Quantcast
Channel: Ziaristi Online
Viewing all 2800 articles
Browse latest View live

Larry. L. Watts: The Pacepa Defection. Casting Romania as the ”Prince of Thieves”. The Pacepa’s Mith. EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE: O Afacere KGB care intoxica Romania si SUA de 35 de ani

$
0
0
PDF Download PDF

Ion-Mihai-Pacepa-2-KGB-Foto-Pacepa.ro_ Portalul Ziaristi Online continua sa faca lumina in Afacerea Pacepa – o operatiune KGB a carei efecte urmareste Romania si dupa 35 de ani. Astazi publicam in exclusivitate, in original, Capitolul dedicat “defectarii”, i.e. a implantarii agentului KGB Ion Mihai Pacipa in tabara CIA, extras din lucrarea istoricului american Larry L. Watts “Cei dintai vor fi cei din urma“, aparuta in limba romana la Editura Rao. Insotim analiza expertului american in informatii cu prefata sa, sumarul cartii si lista de abrevieri si acronime, asa cum au fost puse la dispozitia publicului si a specialistilor de Larry L. Watts. Maine vom publica versiunea in romana.

Author’s Preface

I first became involved in Romanian studies as a Sovietologist during the height of the post-détente Cold War. At that time, in the late 1970s, the practice of underestimating the significance of Romanian declarations, policies and actions, and of assuming similar attitudes and behavior among the other Eastern European Warsaw Pact members was already rooted among U.S. analysts of the region. Romanian sources asserting otherwise were treated with incredulity. Since Romania was then only a peripheral interest I filed this information in the back of my mind. I had, as it were, “no dog in that fight.”
My repeated visits in Romania during the 1980s and my direct exposure to the harsh living conditions imposed upon the population throughout that decade only predisposed me towards similar incredulity. Returning after the 1989 Revolution I began working with various Romanian elites on the prevention of ethnic conflict, military and intelligence reform, and the North Atlantic Treaty Organization (NATO) integration. Observing first-hand their genuine efforts to implement democracy despite a broken-down administrative apparatus, the unconstructive response of a decidedly unsympathetic and unhelpful West brought to mind the dismissive attitudes of U.S. analysts towards Romanian sources that I had encountered during the Cold War. Seeking to understand the causes for this perennial misperception of Romanian intent and behavior thus became a preoccupation of mine.
That preoccupation, already evident in With Friends Like These, is more explicitly examined here. Extorting Peace takes up the story of the Romanian-Warsaw Pact conflict where it left off in 1978 With Friends Like These, and brings it up to the first week of December 1989. Extorting Peace begins by addressing the difficulties presented by the Romanian anomaly for Western analysts from the beginning of the Cold War and then proceeds to a study of the clandestine struggle from the late 1970s until the eve of the Revolution that brought down the communist regime.
I do not rely on many Romanian sources. The reason being has nothing to do with any lack of solid and inspired Romanian analyses, for there are many. They are not represented here because the practice of calling into question the credibility of Romanian sources was so extensive when I began this project that I elected to avoid the risk (almost) altogether by seeking to tell the story primarily from the perspective of documents and reports issued by the other Warsaw Pact members.1 The hurdle of “common wisdom” is a daunting one and persuading others to question it requires evidence that is not merely convincing or conclusive but irrefutable. The exceptions I have allowed are documentary collections or studies with document annexes, based on the logic that they may be more easily accessed than the archives in question. The same logic motivated a website, www.larrylwatts.com, on which I have posted some 300 original documents and links from the archives of the Warsaw Pact members, from the former Moldavian Soviet Socialist Republic, and from the U.S. Central Intelligence Agency, U.S. State Department and the White House, with more documents to follow.
Extorting Peace is essentially a series of case studies. Some examine the major targets of Soviet clandestine and disinformation operations, and the processes of
1 By the same token, some Western analyses are included even though of inferior quality because of the perceptions and misperceptions they reflect.
systematic misattribution within the Soviet alliance. Others focus on Romanian efforts to hinder the use of the Warsaw Pact as an instrument of Soviet power projection, its use of mediation as a means of obstructing the expansion of Soviet influence in various regions of the world, and its pursuit of security and disarmament policies that constrained the exercise of Soviet military power.
The response to With Friends Like These in Romania was overwhelming for a volume of its girth and detail, with several print runs from its initial 2011 launch. Although that volume noted the very great chasm between Romania’s illiberal domestic policy and its classically liberal foreign policy, some criticized it as a “unilateral” approach for not dwelling upon the sufferings of the population under Communism. That the volume did not dwell on that suffering is certainly true.
However, With Friends Like These was intended in part to act as a corrective. Prior to its publication, post-1989 analyses of Cold War Romania that did not focus overwhelmingly and often in exaggerated fashion on domestic repression to the exclusion of its foreign and security policy and behavior were exceedingly rare. So rare, in fact, that Romania’s extraordinary Western partnerships were often interpreted as an artifact of Western misperception and the praise of five U.S. presidents and assorted European leaders the result of Western gullibility rather than accurate assessment. Even its estrangement and isolation within the Warsaw Pact was misattributed to Romania’s failure to liberalize and reform.
Explicitly stated then, the aim of these studies is to examine the role of Romania during the Cold War as state actor within an alliance system and internationally. Domestic policy is important within this context only when and where it influences Romania foreign and security policies. Extorting Peace addresses the issue of domestic policy in greater degree and frequency than did With Friends Like These because Romanian domestic policy became a major issue its relations with the West in general, and with the United States in particular, during the 1980s. However, the focus on Romania as state actor is unchanged and, I believe, justified for several reasons. First, because evidence that the USSR ever exerted or was interested in exerting pressure on Romania within the Warsaw Pact to liberalize its domestic regime during the 1980s (or at any point during the Cold War) is thin. Second, because Soviet and other Warsaw Pact member documents repeatedly stress that Moscow’s problem with Romania was due to the latter’s independent foreign and security policy – its “separate course.” And finally, because, up until the last quarter of 1989 at least, the reforms introduced by Mikhail Gorbachev were designed primarily to increase Soviet central control over the foreign and security (and economic) policies of the other Warsaw Pact members.
Indeed, the narrow focus of much post-1989 literature on the domestic repressiveness of the regime misled more than one author to conclude that, in contrast with other former East European members of the Warsaw Pact, Romania could salvage no “usable history” from its Communist past. On the contrary, examination of Romania’s immensely popular foreign and security policies reveals that its historical past in this critical domain has greater utility than that of any of its erstwhile comrades-in-arms. That utility, I believe, has legs that extend even to the present day.
Larry L. Watts
31 March 2013

II

The Clash of 1978

Romania tries to convince [other Pact members] to follow the example of the SRR and to combat together, through joint action, the actions and measures of the USSR within the framework of the CMEA [and] the Warsaw Pact, as well as in many other questions connected with the communist and workers movement and the resolution of a series of problems of international importance.
c All of these negative tendencies in the policy of the RCP and SRR leadership encourages,
supports along all lines, and tries to use the leadership circles of the USA and China.1
CPSU CC Romanian Sector, June 1978

Beijing and Washington take advantage of the nationalistic deviations of Ceau.escu.
It is difficult to say something about his behavior. Basically he is a traitor.
The devil knows what else he might possibly do.2
Leonid Brezhnev to Erich Honecker, July 1978

Regional cooperation in the Balkans is seen by the Romanians as a way to decrease the influence
of the Warsaw Pact states in the regionc We need to counteract all projects for an autonomous Balkan group.3
Brezhnev to Zhivkov, August 1978

U.S. army involves more and more reconnaissance and intelligence officers in activities for developing
relations with the Romanian Army [and] political-military cooperation with the U.S.A c
both sides work seriously to further develop bilateral relations.4
East German Stasi , September 1978

[Western leaders consider that] Romaniafs different foreign
policy positions represent gthe beginning of a new epoch in the history of the Socialist
alliance.h However, the long-term success of its policy is uncertain. The West is not in a position to
effectively support Romania because there is no defined Western position regarding this problem.5
East German Stasi, January 1979

Romania works intensely works towards the disconnection of the USSR, from the socialist countries and
from those in the course of development [and] insistently tries to draw to its side, in anti-Soviet
actions, the leaderships of Bulgaria, Poland, and the GDR. As its nationalist course becomes
more profound, the divergences between Romania and the Soviet Union and the
other fraternal countries acquires an all the more serious character and extend
to many international policy questions of principal importance. c
Of great importance here is the tendency of the USA and NATO to
strengthen Romania in the role of ginsubordinate allyh of the USSR, using it in order to
undermine the unity of the fraternal countries from inside, glooseningh of the political-military
union of the socialist states. c We can anticipate that Romania will purposefully continue the line
of gequalizingh its relationships with the principal powers that oppose us, in the contemporary world,
not only in the political domain, but also in the economic, military, cultural, etc., diminishing, at
the same time, real collaboration within the framework of the Warsaw Pact and the CMEA.6
CPSU CC Romanian Sector, May 1979

The Pacepa Defection, July 1978

Chapter 2

Casting Romania as the ”Prince of Thieves”
On 26 July 1978, deputy DIE chief Ion Mihai Pacepa defected to West German intelligence in Koln and was handed over to U.S. intelligence authorities. Once in Washington, Pacepa reiterated the now familiar Soviet active measures theme – first provided to U.S. Embassy officials in 1956 and repeated to CIA and FBI debriefers by KGB defector Anatolyi Golitsyn in 1963 . that Romania was the Kremlinfs Trojan horse. According to the Romanian defector, Ceau.escu harbored a deep-seated hatred for the U.S. and personal contempt for its President, Jimmy Carter.7 Ceau.escu, he claimed, was stealing satellite, laser and computer technology from the U.S.; precisely the technology Washington had been making available to Bucharest since 1975 within the framework of U.S.-Romanian military cooperation, in order to hand it over to Moscow.8
Pacepa further decried Romaniafs alleged deception of Israel and of all moderate Arab states involved in the Middle East peace process. Bucharest, he maintained, was working hand in hand with Arab terrorists; terrorists that were secretly subordinated to Yasir Arafat . whom Pacepa also alleged to be a KGB agent.9 His litany of accusations served almost perfectly the principal purposes of Soviet and Pact-wide active measures vis-a-vis Romania . the destruction of the Romanian-American relationship, scuttling the peace process, and compromising Romaniafs relations with its Western partners and with the main actors in the Middle East.
Describing his former countryfs foreign diplomacy and intelligence operations as purposefully hostile to the United States, the Romanian defector found adherents within CIA counterintelligence and the FBI, the two institutional sectors whose professional responsibilities made them most reticent to distinguish between ebadf (pro-Moscow) Communists and egoodf (independent) Communists. Pacepa persuaded at least one FBI officer that efforts to maintain Romanian access to the Most Favored Nation clause, which allowed the country to trade with the U.S. without prohibitive tariffs, as well as Bucharestfs on-going efforts to improve Romanian-American economic relations more generally, were all part of a hostile covert operation in which gthe DIE residence in Washington recruited or tried to recruit diverse personalities of the Romanian emigration, who were then given the task of lobbying for ethe Clause.fh10 This approach, treating Romanian lobbying efforts as hostile activity, was antithetical to that which Americans adopted towards Polish and Hungarian attempts to maintain their MFN status (only very recently awarded to Budapest but enjoyed on a permanent basis by Warsaw with no annual reviews since 1960). Their far more extensive lobby efforts, possible because of their much larger emigre communities in the U.S., were considered reflections of normal, healthy, and admirable sentiment regarding their ethnic homeland.
The statement by one of Pacepafs advocates in the FBI, that ”operation ’Clause’ helped us more than the Romanians” because it allowed the FBI ”to know and to neutralize a good part of the DIE residency’s agents of influence”, indicates how successful the defector was in persuading parts of the U.S. intelligence community that did not deserve Most Favored Nation status and that its attempt to retain that status was illegitimate.11 Likewise, the presumption that Romanian economic and diplomatic representatives were security officers or subordinate to security services to an extent markedly different than the other Bloc members, or that all Securitate officers at the Romanian Embassy were running hostile operations against U.S. interests . and, conversely, that diplomats and intelligence officials from Moscow loyalist regimes in Poland and Hungary were gcleanerh in this regard . was erroneous on both counts. Polish intelligence had begun placing its officers and agents in foreign trade posts and in joint ventures gas early as 1946,h and had done so in the foreign ministry and other institutions operating abroad since the early 1950s.12 Likewise, Hungary wholly subordinated its foreign ministry apparatus to intelligence and propaganda requirements.13 Budapest especially exploited cultural and scientific contacts and exchanges in order to influence conservative and right-wing circles in the West, including among the Hungarian emigre communities; circles that would not otherwise be accessible or sympathetic along political or economic lines.14
After the Cold War, the German officer who brought Pacepa in from his sanctuary in the pissoir under the Koln Cathedral in July 1978 became head of unified Germanyfs Federal Office for the Defense of the Constitution. In 1996 he confided to his Romanian foreign intelligence counterpart that the Germans had handed Pacepa over to the Americans within 72 hours of his defection partly because it was clear to them that he was a Soviet plant.15 Pacepa later confirmed on multiple occasions that while a senior officer of Romanian foreign intelligence he gused to take orders from the Soviet KGB,h explicitly stating that gI spent 27 years of my life working for the KGB,h thus accounting for the entire length of his service in the Securitate from his formal engagement (already with officer rank) in 1951 until his defection in 1978.16
According to an internal report of the Stasi, West German counter-intelligence officers sent to Washington to de-brief Pacepa found his declarations unconvincing and inconsistent, leading them to conclude that he intended, gthrough the intermediary of his visibly poor information, to buy the right to an assured old age in the USA from the CIA, protected from the investigations of his former friends.h17 This was an exaggeration. As a Soviet double agent in Romania, Pacepa had considerable knowledge of KGB operations in the Soviet Bloc. And, as Ceau.escufs security adviser, he accompanied his boss on many foreign visits and would have had some knowledge as to what was discussed. Whether he represented the substance of those discussions accurately to his American interlocutors is another question entirely. His 1987 book suggests that he did not.
The Stasi also reported West German intelligence suspicions that Pacepa had been under investigation for inventing gsalary lists for dubious agents in order to request a good source of revenue.h18 Given the close ties between West German intelligence and the Securitate at that time . West Germanyfs anti-terrorist unit, GSG 9, had assisted the Romanians in organizing their anti-terrorism unit (Unitatea Speciala pentru Lupta Anti-Terorista: USLA) in 1977 . Bucharest and Bonn probably exchanged communications on the defector. The post-defection Department of State Security (DSS) inquiry identified Pacepa, his boss foreign intelligence director Nicolae Doicaru, foreign counterintelligence chief Mihai Caraman, anti-KGB unit chief Constantin Iosif and sometime interior minister and DSS chief Ion St.nescu as responsible for maintaining an environment of generalized corruption at the top of the security service that permitted them to evade any supervision of the DIE for some 25 years.19 As the internal inquiry noted, the group provided gifts and filled shopping lists when abroad for senior party members, thus purchasing freedom from oversight . a striking admission about the state of corruption among the senior party and security leadership every bit as damning as anything Pacepa later published.20
Along with that corruption, Pacepafs closest collaborators were implicated in the unauthorized expropriation of Jewish and German emigre properties in shakedown operations that repeatedly provoked Western protest and threatened Romaniafs MFN status.21 According to the internal inquiry conducted by Romanian authorities after his defection:
Recently [discovered] materials indicate that the qualities characteristic of many former DGIE cadre were corruption, prevarication, desire to arrive, and tendency towards self-aggrandizement. Existing data indicate that, due to the concealment from the interior ministry leadership of abuses and illegalities committed by over 100 personnel that bought dwellings in Bucharest from persons who later emigrated from the country, those personnel were not held accountable according to the law.22
Once in the United States, Pacepa insisted on the anti-Semitic nature of Romania policy and Ceau.escu in particular. Significantly, those allegations, later debunked by various Israeli officials, were plausible mainly due to unsanctioned actions in which Pacepafs circle was directly implicated.23 After 1989, more than one former Israeli ambassador to Romania during the 1980s confirmed that Ceau.escufs mediation efforts in the Middle East not only had been made in good faith but had actually borne fruit.24 Why, then, did the Romanian defector continued to propagate what were also KGB disinformation themes aimed against Romanian policy in the Middle East that he knew to be false after he arrived in the U.S.?
The new heads of the interior ministry and the DSS were especially incensed to discover that despite its self-publicity of allegedly phenomenal performance, in fact, the DIEfs scientific-technical branch for which Pacepa had direct responsibility had made no noteworthy technological acquisitions in either Germany or the U.S.. Virtually all of the documents and equipment provided under Pacepafs watch were found to originate from open sources. His self-advertised covert procurement successes consisted largely of technical mastersf degree theses and doctoral dissertations freely accessible at U.S. universities, and equipment legally purchased on the open market and at trade shows.25 Moreover, the pride of place that Pacepa gave to Romanian technological espionage against the US in his damning post-defection claims served to distract from the far more extensive acquisition efforts of other Pact allies.26
Accusing Romania of stealing U.S. and Western technology for Moscow as a means of sowing suspicion regarding the ultimate purposes of its economic and military policies had been a central Soviet active measures theme since the early 1960s, designed to undermine the U.S.-Romanian relationship. In part, its aim was to block more intimate military cooperation with the US and sabotage that which already existed. It also sought to prevent the creation of a significant long-term U.S. economic interest in the country, and to obstruct Bucharest from developing even greater economic capacities for exercising its independence. And there was no one in a better position to propagate it.
His former job as head of the Science and Technology (S&T) section of the DSS lent Pacepa inherent plausibility when it came to intelligence operations in that domain. He depicted Ceau.escu as one of the Kremlinfs most faithful satraps, who yearned to gmake a substantial increase in his contributionh of stolen technology to Moscow in order to achieve a personal aim of becoming gthe most important and respected Soviet partner within the Warsaw Pact.h27 Pacepa continued beating this drum to great effect throughout the rest of the Cold War and afterwards, persuading influential American journalists, diplomats, politicians, and analysts outside of the intelligence community that Romania was a Soviet Trojan horse and a treacherous, inappropriate partner for the United States.28
Alerted by the insistent claims of Pacepa and his partisans, the agencies comprising the U.S. intelligence community placed Romania under close scrutiny when examining Soviet technology acquisition operations. What they found was very much the opposite of what Pacepa alleged, and very much in line with the internal complaints of Soviet intelligence.29 For example, in June 1982, some four years after Pacepa first began propagating the myth of Romaniafs anti-American procurement operations, U.S. intelligence agencies unanimously concurred that, in striking contrast to the rest of the Soviet Bloc members, Romania was in fact gnot responsive to Soviet tasking for collection activities.h30
President Ronald Reagan underscored the fact that Romania was the only partner in the Soviet Bloc to which the U.S. could transfer technology and ease export controls without fear of indirectly supplying Moscow. Addressing the problematic transfer issue in connection with his administrationfs gdifferentiation policyh in September 1982, President Reagan noted that since gthere is a high probability that technology legally sold to any Eastern European country other than Romania will be passed on to the Soviet Union,h it would gnot be possible to differentiate in the provision of COCOM-controlled production and process technology.h31 In 1988, one year after the publication of Pacepafs book that repeated those allegations to a far broader public, Pentagon analysts concluded that the Romanians did not gact as surrogates for Soviet intelligenceh due to their glooser ties to the Soviets in the intelligence arena,h nor did the observed behavior of Romanian representatives in the US indicate that the gcollection of highly sensitive S&T informationh was even a priority for them.32
Pacepa’s specific claims provided circumstantial evidence suggesting that Bucharest was justified in suspecting him of being an agent of both Moscow and Budapest, engaged in discrediting active measures against Romania and gprestige buildingh measures in support of Hungary. The defector identified East Germany, Romania and Poland . in that order . as carrying out the most significant theft of U.S. technology. Aside from his disingenuous and wholly inaccurate inclusion of Romania in that group, he inexplicably absented Hungary altogether (a consistent oversight in Pacepafs writings.) In fact, the principal East European S&T contribution to Moscow that was stolen from the US came from those intelligence services with sizeable co-national emigre communities, larger official representations, and multiple locations within the US from which to operate, with, as the U.S. intelligence community noted in one of its National Intelligence Estimates, gPoland and Hungary apparently being major East European participants.h33
For example, by exploiting its ability to recruit members of the ethnic Polish community in the US, Warsaw managed to steal a wide range of US technology for the Kremlin. The Marian Zacharski.William Holden Bell ring, for instance, netted Moscow documents on gthe F-15 look-down, shoot-down radar, the quiet radar system for the B-1 and Stealth bomber, an all-weather radar system for tanks, an experimental radar system for the U.S. Navy, the Phoenix air-to-air missile, a shipborne surveillance radar, the Patriot surface-to-air missile, and a NATO air defense system.h34 Likewise, Hungarian state security was able to recruit an ethnic Hungarian in the US military . Zoltan Szabo, who created the Clyde Lee Conrad network . for one of the longest-running espionage operations involving technology acquisition.35 The Szabo-Conrad network was even more infamous for stealing NATOfs strategy and operational plans against the Warsaw Pact, plans for the movement of troops, tanks and aircraft, and detailed descriptions of nuclear weapons and weapons sites.36 As a matter of course, the Hungarian AVH placed technologically-savvy officers gunder cover in Hungarian foreign trade enterprises concerned with specialized fields such as electronic equipment and computersh to gobtain covertly from Western businessmen S&T information and embargoed items.h37
Although Polish espionage efforts dealt a significant blow to US national security, they ranked only fourth among the gclosely cooperatingh partners in terms of the number of agents arrested by US counterintelligence and law enforcement. East Germany ranked first and Hungary second, followed by Czechoslovakia with Poland close behind.38 In several cases the recruited agent was working for both Hungary and Czechoslovakia, as Hungary had an extensive network within that country (composed largely of non-ethnic Hungarians), which facilitated bilateral cooperation.39 A mid-1980s update on the Soviet Blocfs theft of sophisticated, especially military, technology by the U.S. intelligence community came to essentially the same conclusions:
Since the mid-to-late 1970s the surrogates among these services have played a major role in the overall VPK [Voenno-Promyshlennaya Kommissiya: Soviet Military-Industrial Commission] collection program, often in return for Soviet economic concessions to their countries. The intelligence services of East Germany, Poland, and Hungary are among the most successful in acquiring Western classified data and export controlled products.40
Romania, in contrast, was not implicated in any of the espionage rings operating in the US during the 1980s (nor had it been during the previous decade).41 This absence from the ranks of those actively undertaking operations against Americafs interests is all the more noteworthy given that a half-dozen of the spies arrested by US authorities during that period worked for states deemed friendly or neutral by Washington.42 Bucharest not only refrained from engaging in the illegal covert procurement of US sophisticated technology, especially of the military variety, it did not even figure among the Warsaw Pact thieves that frequently engaged in that practice on the behalf of the Kremlin.
After 1989, US investigators conducted an inquiry in Romania, with the approval of that countryfs democratically-elected authorities, in order to verify its role in the theft of sophisticated US technology. As usual when disinformation comes up against serious verification, the allegations proved essentially groundless. The only instance discovered of significant technology theft that negatively prejudiced the US (in terms of lost profit) was the safety-glass windshield technology used in the manufacture of Romaniafs Dacia automobile. And it remains unclear how that technology came to be used in a manufacturing process that Bucharest ran under French license.
Alleging Soviet Agency, Discrediting Romania’s Friends
Pacepafs claim that Romanian policies towards the Developing World were designed to further Soviet objectives was also debunked by contemporary US intelligence.43 The charge was plausible because, from the mid-1950s until the late 1970s, Romania was the largest donor of non-Soviet and non-military assistance to the Developing World. At the same time, Romanian assistance was also gthe most diversifiedh within in the Bloc in the sense that the majority of its beneficiaries were not Soviet clients, while all Czechoslovak, Bulgarian, East German and Hungarian aid benefited only Soviet client states.44
In 1975 the CIA reported that despite the evidently gstrongh Soviet influence in the aid patterns of most East European states to the Developing World, Romania was notable for its ability gto exercise independence in making individual commitments.h45 Romanian policy towards the Developing World was one of the most sophisticated and variegated in either the East or the West, a sophistication enabled by frequent direct communication with developing world leaders . often derided as frivolous diplomatic gtourismh in Soviet active measures . such that Bucharest eventually rivaled Belgrade in terms of its influence and forward-looking policy towards the region (in spite of Titofs considerable influence within the Non-Aligned Movement).46
At the end of 1979, more than a year after Pacepafs defection, the US intelligence community concluded that while the non-Soviet Bloc members provided gsupport to Third World nations and insurgent movements, often in close cooperation with the USSR,h Romania pursued gobjectives vis-a-vis the Third World that differ radically from those of the USSR and that do not purposely serve Soviet interests.h47 Romanian efforts to gplay the larger international role of mediator . as opposed to partisan,h had greatly curtailed its involvement in Soviet-sponsored military assistance programs, making it a marginal contributor of military aid to the developing world in comparison with all the other Pact members.48 Regarding specific zones of Soviet-American competition, Bucharestfs approach accorded much more closely with the aims of US policy.
While Moscow and the loyalist partners (together with Cuba and Vietnam) were busily furnishing arms to and fomenting anti-American revolution in Latin America . for example, in Mexico, Nicaragua and Honduras . the Romanians, as Fidel Castro complained, were using their influence regionally gto stir up rousing distrust of the Soviet Union.h49 In both policy and action Romania not only failed to show solidarity with Soviet-sponsored operations globally, it criticized and opposed them, for example by calling for the withdrawal of Cuban forces from Africa.50 Here again, Pacepa claimed the situation was entirely the reverse, insisting that Romania was the foremost collaborator of Castro and Cuban intelligence in its anti-American operations.51 U.S. intelligence investigations did not corroborate the defectorfs allegations. On the contrary, the CIA reconfirmed in the mid-1980s that gRomania has consistently refused to devote aid resources to Marxist clientsh of the Soviet Union.52
US assessments related to Pacepafs charges were classified at the time and thus did not provide a corrective to his much better advertised disinformation. Consequently, active measures depicting Romania as duplicitous and thieving . ironically, even more so than the Soviet loyalist regimes . continued to mislead long after the information upon which they were based had been debunked. The circle of journalists, analysts, diplomats and politicians misled by the active measures campaign so personified by Pacepa would eventually encompass the powerful head of the Senate Foreign Relations Committee, Senator Jesse Helms, and even President Ronald Reagan.53
Given that the continued propagation of erroneous assessments based on compromised information constituted one of the most frequently-encountered gorganizational pathologiesh in intelligence analysis, the failure to factor these countervailing reports into estimates of Romanian behavior became an internally-driven problem even though it was originally an artifact of externally-generated disinformation. Once expressed explicitly in reports and analyses, gimpressions made on discredited informationh retained their force long after the information itself had been revealed as false simply because analysts regularly . and naturally . relied on previous assessments as background and orientation for current ones.54 The damage had been done and ghindsight biash would ensure that it was perpetuated. As one authority phrased it, gone the bell has rung, it cannot be unrung.h55
Pacepa also sought to compromise the reputations of US authorities involved in and sympathetic to the U.S.-Romanian gspecial relationship.h Such was the case with Harry Barnes, Jr., the U.S.Ambassador to Romania during 1974-1977. Barnes had served in a lesser capacity at the Bucharest embassy in the late 1960s and early 1970s. During that earlier period, and although unbeknownst to Barnes, President Johnsonfs special envoy, Averell Harriman, was working with Bucharest on Operation PACKERS . Romanian mediation efforts in the Vietnam War . as well as on the Sino-American rapprochement undertaken by Bucharest at LBJfs behest.56 Although not read into the Vietnam mediation, Barnes had sat in on both Nixon-Ceau.escu summit meetings in 1969 and 1970 and was aware of Romanian mediation efforts between Washington and Beijing.
Pacepa insisted that Barnes was leaking US intelligence to Romanian state security. At one and the same time the defector accused the Ambassador of being as gnaive as they comeh and then contradictorily explained that it was necessary for his people to keep ga much closer eyeh on him than his predecessors because he spoke the Romanian language well, had many contacts in the country, was suspected of being ga deep-cover CIA officer,h and gwas very sympathetic to Bucharestfs trumpeted independence.h57 In other words, the gnaiveh Barnes was targeted because he was well-informed, well-connected, and supportive of Romanian policies that also served U.S. interests. Pacepa continued to insist on his charges against Ambassador Barnes throughout the 1980s, long after they had been debunked in separate investigations by the FBI and by the State Department under the Carter administration, and again by an investigation undertaken under the Reagan administration.58
Presidential Special Envoy Averell Harriman was perhaps the best informed of Romaniafs contribution to common US-Romanian interests.59 Considered one of the most important American statesmen of the 20th century in his own right; Harriman was also targeted by Soviet operations to discredit him as a Soviet spy during the 1960s, culminating in CIA counterintelligence chief James Jesus Angeltonfs abortive Operation DINOSAUR, which Angelton had instigated at Golitsynfs insistence.60 In 1972, when The Washington Post quoted passages from the diplomatic volumes of the Pentagon Papers denigrating the ability and credibility of the Romanians in their efforts to bring about negotiations during the Vietnam War, Harriman took the trouble to set the record straight.61
When Harrimanfs reputation proved unassailable, he was targeted by a KGB recruitment operation in the early 1970s, and again in an operation personally approved by Andropov in 1975 to penetrate Harrimanfs ginner circle.h62 In any event, Americans involved in furthering the US-Romanian partnership became persons of uncommon interest of the unfriendliest sort for Soviet and Pact intelligence services, including by double agents within Romanian security organs.63 The gclosely cooperatingh partner services and their assets in Romania variously undertook to discredit, recruit or provoke them with the aim of compromising that relationship.64

The DSS in Disarray
A few months before the Pacepa defection, at the beginning of March 1978, the commander of the Romanian 2nd Army and head of its Bucharest Garrison, General Nicolae Militaru, was apprehended while passing highly classified materials to Soviet military intelligence. Paradoxically, in the autumn of 1971 Militaru had directly followed exposed GRU agent General Ion .erb into that post, after .erb informed his interrogators that the GRU sought the personnel files of several Romanian general officers previously trained in the USSR, including Militaru.65 Ceau.escu had intended to appoint Militaru deputy defense minister that April, shortly before he departed for his state visit in Washington.66 Instead, Militaru was cashiered from the army and shunted off as deputy minister for industrial construction, a position he eventually would lose for conspiring with another GRU network.67
Militarufs treason, discovered by the Securitatefs Military Security section (Directorate IV), brought former DIE chief Nicolae Doicaru, his deputy Ion Mihai Pacepa, the chief of the anti-KGB unit (UM 0920/A) Constantin Iosif, and DIE counterintelligence head Mihai Caraman under closer scrutiny and more critical review by the party leadership.68 Several days after Militarufs arrest, on 7 March 1978, Doicaru was dismissed as DIE chief after holding the job for almost a quarter century.69 The DIE was re-baptized the DGIE.70
The minister of interior was likewise relieved of his post and the DSS was re-subordinated to the interior ministry.71 Tudor Postelnicu was appointed the new chief of the DSS.72 The anti-KGB unit, transferred out from under the subordination of the foreign intelligence branch and made an independent unit, was physically re-located and restructured during 1978-1980. Constantin Iosif remained its chief for a short while longer, during which time, according to later DSS investigation, he continued to provide information to Doicaru and Pacepa outside the chain of command while engaging in the unapproved destruction of ga lot of material.h73
Now re-branded UM 0110, the anti-KGB unit was given significantly more resources, enlarged . eventually comprising more than 400 personnel . and refocused on its primary mission: combating hostile Soviet and Warsaw Pact operations against Romanian targets. From March through June 1978, during the months immediately prior to his defection, Pacepa made persistent efforts to reassert control over the newly independent UM 0110 . a major target of Soviet espionage.74 Subsequent investigation revealed that during this period Doicaru and Pacepa were burning the dossiers of identified and suspected KGB and GRU agents, and that former anti-KGB unit chief Constantin Iosif had been used by Doicaru gas liaison officer with the Soviet intelligence servicesh in order to maintain unauthorized clandestine contact with the KGB.75
Pacepa’s defection provoked another wholesale turnover in the leadership of the security and intelligence apparatus during July.October 1978. Doicarufs short-lived replacement as foreign intelligence chief was replaced and the DGIE was re-branded yet once more as the Centrul de informa.ii externe . the Foreign Intelligence Center or CIE.76 Stasi reports suggest that the Pacepa intimate most directly responsible for the shake-down of Jewish and German emigrants may have been arrested along with Doicaru.77
The DSS investigation revealed tremendous personnel vulnerabilities initially created during the tenure of the gNot-So-Magnificent Fiveh . former Interior Minister Ion St.nescu, Doicaru, Pacepa, Caraman and Iosif . at the end of the 1960s and beginning of the 1970s. The latter four were all exposed as Soviet agents during DSS inquiries in 1978-1979. St.nescu was assessed as bearing responsibility for the poor supervision of the DSS that permitted the other four to operate as a rogue element during his tenure. Surprisingly, the investigation did not prompt a thorough vetting of DIE field officers that may have been recruited by Soviet intelligence organs under their benevolent eye.78 Nor was there any investigation of senior Romanian Communist Party leaders complicit in protecting the DIE from any oversight or control, even though the inquiry explicitly recommended it.
The decision to unceremoniously end the process of gwalking back the cath . tracing backwards the career path of the defector to identify the compromised operations and personnel for purposes of damage limitation and in order to identify necessary changes to decrease the likelihood of similar occurrences . was taken by two long-time members of Elena Ceau.escufs circle, newly appointed DSS head Teodor Postelnicu (who also sat on the Partyfs Central Committee), and long-time Securitate General Nicolae Ple.i.a (a candidate CC member since November 1979). Postelnicu was considered the most important of Elenafs advisors.79 Ple.i.a, a high-ranking Securitate officer even under Alexandru Draghici, had been Elena Ceau.escufs bodyguard and a deputy interior minister since the mid-1970s.
Backed by Postelnicu, Ple.i.a took it upon himself to end the investigation, halt the vetting process, and abandon the reconstruction of CIE (foreign intelligence Unit 0920) that had been underway since Pacepafs defection. The extent of the housecleaning required, and the devastating toll of the Doicaru-Pacepa-Caraman leadership, was set out in some detail by a former counterintelligence chief brought in to assist the Pacepa inquiry. Redressing the problem, the counterintelligence chief explained, would require radical measures. It was especially necessary that the Party and DSS leadership:

- Dissolve Unit 0920 (it must be eradicated, or salted and sown anew).

- Seal and verify the archives by a collective from outside the Department [of State Security], certainly with Party activists as well. Some very special sectors should be verified by someone designated by the head of state.

- Suspend N. Doicaru from any and all functions (eventually suspending others as well) and place him at the disposition of the inquiry commission . as he is now pulling strings in order to escape from his difficulties.

- Urgently recall all clandestine officers back to the country, as well as some of the most valuable agents, down to the third-level officers on their post. Caution: some of these clandestine officers may already be recruited [by hostile services]c

- Regarding the current officers of the Department:
. Pension some;
. Move others to the reserve; especially the younger ones, because they were observed passing over this wave [and] they will advance in their careers with a fundamental handicap; they have been exposed as intelligence officers;
. Reassign others within the interior of the apparat.
The problem is a delicate one [and] it must be undertaken with care.

- Create a new apparat, with a conception well-delineated beforehand [and] a statutory working methodology; completely covert, with no tie to the official apparatus.

- [Create] a superior organ for oversight. This organism should work according to a statute approved by the head of state.

- Transfer some of the political intelligence tasks to the MFA [Ministry of Foreign Affairs], as it now is in most other countries. This measure is now imposed upon us, at least until a new organism is born.81

Limiting the degree of unsupervised discretionary powers and closely evaluating the past performance of its officers certainly would have curbed the informalism and corruption within the DIE/DGIE/CIE and made the identification of compromised and vulnerable personnel easier. Implementing these recommendations also would have ended the stranglehold on foreign intelligence reporting established through the concerted efforts of Doicaru, Pacepa and Caraman since the early 1970s.82 Instead of carrying out that reform, however, Ple.i.a set himself up as the principal echampionf of the CIE against eoutsiderf encroachment, defending existing personnel, structures, practices and prerogatives against any thoroughgoing restructuring and misrepresenting reform efforts as an attack on Romaniafs foreign intelligence capability.
According to Ple.i.a, senior officers and gother cadreh had been gplaced under investigation unjustlyh when they were most needed; the services could not afford gto wait and be verifiedh; and Pacepafs desertion was not nearly as damaging as the gdemolition by Ceau.escu and the team constituted by him for the investigation of the affair.h83 Ple.i.a (and others) proved successful in arguing that the attempt at verification and reform be abandoned. He later boasted that he had shut down the reform and grapidly healedh the institution such that virtually the same persons could continue to operate in the same manner as before.84
Ple.i.afs arguments against reform were lent plausibility by the increasingly aggressive operations launched against Romania by its erstwhile ealliesf and because of the genuine risk of undermining mission effectiveness inherent in any thorough-going intelligence transformation. On the other hand, the Pacepa inquiry had not uncovered only insignificant shortcomings of personnel and practices that might be redressed with minor tinkering. Its findings described a service gone rogue. A service that was actively compromising Romaniafs international partnerships and rendering the country more vulnerable to hostile influence both at home and abroad. The inquiry and related investigations had exposed a service that consistently forsook missions that served national security for activities of personal aggrandizement and, worse, for missions that directly undermined Romanian security and foreign policy, particularly by compromising its cooperation with the West, in the West.85
Ple.i.a simply rejected those findings. Although formally serving as CIE director only during 1980-1984, after 1989 Ple.i.a claimed to have played a leading role in channeling and shutting down the Pacepa inquiries in 1979, and rolling back some of the measures taken in the wake of Pacepafs defection.86 He was certainly in a position and had the necessary contacts to have exerted such influence informally.
The virtual flood of Romanian intelligence defectors during 1978-1984 (a goodly number of which were undoubtedly members of the pro-Soviet network providing confirmation of Pacepafs allegations) was the clearest sign that a serious problem existed. Ple.i.afs subsequent initiatives and actions beginning several weeks prior to his formal appointment in 1980 indicate that he was very much a part of the problem. His appointment highlighted the catastrophically defective personnel process responsible for peopling the upper reaches of the Romanian Party and state command hierarchies.
While all Romanian defectors in this wave were certainly not agents gdoubledh or gtripledh by the GRU and KGB (or by their subordinate East European services), blanket presumption of their authenticity was at least equally unwarranted. Cuban intelligence provided the US with the definitive cautionary tale in this regard. As the result of a 1987 high-level gwalk-in,h and after painstaking investigation, the CIA was forced to conclude that gevery Cuban agent recruited by the agency over the past twenty years was a double . pretending to be loyal to the United States while working in secret for Havana.h87 In the Romanian case, false defectors almost invariably worked for Moscow or one of its proxies (Hungarian and East German intelligence principally.)
Dismantling Romanian Military Intelligence
The turf war between Elena Ceau.escu, who as CC secretary in charge of Party and State Cadres had control over the personnel of all Party and state institutions, and her brother-in-law General Ilie Ceau.escu, who with his brotherfs backing had protected the military officer corps, now grew even more heated. Elena sought to extend her control over the military, constraining what she viewed as the armyfs disrespectful independence, with its pronounced anti-Socialist and pro-American overtones, at every opportunity. This created such intra-familial and intra-Party animosity that it became apparent to outside observers.
The relationship degenerated further in 1978 only apparently because of a perceived failure of the Center for Military History and Theory, where Ilie Ceau.escu worked, to accord Elena Ceau.escu what she deemed proper respect during an unannounced visit.88 She thus set in motion a series of punitive measures attempting to close down the Center and confiscate military properties, even attempting to destroy the architectural jewel of the Romanian Armed Forces, the Military Circle (Cerc Militar) that had been built in the early 1930s with donations from the officer corps itself. These internal frictions were exploited by Soviet agents within the Party leadership, particularly by the former Cominternists that still dominated the RCPfs propaganda and ideological sections, and by individuals and possibly sections within the DIE/CIE, which encouraged Elenafs anti-military animosity in aid of its own campaign to gain control over military intelligence and monopolize intelligence reporting from abroad (in which personal ambitions, bureaucratic politics, and foreign espionage all played a role).
Elena Ceau.escufs vendetta against General Ilie Ceau.escu reached such ridiculous extremes that she signed an order as head of the Central Committeefs Commission for Party and State Cadres dismissing General Ceau.escu from his post as chief of Higher Political Council of the Army in the mid-1980s (which would have greatly diminished his ability to protect the Center for Miliary History and Theory from her depredations).89 Knowing that such a measure would have to be referred to his brother, Ilie Ceau.escu simply ignored it for the four months it took to land on the desk of Nicolae Ceau.escu, who then vetoed it.90 Western and Romanian first-hand observers reported that Elena Ceau.escu overtly resented the pro-American orientation of the military institution and actively sought to shut down Romanian-American contacts.91 By the end of the decade, a combination of internal pressures (e.g. from Elena and her circle) and external signals (principally Pact disinformation and anti-American gintoxicationh campaigns that severely distorted DSS reporting on US intentions and behavior) would persuade the Romanian leader that Washington was indeed his enemy.
The confluence of Pacepafs defection and the rise of a new DIE/DGIE/CIE leadership patronized by Elena Ceau.escu proved even more disastrous for the Military Intelligence Directorate (Directoratul Informa.ii Militare: DIM) than the perennial DIE-DIM turf wars had been.92 Just a few months before, the DIM appeared to have won the battle against the Doicaru-Pacepa-Caraman effort to unify all Romanian intelligence services under the interior ministry. At that time Nicolae Ceau.escu gcategorically rejectedh the unification initiative on the basis of a report prepared by director of military intelligence, General Dumitru Dumitru, and supported by the Chief of the General Staff, General Ion Coman. The Romanian leader had even promised that other outstanding issues would gbe resolved through a series of clarificationsh that would consolidate the institutional independence of military intelligence.93
Pacepafs defection, coming so close on the heels of the Militaru treason four months earlier, changed everything. Pacepa had managed to exert his control over gmany of the issuesh dealt with by the DIM, allowing him and the DIE to exercise gimportant influenceh regarding the employment of DIM manpower forces and resources. The opportunity offered Romania through the invitation from the US Assistant Chief of Staff for Defense Intelligence, General E. R. Thompson, to General Dumitru to visit the Pentagon for discussions in September 1978 may have been first casualty of this contamination.94
Ironically, the attempt by the DIE leadership (Doicaru, Pacepa, Caraman etc.) to extend its control over all foreign intelligence gathering and reporting that had been so recently defeated was now achieved under the new DSS chief Tudor Postelnicu as part of the gdamage limitation measuresh undertaken after the Militaru and Pacepa treasons. On 16 October 1978, after fifteen years on the job, and one month after his scheduled meeting with General Thompson in the US, General Dumitru was removed as chief of the General Stafffs Military Intelligence Directorate and transferred to the command of the Tactical Artillery Faculty at the Military Academy.95
A change in recruitment policy had even more devastating long-term impact. From the mid-1960s until the end of 1978 the DIM recruited its officers from among first year students at civilian universities, providing grants and military training during academic holidays until they graduated (rather like reserve officer training programs in the US). This resulted in more rounded and mature recruits able to work easily in foreign and intellectual environments. After the Militaru and Pacepa treasons all military intelligence officers were chosen from the Securitate academy at Baneasa, reducing the number of civilian university-educated officers significantly and narrowing their intellectual experience and outlook. The Baneasa academy, no matter its educational merits, reflected the prevailing mindset of the Department of State Security; not those of either civilian higher education or the military.
This change came after a 1973 decision by the Cadres Commission that all future DSS commanders should come from, or have at least three years in, gproduction.h In other words, Elena Ceau.escufs commission revisited a post-war strategy designed for a time when Romania provided few opportunities for higher education and had an 85% illiteracy rate. Almost three decades after the fact, however, when Romanian had created an extensive education system worthy of respect, the reintroduction of this out-dated policy facilitated a counter-selection.
In the worst case, such recruits failed to gain entry to one of the now prolific institutions of higher education. At best, self-selected recruits opted for gproductionh for three years specifically in order to join the DSS, reinforcing that institutional mindset. Differences in the quality of pre-1973 and post-1973-recruited DSS and military intelligence commanders was sometimes enormous, at times giving them a bipolar aspect. In this sense, Romaniafs Communist leadership bears considerable responsibility for destroying one of its primary guardians of national security.
Aside from their increasing inability to operate within the milieu in which they were supposed to gather intelligence, compulsory attendance at the DSS school meant that military intelligence now became a de facto appendage of the DSS. General Dumitrufs replacement, Rear Admiral .tefan Dinu, acquiesced to the rapid expansion of Securitate control over the DIM without even attempting to defend his institution and its officers (and his behavior during December 1989 likewise suggested that his primary concern was not Romanian national security).96 With Elena Ceau.escufs enthusiastic support the newly-branded CIE, via the interior ministry to which the DSS was again subordinated, finally managed to centralize formal intelligence reporting gincluding from the General Staff . Military Intelligence Directorate,h thereby consecrating its informational monopoly as gregular practice.h97
Romanian military intelligence was an obvious priority target for the KGB and GRU in the clandestine Soviet-Romanian struggle, even more so given the close cooperation established between the US and Romanian armies along these lines. Nonetheless, its purposeful disassembly bore all of the hallmarks of the vindictiveness for which the dictatorfs wife was infamous.98 Naturally, Soviet espionage would have been only too glad to lend a helping hand.
More than forty (40) Romanian military attache bureaus abroad were about to become collateral damage in the fall-out from the Pacepa defection. Prior to the departure of Soviet troops from the country in 1958, Romania had less than a dozen military attache bureaus accredited abroad in the then-seven other Warsaw Pact members (including Albania) as well as in Washington, London, Paris and Ankara.99 The DIM had quadrupled its coverage in the ensuing two decades.
By 1977 Romania had military attaches accredited to 48 countries, including most NATO member states (including all of North America), the Warsaw Pact countries plus Yugoslavia and Cuba, the European neutrals, and throughout Asia, the Middle East and Africa (China, Japan, North Korea, Indonesia, Vietnam, Afghanistan, Burma, India, Pakistan, Iraq, Iran, Jordan, Syria, Yemen, Algeria, Burundi, Congo, Egypt, Morocco, Sudan, and Zaire.) In fact, when the freeze and roll-back of military attaches began in 1978 the DIM was in the process of expanding this network further still, with agreements for new attache bureaus in Venezuela and Argentina already concluded.
After the Pacepa defection, 40 of those attaches were eventually recalled and not replaced. From 1980 onward Elena Ceau.escufs Commission on State and Party Cadres refused to approve the sending of any new military intelligence officers abroad, and the military attache bureaus were successively shut down as the CIE took over all foreign reporting tasks. By the end of the 1980s and into the 1990s military intelligence was unable to contribute very much at all to Romaniafs understanding of the strategic situation facing it. Only five of the previous forty-eight attache bureaus remained in existence. And only four of those had an accredited attache, less than one-tenth the intelligence coverage of a decade before. Not one of those four posts . in Belgrade, Budapest, East Berlin and Rome . was terribly relevant to the resolution of Romaniafs security dilemma in 1990.
The Pacepa defection set in train a process that broke the back of the Romanian military intelligence system, and thus that of the gnationalh as opposed to the more gParty-orientedh intelligence collection effort. What had been the most propitious institutional basis for extending the US-Romanian strategic military partnership was also scuttled in its wake. Ceau.escufs acquiescence to his wifefs desire in this left his country with the lowest level of military intelligence representation abroad of any Warsaw Pact member, and among the lowest in Europe. While senior-level Romanian-American military contacts were preserved well into the late 1980s, an impressive capability and golden opportunity had been squandered and critical channels of communications broken, leaving a plainly flummoxed Washington pondering the degree of Romanian self-destructiveness.100 Ironically, the destruction of military intelligence partly caused by his defection added plausibility to Pacepafs allegations that Romania was gheading East,h i.e. towards Moscow.
Having already completely strangled independent foreign ministry reporting to Ceau.escu, the quashing of the militaryfs global intelligence network reduced the Romanian leaderfs regular intelligence sources to one, the foreign intelligence branch (now CIE) of the DSS. With the disappearance of foreign ministry and military intelligence reporting, there was no way to double-check or control the information and analyses provided by the perennially troubled CIE, where even Party oversight was historically poor or non-existent. The regime was now at the mercy of its only remaining means for discerning friend from foe and avoiding fundamental threats to the security and existence of the state. Meanwhile, hostile powers could now concentrate their active measures and influence operations against a much smaller target. Controlling the information reaching the Romanian leader was now a question of controlling only a handful of people.

The Pacepa Myth

The Carter Administration apparently made every effort to shield the Romanian-American relationship against fall-out from the United Statesf unexpected acquisition of Pacepa. Acccording to a Stasi report, for example, a US Colonel asserted that gthe President of the United States has decided that this issue must be treated with much delicacy, in order not to affect the good relations between the USA and SRR,h an approach confirmed by the Stasifs West German and Polish sources as well.101 Just as it caused consternation in the US, Pacepafs defection also caused confusion among the Romanian leadership, especially since initial inquiries indicated that the defectorfs dependencies lay in the East, not in the West.
For example, it was discovered that Pacepafs father was a translator (for Romanian and Hungarian) and intimate of the head of Soviet occupation forces in Romania at the end of the war, General Rodion Malinovsky. It was also discovered that Soviet intelligence . which wholly controlled the Romanian interior ministry at the time . generously provided for Pacepafs university education during the Stalinist years (1948-1951) to the extent of permitting him a new car as a student at the height of the class struggle against the ereactionaryf bourgeoisie. DSS investigations likewise uncovered the close relationships that he maintained with Soviet intelligence advisors throughout his career (and of which he would later boast), long after such relationships were expressly forbidden in 1963.
As noted, the same day that Pacepa left Romania for the last time, and only one day before he defected with his tale of a Romanian Trojan horse faithfully responding to the tug of Soviet reins, Kremlin boss Leonid Brezhnev bewailed Ceau.escufs etreasonousf collaboration with the Americans and Chinese in a much more honest exposition to East German Party boss Erich Honecker. The Kremlin chief complained to Honecker that the Sino-Soviet rapprochement (facilitated by the Romanians) was a grapprochement on an anti-Soviet, anti-Socialist basis,h and that Washington and Beijing continued to employ gthe differentiated approachh towards Eastern Europe gto bring them into confrontation with the Soviet Union.h102 To these ends, the exasperated Soviet leader continued, the Americans and Chinese gactivelyh exploited the gspecial courseh of Nicolae Ceau.escu, whose behavior defied description and whose next moves only gthe devilh knew.103
Directly contradicted by Brezhnev, and rejected after subsequent verification by US intelligence agencies (although not by all intelligence officers within them), Pacepafs tale conformed exactly to Soviet active measures designed to isolate the Romanian leader and his country from their American partners. Meanwhile, further proof was piling up that what Pacepa was telling the Americans had nothing to do with what was really going on between Romania and the Soviet Union. A few weeks after Pacepafs arrival in the US, for example, Brezhnev again complained in confidential discussion with Bulgarian leader Todor Zhivkov that Romanian policy opposed gthat of the rest of the Warsaw Pact countriesh and undermined their security. In particular, Ceau.escufs attempts to create ga regional Balkan state cooperation organization,h the Kremlin boss warned, were designed to gundermine Soviet authority and influence on the Balkans and create instead dissonance in Soviet-Bulgarian relations.h104

Brezhnev reminded Zhivkov of their continuing collaboration against the Romanians, underscoring that:

“…with their policy regarding Balkan cooperation the Romanians create diplomatic complications for Bulgaria. When they make a fuss over the question of the establishment of a Balkan cooperation, they do not do this merely as a whim. The issue of regional cooperation development in the Balkans is seen by the Romanians, as well as by the Yugoslavs and the Greeks, as a way to decrease the influence of the Warsaw Pact states in the region. This is the essence of their approachc We should decisively counteract all the projects for the creation of an autonomous Balkan group with its own particular interest”.105

Concurrently, the RCP leader publicly addressed a series of contentious foreign and security policy issues including, in the most explicit formulation to date, Soviet and Pact operations to replace his regime. Less than a week after Pacepafs defection, Ceau.escu denounced ga number of reactionary imperialist circlesh that were employing gespionage and subversion,h recruiting grenegades and declasse elementsh from among the population, and using gall possible kinds of propaganda to slanderh certain socialist countries.106 The formulation was general enough to be taken as an attack on the United States, especially given the symbolic meaning of gimperialismh and gimperialisth in Marxist-Leninist discourse.
However, it bears emphasis that Bucharestfs gimperialistsh were not those of Moscow, as Ceau.escu had taken the pains to point to the US administration on more than one occasion.107 In Romanian usage the appellation gimperialisth usually referred to Moscow and Budapest, in conformity with Romaniafs own historical experience with the Tsarist, Soviet, Hapsburg and Austro-Hungarian Empires, all of which . unlike the United States . had predatory designs on Romanian territories and populations. Underscoring its lack of antagonism towards US intentions, Bucharest even lobbied a reluctant Washington to become involved in the Balkan Pact project.108
Pacepafs main allegations were not deemed credible by responsible German authorities or by the Carter Administration, which consigned them to well-deserved ignominy. However, Pacepa did manage to win over some of the same circles that were drawn to Golitsynfs now demonstrably false conspiratorial theories regarding Romaniafs emythicalf independence and the efakef Sino-Soviet rift. These circles were professionally (and sometimes ideologically) pre-disposed to believe in the Communist gmonster plot,h whereby any observable intra-Communist friction was interpreted as intentional Soviet artifice designed to deceive the West.109
The great irony was that Moscow did indeed stage intra-alliance disputes to deceive the West, many of which can now be identified by comparing public declarations and press articles with the newly available documented proceedings of Warsaw Pact meetings. However, those same documents reveal that Soviet alliance gshadow-boxingh did not involve Romania. As it turns out, the only allegedly efakef conflict within the Warsaw Pact singled out by both Pacepa and Golitsyn . the Soviet-Romanian clash . was also the only genuine conflict of long duration within the Soviet alliance. Unfortunately, Pacepafs claims and allegations were given new life during the electoral campaign that led to Carterfs defeat in November 1980 such that they skewed and distorted US perceptions of Romania to an astounding degree during the 1980-1992 administrations of Ronald Reagan and George Bush, Sr.
From the earliest days of the Reagan Administration it became apparent that Pacepafs disinformation had gdamaged bilateral relationsh between Washington and Bucharest.110 His impact was evident among academics specializing on Romania in the US and Europe, some of whom later described the Ceau.escu regime as having deceived the West with a faux independence from the Soviet Union that was never serious enough to provoke an open clash with Moscow.111 More seriously, and aided by the ever-productive active measures campaign coordinated by the Kremlin, Pacepa was able to convince members of the administration that Romania ran hostile operations against the US, and that Washington should rupture, or at least greatly reduce and restrict, relations with it.112 Ironically, if there was any gmythh about Romanian independence it resided in the fact that gindependenceh was far too weak a term for describing policies that were so overtly and consistently hostile to basic Soviet aims.

NOTES
1 Exposition on Discussions with Cde. V. I. Potapov, Chief of the Romanian Sector of the CPSU CC Section, 27 July 1978, Document No. 2 in Watts (2012a), http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion.
2 Transcript, Meeting of East German leader Erich Honecker and Soviet leader Leonid Brezhnev, Crimea, USSR, 25 July 1978, Document 8, ”U.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 . New Russian & East German Documents”, Cold War International History Project Bulletin, no. 8/9 (Winter 1996), p. 123, CWIHP.
3 Jordan Baev, ”The eCrimean Meetingsf of the Warsaw Pact Countriesf Leaders”, in Jordan Baev and Anna Locher, ”Brezhnev’s Crimea Meetings in the 1970s”, 14 August 2003, PHP, p. 4.
4 BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt and Olaru (2005), pp. 316-330.
5 BStU, MfS, ZAIG 7120, S. 288; Herbstritt and Olaru (2005), p. 338.
6 Conspect of Conversations with Cde. V. I. Potapov, Head of Romania Sector of CPSU CC Section, 16 May 1979, Document No. 4 in Watts (2012a), http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion
7 See also Pacepa (1987), pp. 8-9. This allegation also appeared on the book jacket.
8 Op. cit., pp. 41, 46. See e.g. Telegram 3630 From the Department of Defense Attache at the Embassy in Romania to the Department of the Army: gRomanian Request For U.S. Military Technology And Equipment (C),h Bucharest, July 30, 1975, 1638Z, Document 35 in Foreign Relations of the United States, 1969.1976, Volume E.15, Part 1, Documents on Eastern Europe, 1973.1976.
9 See e.g. Pacepa (1987), pp. 25, 32-37, 57-58; Le Matin, 4 February 1985.
10 Interview with former FBI special agent Wayne Barnes in Andrei Badin, ”Dezvaluirile unui superagent FBI” [Disclosures of an FBI Superagent], Jurnal National, July 29 2008. Pacepa also lobbied against the re-extension of MFN to Romania after December 1989. While every other Soviet ally received it almost immediately with the fall of Communism, Romania, arguably more in need of economic assistance than any other Pact member, was denied access to US markets and credits in the first three years of its transition as its ultimate disposition and frontiers remained a matter of international contention.
11 Badin (2008). Former FBI agent Barnesf public praise for Pacepa’s Red Horizons as ”decent, impersonal and objective” is by no means universally shared, even among Pacepa’s partisans. See Barnesf interview in Badin (2008). Barnes, seconded by Vladimir Tismaneanu, expressed similar praise for Pacepafs, Programmed to Kill: Lee Harvey Oswald, the Soviet KGB, and the Kennedy Assassination (2007), affirming that Pacepa gexquisitely reveals the truth . with verifiable, consistent, meshing-together, and incontrovertible facts.h The blurbs of Barnes and Tismaneanu appeared on the original Ivan Dees publicity flyer and, along with other blurbs from Pacepa supporters, can be accessed at https://rowman.com/ISBN/9781566637619. In contrast, CIA reviewer Hayden Peake found the defectorfs tale so improbable, so lacking in supporting evidence, and so filled with supposition that he gives a health warning to its readers. Quoting R.V. Jones, the reviewer notes that: ”No set of mutually inconsistent observations can exist for which some human intellect cannot conceive a coherent explanation, however complicated”. Hayden B. Peake, ”The Intelligence Officer’s Bookshelf”, Studies in Intelligence, Vol. 52, No. 2, pp. 88-89, CIA.gov.
12 Andrzej Paczkowski, ”Civilian Intelligence in Communist Poland, 1945-1989: An Attempt At a General Outline”, InterMarium (Columbia University East Central European Center), vol. 10, no. 1 (2007), pp. 2-3, accessible at www.sipa.columbia.edu.
13 See e.g. Raija Oikari, gOn the Border of Propaganda and What Can Be Saidh in Ansii Halmesvirta, editor, Bridge Building and Political Cultures: Hungary and Finland 1956-1989, Hungarologische Beitrage, vol. 18, Jyvaskyla, Finland, University of Jyvaskyla, 2006, pp. 299-356; MOL M-KS-288-22cs.-1971-43.o.e., pp. 117-133. Symbolic of this approach was the appointment of Reformed Bishop Janos Peter, identified as a Soviet agent when working as a propagandist in the Soviet front World Peace Council under the Rakosi regime, as foreign minister in 1963. Budapest continued to use gdiplomacy as a vehicle for aggressive foreign intelligence operationsh throughout the 1970s. Rudolf L. T.kes, Hungaryfs Negotiated Revolution: Economic Reform, Social Change and Political Succession, 1957-1990, Cambridge, Cambridge University Press, 1996, p. 231. For Peterfs defense of the Soviet repression in 1956 see Investigation of Communist Takeover and Occupation of Hungary. Fifth Interim Report of Hearings Before the Subcommittee on Hungary of the Select Committee on Communist Aggression, House of Representatives, Eighty-third Congress, Second Session, Under authority of H. Res. 346 and H. Res. 438, Hungaryh, Washington, U.S. Government Printing Office, 1954, www.archive.org; Statement made by the Right Reverend Janos Peter, Bishop of the Hungarian Reformed Church and member of the World Council of Peace on behalf of the Hungarian Peace Committee, 18 November 1956; Former Hungarian Prime Minister Ferenc Nagy to US State Department officials, Memorandum of Conversation, Washington, September 10, 1964, Document 105, Foreign Relations of the United States 1964-1968, Vol. XVII, Eastern Europe.
14 Oikari in Halmesvirta (2006), pp. 299-356.
15 See e.g. Pacepafs interview on the Hungarian television station created to reach ethnic Hungarian populations in the neighboring states, gConfessions of a Spy Chief,h DUNA TV, Budapest, 24 February 2004a, 0100 hrs; Agentie de presa RADOR [RADOR Press Agency] (Bucharest), 24 February 2004. See also Ioan Talpes, In umbra marele Hidalgo [In the Shadow of the Great Hidalgo], Bucharest, Vivaldi, 2009, pp. 92-94. Then Romanian Foreign Intelligence Service (SIE) Director Ioan Talpes confirmed this in an interview with the author, 10 October 1996.
16 See e.g., Ion Mihai Pacepa, ”Russia Hid Saddam’s WMDs,” Washington Times, 2 October 2003, and Pacepa’s remarks in Jamie Glazov, ”Symposium: KGB Resurrection (Continued)“, 30 April 2004c; and Jamie Glazov, ”From Russia With Terror”, 1 March 2004b at www.frontpage.com. See also Pacepa on DUNA TV (2004a); RADOR (2004). Pacepa may have underestimated the length of his service with the KGB since the Soviet-run state security had provided for his 1948-1951 university education as well.
17 Informational Report Regarding the Desertion of Lt. General Mihai Ion Pacepa (Socialist Republic of Romania) and His Refuge in the U.S.A. (hereafter: Report on Pacepa Desertion), 12 September 1978, BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt and Olaru (2005), pp. 330-331; gDie Enthullungen des Rumanen Pacepa . Der Phantom Spion von Bonnh [The Defection of the Romanian Pacepa . The Phantom Spy From Bonn], Der Spiegel, nr. 36, 4 September 1978. The Stasi noted that the CIA considered him of somewhat greater value for his general knowledge of gleadership circles of the Warsaw Pact.h
18 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt and Olaru (2005), p. 333.
19 In discussions with former senior officers of the DSS (Securitate) the latter make a clear differentiation between Doicaru, Pacepa, Caraman and Iosif, whom they consider Soviet (or other Warsaw Pact service) gmolesh or gtraitors,h and Stanescu, regarding whom they give generally positive assessments. Barring evidence to the contrary, this author is prepared to accept such interpretations. However, Stanescu had administrative responsibility for the DSS when these dysfunctions were occurring.
20 Ironically, for all of its corruption, the Romanian Securitate was probably somewhat less corrupt than other services in the Warsaw Pact owing to the fact that it did not have access to the massive amounts of money available to the other members as a result of their participation in the Soviet-sponsored narcotics trafficking to undermine Western society. Such activities earned a reported $92 million for GDR leader Erich Honecker personally. ”Western Intelligence Links Honecker to Drugs”, Bild (Hamburg), in Foreign Broadcast Information Service, FBIS-EEU-89-233, 6 December 1989, p. 40. The much earlier involvement of Polish intelligence in private companies led to a number of intra-service corruption scandals involving highly-placed Party leaders already in 1962. See e.g. Paczkowski (2007), footnote 38. Likewise, the Bulgarian KDS was suspected of siphoning gmillions of dollars from state fundsh through its 395 foreign trade companies gspread from Austria to Singapore.h See e.g. ”Bulgarian Studies Bogus Companies”, The New York Times, 19 January 1992.
21 Liviu Taranu, editor, Ion Mihai Pacepa In Dosarele Securit..ii 1978-1980 [Ion Mihai Pacepa in the Securitate Files 1978-1980], Consiliul National Pentru Studierea Arhivelor Securitatii [National Council for the Study of Securitate Archives], Bucharest, Editura Enciclopedic., 2009, pp. 32-33, 223-225, 264; Liviu Taranu, gAfacerea Peregriniih [The Peregrine Affair], in Constantin Mo.incat and Dan Poinar, coordinators, Pietre de hotar (Oradea), vol. 6, Editura Tipo MC, 2007, pp. 221-229; Ionel Gal, Ra.iune .i represiune in Ministerul de Intern, 1965-1989 [Rationales and Repressions in the Interior Ministry, 1965-1989], Ia.i, Editura Do-minoR, 2001-2002, vol. I-II, pp. 135-136. Gal was the Securitatefs archivist.
22 Arhiva Serviciul Roman de Informatii [Romanian Intelligence Service Archive: ASRI], fond D, dosar 11200, vol. 35, f. 309-316; Mihai Pelin, Culisele spionajului romanesc: DIE 1955-1980 [Behind the Scenes of Romanian Espionage: DIE 1955-1980], Bucharest, Evenimentul Romanesc, 1997, p. 304; ..ranu (2009), p. 33; Liviu Taranu, ”I. M. Pacepa, ultimele zile in DGIE” [I. M. Pacepa, The Last Days in the DGIE], Magazin istoric, no. 3/480, (March 2007), pp. 15-20.
23 For Pacepafs defamatory claim that Romania had sent more than 500 agents into the Islamic world in order to foster virulent anti-Americanism and anti-Semitism, see Ion Mihai Pacepa, gRussian Footprints: What does Moscow have to do with the recent war in Lebanon?h National Review, 24 August 2006. For Israeli debunking of such claims see e.g. Yosef Govrin, Israeli-Romanian Relations at the End of the Ceausescu Era, New York, Routledge, 2002, and Aba Effen, Israel At A Crossroads, Jerusalem, Gefen, 2001.
24 See e.g. Govrin (2002), pp. 254-255, 335-337. The fact that Ambassador Govrin had been chief of the Israeli Foreign Ministry department that dealt with Easter Europe from the late 1970s until 1985, then served as Israeli ambassador to Romania during 1985-1989 before returning to Tel Aviv as his ministryfs secretary general lends particular authority to his assessments on Romanian policy in the Middle East. See Gefen (2001), pp. 170-176, 183.
25 A post-1989 investigation by US authorities discovered that the only significant theft was a commercial one. Stolen vehicle windshield technology was used in the manufacture of Romanian cars. Investigators uncovered no evidence that Bucharest had stolen any US military technology.
26 For example, Polish intelligence had been organized for Science and Technology (S&T) acquisition by their Soviet masters since 1954. In 1958 the Gomu.ka regime established a Committee for Scientific-Technical Cooperation with Abroad expressly to aid this effort. Paczkowski (2007), p. 6. While Pacepa was making his scurrilous accusations of Romanian technology theft, Polish intelligence officer Marian Zacharski was busily stealing US plans for gthe ePatriotf missile, the eStealthf aircraft system, and the ePhoenixf missile, and the submarine sonar system.h Ibid, p. 8; Witold Bere. and Jerzy Skoczylas, General Kiszczak mowi..prawie wszystko [General Kiszczak TellscAlmost All], Warszawa, BGW, 1991, p. 188.
27 Pacepa (1987), pp. 8-9, 16, 41 and 46. Milt Bearden, the former CIA division chief responsible for the USSR and Eastern Europe, delivered one of the harshest, albeit indirect, retorts to Pacepafs claim, noting that Ceau.escu ghated the Soviet Unionfs guts.h Bearden and Risen (2003), p. 391. One might note that the Romanian leader was reciprocating the sentiment shared by Kremlin leaders towards his country.
28 Among those persuaded by the Pacepa gTrojan horseh tale were former US Ambassador to Romania, David Funderburk; the analyst Judith Geran Pilon; and journalist (and former advisor to White House Chief of Staff Alexander Haig) Michael Ledeen.
See e.g. The Washington Post, 15 May 1985; Funderburk (1987), pp. 32-34, 42-48; Pilon (1985), pp. 1-2, 11-12; and Michael Ledeen with I. M. Pacepa, gRomania Reaps Rewards of Hi-Tech Thefts,h Human Events, 16 March 1985.
29 See also Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, pp. 7-8
30 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (u): Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 82-10002), DCI, 1 June 1982 (declassified 19 November 1999), p. 22, CIA. This memo was prepared under auspices of the National Intelligence Council with the CIA, FBI, NSA, DIA, the Deputy Chief of Intelligencefs (DCI) Community Counterintelligence Staff, and intelligence components of the Departments of State, Energy, Commerce and Treasury, Air Force, Army, Navy, and Customs Service of the Department of the Treasury, and was approved by the DCIfs Technology Transfer Intelligence Committee and the National Foreign Intelligence Board. See also Soviet Acquisition of Western Technology, April 1982, Exhibit 1. Hearings Before the Permanent Subcommittee on Investigations of the Committee on Governmental Affairs, United States Senate, Ninety-Seventh Congress, Second Session, Washington D.C., US Government Printing Office, May 1982, especially the testimony of 4, 5, 6, 11, and 12 May 1982.
31 National Security Decision Directive 54: United States Policy Toward Eastern Europe, 2 September 1982, The White House (Declassified 15 May 2006), p. 3, CIA.
32 Hostile Intelligence Threat . U.S. Technology, Office of the Assistant Deputy Secretary of Defense (Counterintelligence and Security), Department of Defense, DoD 5200.1 .PH-2, November 1988, pp. 5-6. See also Meeting the Espionage Challenge: A Review of the United States Counter-intelligence and Security Programs, report of the Select Committee on Intelligence, United States Senate, U.S. Government Printing Office, October 1986; and A Report on Foreign Espionage in the United States, United States Department of State, March 1987.
33 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), pp. 18, 22, CIA.
34 Jeffrey T. Richelson, Sword and Shield: Soviet Intelligence and Security Apparatus, Cambridge, Ballinger, 1986, p. 218.
35 US Army captain Zoltan Szabo, a Hungarian-born naturalized citizen, was gfounderh and gmastermindh of gthe Conrad spy ring in Europe.h He worked with two Hungarian doctors based in Sweden gto move NATO secrets to the Hungarian intelligence service,h which then sent them on to Moscow. See Herbig and Wiskoff (2002), pp. 11, 28-29, 49, 58. Szabo recruited Clyde Lee Conrad in 1974 when the two were sergeants stationed at a classified documents deposit in Germany. The Szabo-Conrad ring operated throughout the 1970s and 1980s as gone of the biggest spy rings since World War II.h Ibid. On the Szabo-Conrad spy ring see also Colonel Stuart A. Herrington, Traitors Among US: Inside the Spy Catcherfs World, Novato, CA, Presidio, 1999; and Danny L. Williams, Damian and Mongoose: How a U.S. Army Counterespionage Agent Infiltrated an International Spy Ring, Tuscon, Wheatmark, 2011.
36 The ring included US Sgt. Roderick James Ramsay, Jeffrey Rondeau, Jeffrey Gregory, Tommaso Mortati, Kelly Warren, and Hungarian nationals Imre and Sandor Kercsik. Richelson (1986), p. 218; J. Gerth, gEx-U.S. Sergeantfs Spy Case Is Said To Grow In Seriousness,h The New York Times, 10 March 1989. Szabo never served a day in prison as the Austrian court gave him a suspended sentence. Conrad received a life sentence from a West German court in 1990.
37 The Technology Acquisition Efforts of the Soviet Intelligence Services (1982), p. 23, CIA.
38 Katherine L. Herbig and Martin F. Wiskoff, Espionage Against The United States By American Citizens 1947-2001, Monterrey, CA, Defense Personnel Security Research Center, July 2002, Appendix A, pp. A3-A8. Zacharski, convicted and sentenced to life imprisonment in 1981, was traded four years later for g25 Western agents held in Soviet and East European prisons.h See e.g. Benjamin B. Fischer, gThe Vilification and Vindication of Colonel Kuklinski,h Studies in Intelligence, no. 9 (Summer 2000), www.cia.gov. In August 1994 the Polish government appointed Zacharski head of the Polish security intelligence but reconsidered in the face of international scandal, during which Washington pointed out that he was still under a life sentence in the US. Ibid; Fred Ikle, ”How To Ruin NATO”, The New York Times, 11 January 1995; John Pomfret, gPoles Ponder Patriotism After Spyfs Appointment, Firing,h The Washington Post, 3 September 1994.
39 This was made evident in 1968, when Hungarian intelligence on events in Czechoslovakia proved far superior to Soviet intelligence despite the latterfs networks and officers embedded in Czechoslovak security organs. See e.g. Joseph Dresen, gFilling in the Blanks for the Prague Spring,h gPrague Spring, Prague Autumn: Filling in the Blank Spots from 1968,h 23 February 1999, Event Summary, Events List, Woodrow Wilson International Center for Scholars, http://www.wilsoncenter.org/event/filling-the-blanks-for-the-prague-spring.
40 Soviet Acquisition of Militarily Significant Western Technology: An Update, September 1985, p. 15-16, CIA. See also Hostile Intelligence Threat . U.S. Technology (1988), pp. 5-6
41 Herbig and Wiskoff (2002), Appendix A, pp. A3-A8
42 Op. cit., p. 62.
43 Pacepa (1987), pp. 115-127, 368-372.
44 Communist Aid to the Third World Oil Industries (ER RP 73-12), 1 June 1973, pp. 1-3 and 19, CIA; Intelligence Report: Communist Aid to Less Developed Countries of the Free World, 1974 (ER IR 75-16), 1 June 1975, p. 2-3, CIA.
45 gCoordination and instruments for direction of Soviet and East European aid programs within and outside CEMA [CMEA]h in Relationship Between Soviet and East European Economic Aid Programs in LDCs (SOVA), 26 September 1975, pp. 1-3, CIA.
46 Unfortunately, this legacy was jettisoned after 1989 and ignored by the European Union, which has had to greinvent the wheelh regarding its policy towards the developing world. See e.g. Mirela Oprea, Mandatory Ignorance: Development Discourse in Romania from Socialism to EU Membership, Doctoral Dissertation, University of Bologna, Italy, 2009 at http://amsdottorato.cib.unibo.it/2228/.
47 Soviet Military Capabilities to Project Power and Influence in Distant Areas (NIE), 1 October 1979, pp. 21-22, CIA.
48 See e.g., op. cit., Table 6: gEast European Military Assistance to Third World Countries, 1955-1977,h p. 21. For Bulgaria, for example, see Jordan Baev, gEast-East Arms Trade: Bulgarian Arms Delivery to Third World Countries, 1950-1989,h 18 September 2006, gGlobal Cold War,h PHP.
49 See e.g. Minutes of the meeting between Todor Zhivkov and Fidel Castro in Sofia, 11 March 1976, CSA, Sofia, Fond 1-B, Record 60, File 194, in gBulgaria and the Cold War,h CWIHP.
50 Documents 2-5 in Watts (2012a) at http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-29-the-soviet-romanian-clash-over-history-identity-and-dominion.
51 See e.g. Ion Mihai Pacepa, gWho Is Raul Castro? A tyrant only a brother could love,h National Review August 10, 2006.
52 Soviet and East European Economic Assistance Programs in Non-Communist Less Developed Countries, 1982 and 1983: A Research Paper, CIA Office of Global Issues coordinated with Department of State, Defense Intelligence Agency, and the Agency for International Development (GI 84-10182), 1 November 1984, p. 5, CIA.
53 See e.g. Ronald Reagan, The Reagan Diaries, New York, HarperCollins, 2007, p. 547.
54 Heuer (1999), pp. 124-125. As Heuer notes, erroneous impressions tend to become part of a ghindsight biash and incorporated into new analyses. Op. cit., pp. 161-163.
55 Op. cit., pp. 124-125.
56 Harriman served as US Ambassador to Moscow and then directed the Marshall Plan before working with Bucharest in the early 1960s, when Lyndon B. Johnson first requested Romanian mediation assistance. Harriman gconducted the sensitive negotiations that brought about the sensitive 1962 Geneva accords on Laosh and then headed the negotiating team during the Paris Peace Talks in 1968. gAverell Harriman: The Toughest Test,h Time, 10 May 1968; Interview with Gaston Marin by Lavinia Betea, gDe la Kremlin spre Vest si Casa Albah [From the Kremlin to the West and the White House], Jurnalul National, 6 March, 2007.
57 See e.g. Barnes and Bodnaras (1974), Pacepa (1987), p. 63.
58 Reagan (2007), p. 547. Jesse Helms, fully embracing Pacepafs claims, accused Ambassador Barnes of gnot being sufficiently anticommunisth elsewhere as well. See e.g. Bruce W. Jentleson, gAmerican Diplomacy: Around the World and Along Pennsylvania Avenueh in Thomas E. Mann, editor, A Question of Balance: The President, The Congress, and Foreign Policy, Washington D.C., The Brookings Institute, 1990, p. 176; Shirley Christian, gHelms, In Chile, Denounces U.S. Envoy,h New York Times, 14 July 1986; Bernard Gwertzman, gWashington Backs U.S. Envoy On Chile Funeral,h New York Times, 15 July 1986.
59 US Secretary of State Dean Rusk was similarly well-informed and supportive of the U.S.-Romanian relationship. Interestingly, he is taken to task for alleged naivete in trusting Bucharest in a recent study alleging that Romanian mediation attempts in Vietnam were entirely false and undertaken only in order to obtain US nuclear secrets for covert weapons programs. R. Eliza Gheorghe, gRomaniafs Nuclear Negotiations Postures in the 1960s: Client, Maverick, and International Peace Mediator,h Romania Energy Center (Bucharest), 2012, pp. 20-22, 25, 31-32. See the discussion of Romaniafs alleged covert nuclear weapons program in Chapter 16 of this volume.
60 David C. Martin, Wilderness of Mirrors, Guildford, CT, Lyons Press, 2003, pp. 202, 207. The CIA investigation of Harriman code-name Operation DINOSAUR fell apart because Golisynfs allegations were so insubstantial that CIA Director Richard Helms refused Angletonfs insistent demands that he inform the President. Harriman had been Ambassador to the USSR during World War II and to Great Britain after the war, Director of the Marshal Plan in Europe, Governor of New York, both an Assistant Secretary and Under Secretary of State, US Secretary of Commerce, and Special Presidential Envoy.
61 W. Averell Harriman, gGratitude for Romaniansh in ”Letters To The Editor”  The Washington Post, 12 September 1972. The Pentagon Papers excerpts to which Harriman took exception appeared in the Postfs 27 June 1972 issue.
62 Christopher Andrew and Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive And The Secret History Of The KGB, New York, Basic Books, 2001, pp. 210-211. The KGB unsuccessfully sought to recruit a host of unlikely candidates with influence over US policy, for example, Carterfs National Security Advisor Zbigniew Brzezinski. Op. cit., p. 212. Brzezinski was also an advocate of close US engagement with Romania.
63 In another context, a former SIE director described how this author was targeted by similar active measures while working on Romaniafs NATO integration and on police reform issues during the 1990s. According to the former SIE director, the agent, working out of a Hungarian intelligence front ”non-governmental’ organization in the city of Arad, propagated disinformation themes through an asset then holding an internship in the US Embassy in Bucharest claiming that this author was ”pro-Fascist and anti-Semitic”. See Lucia Jurca, moderator, ”Intilniri capitale” [Capital Meetings], Radio Roman. Bucharest, 4 July 2012, 2100 hrs.
64 After the Cold War, while working on NATO integration issues in Bucharest, the author and two colleagues seconded from the British Ministry of Defense were persistently harassed in relatively harmless ways (door locks professionally picked and left open, night laser-sighting through windows, etc.), apparently with the aim of conveying the image that Romanian institutional interests were hostile to military reform and NATO membership. When later informed of these actions, Romanian officials were incensed that they had not been informed of these transgressions at the time, which would have allowed them both to pursue the transgressors and to eliminate any doubts regarding their orientation and operational behavior. In their view, the most probable perpetrators were external, not internal.
65 Pelin (1997), pp. 98-99.
66 Pacepa (1987), p. 195. As Pacepafs testimony had specific disinformation purposes it must be treated with caution. In this instance, for example, he asserts that Militaru was activated by the Soviet gmilitary attache with whom he had been to academy in Moscow,h and that Militaru was caught handing the attache a phonebook. East European officers did not attend classes together with Soviet GRU officers unless they were GRU officers themselves. Militaru stated after the collapse of Communism that he had been seeking GRU assistance, including weapons, to get rid of Ceau.escu. Pacepa similarly minimized General .erbfs earlier treason in 1991, claiming that .erb had passed information to the Soviet military attache on the defense of Bucharest against a NATO conventional attack, purportedly for the latterfs doctoral dissertation. In contrast, .erb confessed to betraying his countryfs defensive plans against a Soviet-led invasion, including the strengths, deployments, personnel files of the commanders of the principal units designated for defensive operations against Soviet invasion. In both cases Pacepa defined away any Soviet threat to the country or its leadership. See Ibid and Pelin (1997).
67 Militaru was discovered plotting with General Ion Ioni.. in 1984, and again with General Marin Pancea, General Nicolae Pletos, Captain Nicolae Radu and Virgil Magureanu in 1987-1988. He later admitted conspiring with the GRU. Ioni.., Pancea, Pletos, and Radu were all dismissed or sidelined for inappropriate contacts with GRU officers. Magureanu was a gperson of interesth for Romaniafs anti-KGB unit because of alleged Soviet ties. Deletant (1995), pp. 92-93, 283. See also the television interview with Magureanu and former SIE Director Ioan Talpe. on Realitatea TV (Bucharest), 21 August 2008, 2258 hrs.
68 Doicaru was first identified as a Soviet agent in the DSS inquiry following Pacepafs defection in 1978. The same inquiry concluded that Caraman, Iosif and Pacepa were Soviet agents. In 1988 Doicaru was caught in flagrante while in a clandestine meeting with a GRU handler. Transcript no. 111 of 12 June 1994 (continuation of hearing of Lieutenant General Victor Neculicioiu) in Arhiva Senatului Romaniei, Bucharest, p. 11; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania [The History of Coup dfEtats in Romania], Bucharest, Rao, 2005, volume 4, part II, p. 128. The Romanian Senate Hearings, were never made available to the general public. As this volume was going to press, the first report coordinated by Senator Sergiu Niculescu was leaked to the media and is now posted (in the original Romanian) as Raport Privind Ac.iunile Desf..urate In Revolu.ia Din Decembrie 1989 (I) [Report on The Actions Undertaken During the December 1989 Revolution (Part I)] at http://www.ziaristionline.ro/2013/01/29/ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-un-ofiter-de-informatii-rupe-tacerea-raport-privind-actiunile-desfasurate-in-revolutia-din-decembrie-1989-i/.
69 Doicaru was reassigned to the ministry of tourism.
70 Doicaru was replaced by Alexandru D.nescu.
71 Ion Stanescu had been replaced by Emil Bobu in 1973 and, two years later, Bobu was replaced by Teodor Coman. Coman lost his post in the midst of the Militaru and Pacepa scandals.
72 Teodor Coman held the post of interior minister along with that of DSS chief during 1975-1978. When Postelnicu was named DSS chief, George Homo.tean took over as interior minister.
73 Dossier Regarding the Problems Resulting from the Materials Referring to Colonel Constantin Iosif, Minister of Interior, DSS, 22 June 1979, Top Secret in ASRI, Fond D, dosar 11200, vol. 2, f. 51-52; Pelin, (1997), p. 279. The dossier notes that Iosif undertook the destruction of documents with Colonel Teodor Dorobon.u and Major Sp.taru gsecretly, behind closed doors,h without following standard operating procedures or obtaining necessary authorizations.
74 Pelin (1997), p. 207.
75 Ibid.
76 D.nescufs replacement was Romulus Dima.
77 BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt and Olaru (2005), p. 319. Herbstritt and Olaru did not print the officerfs name, noting only his rank (Major General). Pacepafs intimate in the gPeregrine Affairh had been Major General Eugen Luchian. Luchian was convicted, sentenced and served eight years in Aiud Prison. Caraman also held major general rank and continued to be influential in Romania at the time the Herbstritt and Olaru volume was published, as security counselor to a former Romanian prime minister. Doicaru remained at the ministry of tourism until he was caught in the middle of a clandestine meeting with his Soviet handler in Bucharestfs Herastr.u Park in 1988.
78 The problem was much larger than the DIE since DSS officers regularly transferred between foreign intelligence and domestic security posts; a frequent practice among Soviet Bloc services.
79 See e.g. the interviews in John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceau.escu, London, Hutchinson, 1991, pp. 124-125.
80 Ple.i.a was no simple bodyguard. He headed the Security and Guard Directorate (Direc.iei de Securitate .i Garda) of the DSS.
81 Report of Major General Neagu Cosma About the Disorganization within the DGIE and the Working Methods of the Two Chiefs: Nicolae Doicaru and Ion Mihai Pacepa, 15 September 1978, Document 107 in ..ranu (2009), pp. 202-203; ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 6, f. 218-228.
82 The orders put in place in 1973 by Doicaru, Pacepa and Caraman subordinated foreign counterintelligence to the DIE leadership and gpractically annihilated any possibility to control the activity of the foreign intelligence organs abroad.h The most important being order no. 000235/73. CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 3447, vol. 1, f. 269-290; Overview of Principal Conclusions Drawn Up by the Commission of Inquiry Resulting from Investigations of the Context That Favored the Defection of General Ion Mihai Pacepa, Document no. 131, ..ranu (2009), p. 425.
83 See Nicolae Ple.i.afs interview with Viorel Patrichi from Lumea Libera in Oprea and Patrichi (2004), pp. 20-21.
84 Ibid.
85 The inquiry, which heard over 500 officers and issued more than 2,500 reports, exposed numerous operations executed gwithout the approval of Party organsh and identified Pacepa and Doicaru as responsible for subverting the DSS mission abroad, gproliferating corruptionh within the DSS and among the senior Party and state leadership, gcompromisingh Romanian foreign policy, and gcontributing to the degradation of Romaniafs foreign imageh over more than a decade. ..ranu (2009), p. 29.
86 The nature of the measures undertaken in the wake of Pacepafs defection is still hotly contested by officers of the Securitate serving at the time. For example, the punitive measures taken against personnel by both Dima and Postelnicu, as well as their appointment of party workers in positions that should have been filled with intelligence professionals, is deemed a major cause of the defection wave of 1978-1984 by some former officers. Romanian use of the KGB gcollegiumsh model, in which the security organs operated under a collective leadership, lent further plausibility to Ple.i.afs claims of influence. As head of one branch of
95
the Securitate . that dealing with the protection of state and party institutions and the guarding of Party leaders . his word would have carried considerable weight in state security councils.
87 Tim Weiner, Legacy of Ashes: The History of the CIA, New York, Doubleday, 2007, p. 417. The windfall was provided by the head of Cuban intelligence in Czechoslovakia to the CIA station chief in Vienna.
88 Although accorded every protocol and taken for a tour of the building and its operations during her unannounced weekend visit to the Center, Elena Ceau.escu was offended by the failure to order everyone to drop what they were doing, gather in the auditorium, and present her a formal report on the Centerfs work, which would have required orders from military superiors. The trumped-up nature of the incident suggested that Elena was searching for excuses to close it down.
89 Unlike the rest of the Pact, Romania did away with the institution of career gpolitical officersh operating as Party watchdogs over the military. See the discussion of the transformation of Romaniafs Main Political Administration into the Higher Political Council, and its impact on officer career paths and orientations in chapter 8 of this volume.
90 Interview with General Ioan Talpe., 15 May 2002.
91 Former US Ambassador to Romania Roger Kirk and former Romanian diplomat Mircea R.ceanu note that by 1985 Elena Ceauescu overtly viewed the United States as hostile and fervently sought to eradicate gAmerican influence over her husband and the Romanian people.h Roger Kirk and Mircea R.ceanu, Romania vs. the United States: Diplomacy of the Absurd 1985-1989, Washington D.C., Institute for the Study of Diplomacy, Georgetown University, 1994, p. 59. Ceau.escufs efforts to salvage and improve U.S.-Romanian ties in the mid- and late-1980s were thus directly contradicted by those of his wife and her entourage, making the apparent schizophrenia of the regime very real indeed.
92 The DIE-DIM struggle, in which the DIE sought a monopoly control over all foreign reporting and intelligence gathering that would virtually shut down military intelligence operations abroad, is described in Watts (2010), pp. 555-556.
93 Ion Dohotaru, coordinator., Directia Informatii Militare: Intre fic.iune .i adev.r [The Military Intelligence Directorate: Between Fiction and Reality], Bucharest, 1994, p. 148.
94 Supplementary Annex to the Material gOperative review survey of the R.S.R.,h 27 September 1978, BStU, MfS, HA II 18663, S. 223-226; Herbstritt and Olaru (2005), p. 337. Nothing of this has been published on the US side, where US military intelligence is among the most closely guarded. The Stasi further reported that it did gnot possess informationh confirming whether General Dumitrufs planned meeting with General Thompson took place. General Thompson was Assistant Chief of Staff for Intelligence in the U.S. Army during 27 April 1977-1 November 1981.
95 Dohotaru (1994), pp. 148-149. Pelin makes the unlikely claim that Pacepa, among others, had supported DIM chief General Dumitrufs original appointment in 1963, thus tainting Dumitru 15 years later. In 1963 the DSS had little influence in the army and Pacepa was in charge of technological espionage in Germany. Officially, Dumitru was sacked for having an affair with one of his female operatives, a move rendered plausible only because of the turf war over the service waged by Elena Ceau.escu. His hold on the post had already been shaken by the treason of General Militaru that March, despite the fact that the DSS, rather than military intelligence, was responsible for counterintelligence in the army.
96 Receiving intelligence about preparations for demonstrations on the eve of the revolution, Dinu elected to go on vacation. For Dinufs version of events see Rear Admiral (ret.) .tefan Dinu, Condamnat la disre.ie [Condemned to Discretion], Bucharest, Neverland, 2009.
97 Dohotaru (1994), p. 150. The DIE was assisted in this by Military Security (in fact DSS Department IV), which targeted Romanian officers. Department IV officers in the land forces were gmilitaryh largely by dint of their co-location in the ministry of national defense and their uniforms, most never having done military service in the army. In the much more highly technical air force, however, Department IV had to recruit from among air force personnel, for example, the pilots, to be effective, and thus had a correspondingly greater level of sophistication.
98 See e.g. Catherine Lovatt, gWomen in Politics: The Legacy of Elena Ceau.escu,h Central Europe Review (Bucharest), vol. 1, no. 3 (12 July 1999); Cornelia Les, gThe Emergence of Elena Ceau.escufs Cult,h Journal of the International Students of the History Association (Budapest), vol. 36, no. 3 (2001).
99 Dohotaru (1994), pp. 238-239.
100 Chairman of the Joint Chiefs of Staff, General John Vessey Jr., visited Bucharest in the spring of 1985. Romania was the only Communist country ever visited by a Chairman of the Joint Chiefs during the Cold War. In 1986 the Romanian Chief of the General Staff, General Constantin Olteanu, reciprocated with a visit to the Pentagon at General Vesseyfs invitation. (Olteanufs predecessor, General Ion Coman, had visited the US in 1975 and 1976.) In February 1988 a senior military delegation from the US Strategic Defense Initiative visited Bucharest to brief the Romanians on SDI (gStar Warsh). Romania was the only Pact member to receive such a briefing. The gclosely cooperatingh partners attacked SDI as an aggressive measure.
101 Report on Pacepa Desertion (1978), BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56; Herbstritt and Olaru (2005), p. 317. Emphasis in original.
102 Report on the Meeting Between SED General Secretary E. Honecker and L.I. Brezhnev in the Crimea, 25 July 1978, Document 8 in gU.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 . New Russian & East German Documents,h Cold War International History Project Bulletin, no. 8/9, (Winter 1996), p. 123, CWIHP.
103 Ibid.
104 Information on Conversation of the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) with the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) in Crimea, 14 August 1978, pp. 8-10, 15-17; CSA, Sofia, Fond 378-B, File 495, and BCP Politburo Resolution and Information on the Conversation of the Bulgarian Head of State (Todor Zhivkov) with the Secretary General of the CC CPSU (Leonid I. Brezhnev) in Crimea, 9 August 1981, CSA, Sofia, Fond 1-B, Record 67, File 405, pp. 13-14, both in Baev and Locher (2003), PHP.
105 Baev, gThe Crimean Meeting of the Warsaw Pactfs Countriesf Leaders,h p. 4, in Baev and Locher (2003), PHP
96
106 Patrick Moore, gHua Kuo-Feng in Romania,h RAD Background Report/187, 24 August 1978a, OSA, Box 116, Folder 8, Report 24, p. 4.
107 The Romanians first employed gimperialisth as a descriptor of Soviet behavior during the 1968 invasion of Czechoslovakia. See e.g. Record of the Meeting of the Executive Committee of the CC of the RCP Concerning the Situation in Czechoslovakia, 21 August 1968, ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 133/1968, ff. 6-26. See also Retegan (2000), pp. 211-225. In 1975 Ceau.escu reassured President Gerald Ford that there was gno reason for you to be angered when people start talking in an anti-imperialist way since these are questions of broader applicability.h Memorandum of Conversation, Bucharest, August 2, 1975, 7-8:10 p.m., Document 36, Foreign Relations, 1969-1976, Volume E-15, Documents on Eastern Europe, 1973-1976, U.S. Department of Statement. Henry Kissinger notes Ceau.escufs emphasis on the fact that the US was not the first state Romanians thought of when they employed the term gimperialist.h Kissinger (2000), p. 662.
108 Memorandum of Conversation, Washington, April 21, 1973, 11:50 a.m.-12:40 p.m., Document 26 in Foreign Relations of the United States, 1969.1976, Volume E.15, Part 1, Documents on Eastern Europe, 1973.1976, pp. 5-6
109 Pacepafs influential partisans included FBI special agent Wayne A. Barnes; journalist and former advisor to White House Chief of Staff Alexander Haig, Michael Ledeen; long-time Newsweek journalist and editor Arnaud de Bourchgrave; Heritage Foundation analyst Juliana Pilon; political scientist Vladimir Tismaneanu; Radio Free Europe journalist Nestor Ratesh; former dissident writer Dorin Tudoran; and journalists Sorin Rosca Stanescu and Dan Pavel. See e.g. https://rowman.com/ISBN/9781566637619.
110 Daniel N. Nelson, gEastern Europe and the Non-Communist Worldh in Stephen Fischer-Galati, editor, Eastern Europe in the 1980s, Boulder, Westview, 1981, p. 216.
111 See e.g., Tismaneanu (2003), pp. 187-188; Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania Since Communism, London, Hurst & Co, 2005, pp. 158-159; Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, Amsterdam, Harwood Academic Publishers, 2003, pp. 237-241.
112 Funderburk (1987), especially chapter three, gRomanian Foreign Policy: The Myth of Independence,h pp. 39-54; Reagan (2007), pp. 547-548.

Reproducerea este incurajata, cu citarea surselor:

Larry L Watts via Ziaristi Online

Foto: Pacepa.ro

CEI DINTAI VOR FI CEI DIN URMA

ABBREVIATIONS AND ACRONYMS…1
AUTHOR’S PREFACE…8
I MISAPPREHENDING ROMANIA…10
CH. 1: MISAPPREHENDING ROMANIA… 11
Romania as Analytical Problem: A Legacy of Misapprehension… 13
The Underlying Cognitive Bias: Romania as eLeast Ablef to Defy Moscow…16
Supporting Fallacies: Never Questioning Membership in the Warsaw Pact… 22
Supporting Fallacies: The Covert Opposition of Other Pact Members… 25
Organizational Pathologies, The Cuban Missile Crisis and Enemy-Imaging… 30
Secrecy, Compartmentalization and the Vietnam War… 33
Deception and Disinformation: Intolerance and Cultural Genocide… 39
Deception and Disinformation: Romania as Soviet Trojan Horse… 43
Soviet Entanglement Operations… 48
The Alarming Trend of Romanian-American Relations… 52
II THE CLASH OF 1978… 77
CH. 2: THE PACEPA DEFECTION… 78
Casting Romania as the ”Prince of Thieves”… 78
Alleging Soviet Agency, Discrediting Romaniafs Friends… 82
The DSS in Disarray… 84
Dismantling Romanian Military Intelligence… 87
The Pacepa Myth… 90
CH. 3: CLANDESTINE CONFLICT GOES PUBLIC… 100
The Clash over International Terrorism… 101
Perceiving and Besieging the Beijing-Bucharest Axis…103
Battling the Kremlinfs eWar Hysteriaf at the 1978 Warsaw Pact Summit… 109
Preparing for Soviet Countermeasures… 115
The Resort to Transparency… 117
Exposing the Lines of Intra-Pact Subordination… 122
III ACTIVE MEASURES AT THE END OF THE 1970S… 137
CH. 4: THE PATTERN OF HOSTILE BLOC OPERATIONS… 138
Wrestling with Conspiracy… 139
Operating along Hidden Lines of East-West Influence… 141
Oblique Approaches to the Romanian eTraitorf… 143
Re-Interpreting Basket III from eEast-Westf to eEast-Eastf … 146
Isolating the Moldavian SSR from Romanian Subversion… 147
Conspiracies External and Internal 1977-1979… 149
Manufacturing Minority Abuse… 153
The Romanian Challenge to Bloc Unity… 155
Scenarios of Intervention: Instability, Ethnic Conflict & Secession…159
Alleging Abuse as Justification for Redrawing Borders… 162
CH. 5: SOVIET INVASION OF AFGHANISTAN… 177
Stealing Afghanistan… 177
Concealing Extraordinary Protest… 180
Winding Down the Belgrade-Bucharest eAlliancef… 182
Mobilizing Soviet Loyalists in Favor of the Invasion…184
The Campaign Against Pakistan… 186
IV DENIGRATING DEFENSE POLICIES AND INSTITUTIONS… 195
CH. 6 REWRITING ROLES IN THE POLISH CRISIS… 196
eExploiting Contradictionsf between Poland and Romania… 196
Antagonism over Warsaw Pact Integration… 199
Soviet Active Measures and the Principle of Non-Intervention… 202
Romanian Opposition to Intervention in Poland in 1980… 206
Stalking Romania at the Warsaw Pact Defense Ministers Meeting December 1981… 208
Burying Romanian Defiance… 211
CH. 7: DISCREDITING THE ROMANIAN ARMY… 222
The Romanian-American Special Relationship prior to 1980… 222
Parsing the Autonomy of the Romanian Armed Forces: The Alexiev RAND Studies…226
Denigrating and Obscuring Military Policy and Behavior: The Volgyes Study… 230
The Enemy-Imaging of the Romanian Armed Forces…234
The Impact of the Volgyes Study… 236
CH. 8: TARGETING THE MILITARYfS eTHINK TANKh… 250
The Battle over Military History… 252
Get Ilie: The Assault on the Center for Military History and Theory… 255
Soviet Influence Over Regime Access to Information… 257
Perceiving Romanian Availability for Soviet Offensive Operations… 259
Hurdles to U.S. Assessment at the Beginning of the 1980s… 262
V HI-JACKING ROMANIAN FOREIGN POLICY 1982-1984… 273
CH. 9: BLOC POLICY TOWARDS ROMANIA UNDER ANDROPOV… 274
Soviet Manipulation of the Subservient Warsaw Pact Leaders… 275
Holding Romania Back, Pushing Hungary Forward… 276
Misrepresenting Romaniafs Balkan Policy… 279
Hungarian Personalities and Institutions… 282
Hungarian Precedence in Soviet Front Organizations… 283
Misrepresenting Romanian Behavior and Intent… 287
Romania Adrift… 288
Turning Up the Operational eHeatf on Romania… 290
CH. 10: THE EUROMISSILE CRISIS AND HUNGARIAN eINDEPENDENCEf… 300
Denying RYAN… 300
Romania, Hungary and the Policy of Differentiation… 304
Building Up Hungary, Tearing Down Romania … 307
The 1983 Intelligence Offensive… 309
Foreign Policy Outreach, Paranoia, and the Decline of Administrative Capability… 311
The Reality and Perception of Hungarian eDissidencef… 313
Behind the Curtain of the Euromissile Crisis… 316
The Sz.ros Initiatives and the Media Dispute over Euromissiles… 319
Romanian Roots of Hungaryfs eNewf Foreign Policy… 323
Overt Opposition and Covert Collusion… 324
VI TRANSFORMING COLD WAR SECURITY ARCHITECTURE… 337
CH. 11: SECURITY TRANSFORMATION AS SURVIVAL… 338
Romanian Strategies for Combating Soviet Military Control…339
Enemy-imaging of the US and NATO… 340
Influencing Soviet Strategy through the Warsaw Pact… 343
Romanian Advocacy of CBMs and Mandatory Verification… 346
Soviet and Pact Views of the Romanian Position on CBMs… 349
Institutionalizing the CSCE… 351
Protecting the CSCE Process in Madrid… 354
CH. 12: EXTORTING AN END TO THE COLD WAR… 362
Imminent Threat & Alliance Discipline versus Disarmament… 362
eWar Scaref versus Reason at the 1983 PCC Meeting… 364
Transitioning to Disarmament, Pact Reform & the Special Commission… 366
A eClass-Indifferent, Destructive and Extortionist Attitudef… 368
Creating the Virtual Conversation on INF… 370
An Anniversary Not Worth Celebrating … 374
Leveraging Warsaw Pact Renewal, January 1985 … 378
The eTransition to Disarmament Initiativef Re-Loaded, March 1985 … 381
Romanian Military Conditions for Signing a New Warsaw Pact… 385
CH. 13: LESSER ARTISTS BORROW, GREAT ARTISTS STEAL … 395
Romanian Arms Control Expertise and Gorbachevfs Security Agenda … 396
Coming Around to eNew Thinkingf … 397
Gorbachevfs Military Problem … 398
Reclaiming the Soviet Security Agenda … 400
The Head-to-Head Clash between Romania and the Soviet Military … 401
Keeping Up the Pressure on Moscow: The 1985 Sofia Summit … 402
The Foreign Ministers Meeting and Reykjavik Summit of 1986 … 406
At the May 1987 Summit… 408
Whose Defense Policy?… 410
Suppressing the Romanian Role in INF … 413
VII WITH FRIENDS LIKE THESE, WHO NEEDS ENEMIES? 1988-1989 … 423
CH. 14: WARSAW PACT REFORM … 424
Transforming the Alliance: eIntegrationf vs. Democratization…424
The 1988 Reform Proposal: Dissolving the Warsaw Pact… 427
Spinning a Romanian Military Threat… 429
Soviet Fears of a Romanian Departure… 433
eAnti-Reformistf Romania: Liberation versus Liberalization… 436
Fears of Fascism and the Molotov-Ribbentrop Pact… 439
Misdirection, the Brezhnev Doctrine and Minority Rights… 441
The Three Levels of Soviet-Romanian Confrontation… 443
CH. 15: FROM PARTNER TO PARIAH… 454
Preparing the Terrain for Violence… 454
Hungary and the eAggressive Romanian Military Threatf … 457
The Romanian Nuclear Threat … 460
Ceausescufs eBombf … 461
Who is Preparing for Military Operations Against Whom?… 466
Communique of July 1989 Warsaw Pact Meeting in Bucharest … 469
Poland on the Aggressive Romanian Military Threat, August-December 1989… 471
Condemning Intervention and Demanding Troop Withdrawal: December 1989… 475
PAST AS PRELUDE . MISAPPREHENDING ROMANIA ON THE EVE OF THE REVOLUTION … 493
INDEX ………………………………………………………………………………………………………….. 500

Abbreviations and Acronyms

5th Dept KGB FCD section for operations against NATO states (except for the U.S., UK and FRG), and against Romania, Yugoslavia and Albania
11th Dept KGB FCD section for cooperation with fraternal services
AAN Polish Archives of New Records (Archiwum Ackt Nowych)
ACSI Assistant Chief of Staff for Intelligence, U.S. Army General Staff
ADIRI Romanian Association for International Law and International Relations
ADST Association for Diplomatic Studies and Training
AFCIN Air Force Office of Assistant Chief of Staff for Intelligence
AFL-CIO American Federation of Labor and Congress of Industrial Organizations
AFP French Press Agency (Agence France Press)
AGERPRES Romanian Press Agency (Agen.ia Roman. de Pres.)
AGM/S Stasi Ministerfs Special Working Group (Arbeitsgruppe Des Ministers fur Staatsicherheit)
AMAE Romanian Foreign Ministry Archives
AMVR Bulgarian Archives of the Ministry of Interior (Arhiv Ministerstvo na Vtreshnite Raboti)
ANIC Romanian National Central Historical Archives (Arhivele Na.ionale de Istorie Central.)
AOSPM Archive of the Social-Political Organizations in Moldova (Arhiva Organiza.iilor Social-Politic din Moldova)
APN Novosti Press Agency
ARLUS Romanian-Soviet Friendship Society (Asocia.ia roman. pentru strangerea legaturilor cu Uniunea sovietic.)
ARTA Romanian Anti-Terrorism Unit prior to 1977
AS Academy of Sciences
ASB Bucharest State Archives (Arhivele de Stat Bucure.ti)
ASISRM Archive of the Intelligence and Security Service of the Republic of Moldova
ASRI Archive of the Romanian Intelligence Service after 1989 (See SRI)
AVH Hungarian State Security after 1949 (Allamvedelmi Hatosag)
AVP RF Foreign Policy Archives of the Russian Federation (Arhiv Vneshnei Politiki Rossiiskoi Federatsii)
AVP SSSR Foreign Policy Archive of the USSR (Arhiv Vneshnei Politiki SSSR)
BBC British Broadcasting System
BCP Bulgarian Communist Party
BfV West German Office for the Protection of the Constitution (Bundesamt fur Verfassunsschutz)
BM III Hungarian State Security (Main Administration III)
BM III/I Foreign Intelligence branch of Hungarian State Security
BNA British National Archives
BNE Bureau of National Estimates
BND West German Federal Intelligence Service (Bundes Nachrichten Dienst)
BPR Bulgarian Peoplefs Republic
BStU Office of the Federal Commissioner Preserving the Records of the Ministry of State Security of the former German Democratic Republic (Die Bundesbeauftragte fur die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen Deutschen Demokratischen Republik)
BTA Bulgarian Telegraph Agency (Bulgarsko Telegrafna Agentsiia)
C-in-C Commander in Chief
CAF Combined Armed Forces (Unified Armed Forces)
CBMs Confidence Building Measures
CC Central Committee
CDMFA Committee of Deputy Foreign Ministers
CDM Warsaw Pact Council/Committee of Defense Ministers
Ceteka CTK . Czech News Agency (.eska tiskova kancela.)
CFM Committee of Foreign Ministers (CMFA)
CIA Central Intelligence Agency
CIE Romanian Foreign Intelligence Center 1978-1989 (Centrul de Informa.ii Externe)
CMD Committee of Defense Ministers
CMEA Council for Mutual Economic Assistance
CEMA Council for Mutual Economic Assistance
CHRR Committee for Human Rights in Rumania
CMFA Committee of Foreign Ministers
CNA Czechoslovak National Archives
CNCAN Romanian National Commission for Control of Nuclear Activities
CNSAS Romanian Post-Communist National Council for the Study of the Securitate Archives (Consiliul Na.ional pentru Studierea Arhivelor Securit..ii)
COCOM Coordinating Committee for Multilateral Export Controls
COMCEN Communications Centre
COMECON Communist Economic Organization (Council for Mutual Economic Assistance)
COMINFORM Communist Information International
COMINTERN Communist International
COVSN Central Office for South Vietnam
CPC Soviet Front Christian Peace Conference
CPSU Communist Party of the Soviet Union
CPCz Communist Party of Czechoslovakia
CPCS Communist Party of Czechoslovakia
CREST CIA Records Search Tool
CSA Bulgarian Central State Archives (Tsentralen Drzhaven Arhiv)
CSCE Conference on Security and Cooperation in Europe
CSR Czechoslovak Socialist Republic
.SR Czechoslovak Socialist Republic
CSS Romanian State Security 1968-1972 (Consiliul pentru securitate de stat)
CSSR Czechoslovak Socialist Republic
CTK Czech News Agency (.eska tiskova kancela.)
CWIHP Cold War International History Project
CzSR Czechoslovak Socialist Republic
DCM Deputy Chief of Mission
DDR German Democratic Republic
Directorate IV Romanian Military Security (a unit of the DSS)
DGFP Documents on German Foreign Policy
DGSE French Foreign Intelligence since 1982 (Direction Generale de la Securite Exterieure)
DGIE Romanian Foreign Intelligence 1951-1965 (Directoratul General de Informatii Externe)
DIA Defense Intelligence Agency, U.S. Department of Defense
DIE Romanian Foreign Intelligence 1965-1978 (Direc.ia de Informa.ii Externe)
DIM Romanian Military Intelligence (Direc.ia Informa.ii Militare)
DMCS British Defense Ministryfs Directorate of Management and Consultancy Services
DNI Director Naval Intelligence, U.S. Navy
DOD Department of Defense
DOSAAF Soviet Volunteer Society for Cooperation with the Army, Aviation, and Fleet
DPPA Soviet Department for Political Propaganda Abroad (also known as Department for Counterpropaganda and Department of International Information), which operated during 1978-1986
DSS Romanian Department for State Security (Departamentul Securit..ii Statului)
DST French Counterintelligence (Direction de la Surveillance du Territoire)
EEC European Economic Community
EER East Europe Report
EEU East Europe
EMGE Hungarian Agricultural Society of Transylvania (Erdelyi Magyar Gazdasagi Egyesulet)
EME Transylvanian Museum Society (Erdelyi Muzeum Egyesulet)
ETH Swiss Technological College
FBI Federal Bureau of Investigation
FBIS Foreign Broadcast Information Service
FCD KGB First Chief Directorate
FCO British Foreign and Commonwealth Office
FLO Foreign Liaison Officer
FNLA National Front for the Liberation of Angola (Frente Nacional de Libertacao de Angola)
FO British Foreign Office
FOIA Freedom of Information Act
FRG Federal Republic of Germany
FRUS Foreign Relations of the United States
GDR German Democratic Republic
GPO Government Printing Office
GRC Government of the Republic of China (Taiwan)
GRU Soviet Military Intelligence (Glavnoe Razvedyvatelnoe Upravlenie)
GSG 9 German Anti-Terrorist Unit (Grenzschutzgruppe 9)
H. Res. House Resolution
HA Main Department of East German Stasi (Hauptabteilung)
HAR Hungarian Autonomous Region
HAZMAT Hazardous Materials
HHRA Hungarian Human Rights Association
HPC Higher Political Council
HPD Higher Political Directorate
HPR Hungarian Peoplefs Republic
HPU Hungarian Popular Union/Peoplefs Alliance
HSWP Hungarian Communist Party after 1948 (Hungarian Socialist Workers Party)
HUMINT Human Intelligence
HVA East German Main Reconnaissance Administration (Hauptverwaltung Aufklarung)
IAEA International Atomic Energy Agency
IIM Interagency Intelligence Memorandum
IMEMO Soviet Institute of World Economy and International Relations (Instituta Mirovoi Ekonomiki i Mezhdunarodnikh Otnoshenii)
INF Intermediate-Range Nuclear Forces
INTERKIT China International (Internal Deliberations on China)
IPN Polish Institute of National Memory
IRA Irish Republican Army
IREX International Research and Exchanges Board
ISIS Institute for Science and International Security
ISPAIM Romanian Defense Ministryfs Institute for Political Studies of Defense and Military History (Institutul pentru Studii Politice de Ap.rare .i Istorie Militara)
IUS Soviet Front International Union of Students
JPRS Joint Publications Research Service
KAL Korean Air Lines
KC PZPR Central Committee, Polish United Workerfs Party Central Committee (Komitetu Centralnego Polskiej Zjednoczonej Partii Robotniczej)
KDPR Korean Democratic Peoplefs Republic (North Korea)
KDS Bulgarian Committee for State Security (Komitet za Drzhavna Sigornost)
KGB Soviet Committee for State Security (Komitet Gosudarstvennoi Bezopastnosti)
KKI Hungarian Institute of Cultural Relations (Kulturalis Kapcsolatok Intezete)
KOMSOMOL Soviet Communist Youth League (officially, All-Union Leninist Young Communist League)
KUM Hungarian Foreign Ministry (Kulugyminiszterium)
LDCs Less-Developed Countries
LWF Lutheran World Federation
LYA Lithuanian Special Archives (Lietuvos ypatingasis archyvas)
MAE Romanian Archive of the Ministry of Foreign Affairs (Arhiva Ministerul Afacerilor Externe)
MApN Archives of the Ministry of National Defense (Arhiva Ministerul Ap.rare Na.ional), former designation of Romanian Military Archives
MBB Messerschmidt-Bolkow-Blohm
MBFR Mutually Balanced Force Reductions
MCP Moldavian Communist Party
MECW Marx and Engels Collected Works
MFA Ministry of Foreign Affairs
MFN Most Favored Nation
MfS East German Ministry for State Security (Ministerium fur Staatssicherheit)
MGB Soviet State Security 1946-1953 (Ministerstvo Gosudarstvennoi Bezopastnosti)
MIA Missing in Action
MLF Multilateral Nuclear Force in Europe
MOD Ministry of Defense
MOL Hungarian State Archives (Magyar Orszagos Levetlar)
MOSSAD Israeli Intelligence Service
MPA Main Political Administration
MPLA Popular Movement for the Liberation of Angola (Movimento Popular de Libertacao de Angola)
MTI Hungarian Telegraphic Agency (Magyar Tavirati Iroda)
MVSZ Hungarian World Federation (Magyarok Vilagszovetsege)
MSSR Moldavian Soviet Socialist Republic
MSzMP Hungarian Socialist Workers Party (Magyar Szocialista Munkaspart)
NARA National Archives and Records Administration
NASA National Aeronautics and Space Administration
NATO North Atlantic Treaty Organization
NBC Nuclear-Biological-Chemical
NDC National Defense Council
NEM New Economic Mechanism
NGO Non-Governmental Organization
NIC National Intelligence Council
NID National Intelligence Daily
NIDC National Intelligence Daily Cable
NIE National Intelligence Estimate
NIO National Intelligence Officer
NKVD Soviet State Security under Stalin (Narodnyy Komissariat Vnutrennikh Del)
NORAD North American Aerospace Defense Command
NPT Non-Proliferation Treaty
NSA National Security Agency (when referencing persons, National Security Advisor)
NSAEBB National Security Archive Electronic Briefing Book
NSC National Security Council
NSDD National Security Decision Directive
NSWP Non-Soviet Warsaw Pact
OCB Operations Coordinating Board
OCI Office of Current Intelligence
ONE Office of National Estimates
OPLANS Operational Plans
OPR Office of Political and Regional Analysis
OSA Open Society Fund
OSS U.S. Office of Strategic Services
OTAN NATO
PAO Public Affairs Officer
PCC Political Consultative Committee (Leading Body of the Warsaw Pact)
PCF French Communist Party (Parti Communiste Francais)
PCR Romanian Communist Party (Partidul Comunist Roman)
PER Project on Ethnic Relations
PHP Parallel History Project on Cooperative Security (formerly, Parallel History Project for NATO and the Warsaw Pact)
PLA Chinese Peoplefs Liberation Army
PLO Palestinian Liberation Organization
PFLP Popular Front for the Liberation of Palestine
Politburo Political Bureau
POW Prisoner of War
PPR Polish Peoplefs Republic
P-R Scenario Main Polish-Romanian Threat Perceived by Soviet Military Leaders 1919-1936
PRC Peoplefs Republic of China
PREM Premierfs Office
PRH Peoplefs Republic of Hungary
PRO Public Records Office, British National Archive
PWUP Polish Workers Unity Party (PZRP)
PZRP Polish Workers Unity Party (Polskiej Zjednoczonej Partii Robotniczej)
RADOR Press Agency of Romanian Broadcast Society (Societatea Roman. de Radiodifizune)
RCP Romanian Communist Party
RFE Radio Free Europe
RFER Radio Free Europe Research
RFE/RL Radio Free Europe/Radio Liberty
RFSI Socialist Federated Republic of Yugoslavia (SFRY)
RG Record Group
RGANI Russian State Archive of Contemporary History (Rossiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Noveishei Istorii)
RGASPI Russian State Archive of Social and Political History (Rossiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsialfnoi i Politicheskoi Istorii)
RMA Romanian Military Archives (Formerly, Archives of the Ministry of National Defense (Arhiva Ministerul Ap.rare Na.ional))
RRG Romanian Research Group
RSFY Socialist Federated Republic of Yugoslavia (SFRY)
RPR Romanian Peoplefs Republic
RSR Romanian Socialist Republic
RSSM Moldavian Soviet Socialist Republic
RUMNO Bulgarian Military Intelligence (Razuznavatelno Upravleniye na Ministerstvoto)
RWP Romanian Workers Party
RYAN Nuclear Missile Attack (Raketno-Yadernoe Napadenie)
S&T Science and Technology Section
SACUER Supreme Allied Command Europe
SB Polish State Security (S.u.ba Bespiecze.stwa)
SDI U.S. Strategic Defense Initiative (Also known as gStar Warsh)
SdM Stasi Ministerfs Secretariat (Sekretariat des Ministers)
S/E Division CIA Division for the Soviet Union and East Europe
Securitate Romanian Department for State Security (Departamentul Securit..ii Statului)
SED East German Party of Socialist Unity (Sozialistiche Einheits Partid)
Service A Soviet Active Measures Service 1962-1991 (Sluzhba Aktivnykh Meropriyatiyl)
SHIN BET Israeli Counterintelligence (also known by acronym SHABAK)
SIE Romanian Post-1989 Foreign Intelligence Service (Serviciul de Informa.ii Externe)
SNIE Special National Intelligence Estimate
SOFAs Status of Forces Agreements
SOVA CIA Office of Soviet Analysis
SOVROM Soviet-Romanian Joint Company
Spetsnaz GRU Special Purposes Units (Voyska spetsialnovo naznacheniya)
SRI Romanian Post-1989 Counterintelligence Service (Serviciul Roman de Informa.ii)
SRR Socialist Republic of Romania
SSR Soviet Socialist Republic
SSSR Soviet Union
Stasi East German State Security (Staatssicherheit)
StB Czechoslovak State Security (Statni bezpe.nost)
SVR Russian Post-Communist Foreign Intelligence Service (Sluzhba vneshnei razvedki)
TASS Telegraph Agency of the Soviet Union (Tyelyegrafnoye agyentstvo Sovyetskogo Soyuza)
TRIGA Training, Research, Isotopes, General Atomic (type of nuclear reactor provided to Romania by the United States under the gAtoms for Peaceh program)
TsKhSD Russian Center for the Preservation of Contemporary Documentation until 1999, now RGANI
UAF Unified Armed Forces, Warsaw Pact
UAR United Arab Republic
UM Romanian Military Unit designation (Unitate Militar.)
UM 0110 Romanian Anti-KGB Unit 1978-24 January 1990
UM 0544 Romanian Unit designation for foreign intelligence
UM 0920/A Romanian Anti-KGB Unit 1965-1978
UN United Nations
UNESCO United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization
UNICEF United Nations Childrenfs Fund
URSS Soviet Union
USIA United States Information Agency
USLA Romanian Anti-Terrorist Unit since 1977 (Unitatea Speciala pentru Lupta Anti-Terorista)
UTC Romanian Communist Youth Organization (Uniunea Tineretului Communist)
USG U.S. Government
USSR Soviet Union
UWCS Unified Wartime Command System
VOA Voice of America, Official U.S. Radio
VOKS All-Union Association for Cultural Relations Abroad 1925-1958 (Vsesoiuznoe obschestvo kulfturnikh svyzei s zagranitsei). In 1958 replaced by Union of Soviet Societies for Friendship and Cultural Relations with Foreign Countries.
VPK Soviet Military . Industrial Commission (Voenno-Promyshlennaya Kommissiya)
VRYAN Surprise Nuclear Missile Attack (Vnezapnoye Raketno-Yadernoe Napadenie)
WARC World Alliance of Reformed Churches
WCC World Council of Churches
WFDY Soviet Front World Federation of Democratic Youth
WFTU Soviet Front World Federation of Trade Unions
WMD Weapon of Mass Destruction
WP Warsaw Pact
WPC Soviet Front World Peace Council
WSI Polish Military Intelligence and Counterintelligence 1990-2006 (Wojskowe S.u.by Informacyjne)
WSW Polish Military Counterintelligence until 1990 (Wojskowa S.u.ba Wewn.trzna)
WTO Warsaw Treaty Organization (Warsaw Pact)
WWC Woodrow Wilson International Center for Scholars
ZAIG Stasi Central Analytical and Information Group (Zentrale Aufwertungs und Informationsgruppe)

Reproducerea este incurajata, cu citarea surselor:

Larry L Watts via Ziaristi Online

Foto: Pacepa.ro


Pentru o statuie in Ungaria a Sfantului Constantin Brancoveanu, martirizat la 15 August 1714. In timp ce ungurii isi fac de cap la noi, romanii din Ungaria nu au nici macar un bust al marelui Mitropolit Andrei Saguna

$
0
0
PDF Download PDF

Sfintii Martiri BrancoveniÎn Ungaria doar patru mari români au statui: Mihai Eminescu (un bust la Apateu şi un cap la Budapesta),  Nicolae Bălcescu (la Micherechi şi la Jula), Liviu Rebreanu şi Moise Nicoară (ambii la Jula). Ungaria este printre campionii mondiali la aşezarea de statui, busturi, monumente şi plăci memoriale, şi nu doar pe teritoriul actual al ţării, ci în întreg Bazinul Carpatic. Ungurii ştiu să ţină trează amintirea înaintaşilor şi să lase urme vizibile despre trecutul lor.
Învăţând de la compatrioţii lor, şi printre naţionalităţi, inclusiv printre români, se mai năzăreşte câte unul care îşi doreşte o statuie în amintirea unui înaintaş. Aici însă se complică lucrurile. Dorinţa e una, iar realizarea ei, punerea în practică e alta. Dacă ideea nu este pe placul autorităţilor, se pun tot felul de beţe în roate. Planul aşezării unei plăci în amintirea revoluţionarului paşoptist, deputat român în Parlament şi avocat în Budapesta, Eftimie Murgu, a eşuat din cauză că nu s-au putut obţine aprobările necesare. Placa ar fi fost aşezată pe o clădire din Cetatea Budei, acolo unde Murgu a fost întemniţat pentru curajul de a vota împotriva habsburgilor.
Iar dacă nu merge figura cu aprobările, autorităţile ungare cercetează din fir în păr trecutul aşa-zisului erou al naţionalităţii şi dacă se găseşte despre el că nu i-a iubit necontenit şi cu ardoare pe unguri, nicio şansă nu există pentru a i se ridica statuie sau a i se aşeza o placă.
Eşecul neaşezării statuii marelui Mitropolit Andrei Şaguna la Jula, în faţa Catedralei ortodoxe Sf. Nicolae, este un caz de acum câţiva ani despre care am scris zeci de articole. Fără nici un rost.
În anul 2000, când se sărbătorea Ungaria milenară, fondată de Sfântul Ştefan, datorită primarului de atunci, şi micherechenii s-au trezit în sat la ei cu un bust al regelui maghiar. Mulţi se întrebau atunci, ce caută un monument al Sf. Ştefan într-un sat majoritar românesc şi, mai ales, de ce a fost aşezat cu privirea către biserica ortodoxă. Atunci încă nu se ştia că pe 20 august 2000 şi biserica ortodoxă, prin Patriarhia de la Constantinopol, l-a primit în rândul sfinţilor pe Sf. Ştefan al ungurilor. Cei pentru care a fost totuşi străină ideea de a aşeza bustul unui domnitor maghiar în centrul unui sat românesc, au început să caute după modele mai potrivite. O idee inedită şi foarte inspirată a pornit atunci de la un micherechean, dar care a primit mai multe critici decât laude,
astfel ideea lui din start a fost sortită eşecului. Micherecheanul, care nici măcar nu este de religie ortodoxă, ci este baptist, s-a gândit că cea mai potrivită persoană care ar merita o statuie în centrul Micherechiului este marele domnitor al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. De ce? Motivele sunt extrem de multe: pentru că a construit numeroase biserici fiind un bun credincios al lui Hristos; pentru că dărnicia şi purtarea lui de grijă faţă de neamul său nu s-au oprit la hotarele Ţării Româneşti, ci au ajuns până la fraţii români din Moldova şi Transilvania; şi pentru că nici atunci când a fost întemniţat la Constantinopol împreună cu fiii săi şi a fost chinuit într-un mod cumplit de către otomani vreme de patru luni, nu s-a lepădat nicio clipă de credinţa creştină.
Peste exact un an se vor împlini trei secole de la moartea prin jertfă a celui care a fost Marele Voievod Constantin Brâncoveanu. În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 15 august 1714, la vârsta de 60 de ani, Brâncoveanu a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare. Cu 21 de ani în urmă, Biserica Ortodoxă Română i-a trecut în rândul sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, fiind prăznuiţi în data de 16 august a fiecărui an. Din viaţa exemplară de bun creştin şi mare român a lui Constantin Brâncoveanu avem cu toţii de învăţat. Precum şi din perseverenţa cu care ştiu ungurii să-şi urmărească scopul cu paşi mici până obţin tot ce vor. Până şi ce nu li se cuvine.

Eva Şimon

Ziaristi Online si Foaia românească – nr. 33 din 15 august 2013

Cititi si: Sfintii Martiri Brancoveni. Parintele Nicolae Tanase: “Cununa slăvită a neomartirilor de neam românesc”

Sfintii-Inchisorilor.Info In Memoriam Mama Sica – Anastasia Popescu (14 iunie 1911 – 14 august 1995). FOTO/VIDEO

$
0
0
PDF Download PDF

Mama Sica - Anastasia Popescu - Tanara - Sfintii Inchisorilor Info - Civic MediaDoamna preoteasa si profesoara Laetitia Leonte a organizat zilele acestea la Targu Ocna un parastas pentru inimoasa Anastasia Popescu (foto sus, la tinerete, si jos, la a doua tinerete), cunoscuta mai ales sub numele de Mama Sica. Nepoata a lui Teodosie Popescu, Mama Sica s-a nascut la 14 iunie 1911 si a plecat la Domnul pe 14 august 1995. Partenerii nostri de la KitTV si Ziaristi Online au inregistrat si difuzat un scurt interviu realizat dupa slujba de pomenire de la Targu Ocna cu cea mai buna prietena a Mamei Sica din ultima parte a vietii sale de pe acest pamant: doamna Laetitia Leonte, in varsta de 97 de ani. Va prezentam filmarea de la Targu Ocna insotita de cateva fotografii memorabile cu Mama Sica cat si de trei evocari, intre care si un cuvant al doamnei Laetitia Leonte, rostit in 2005 in memoria eroinei generatiei interbelice, generatia neinfrantilor.

Mama Sica - Anastasia Popescu - Cluj 1995 - Sfintii Inchisorilor Info - Civic Media

Doamna Laetitia Leonte despre prietena sa, Mama Sica:

Venerabila, fosta profesoarã de religie, autoarea cãrtii „Cum sã-i învãtãm pe copii religia?”, neobosita misionarã crestinã, meritã sã fie cunoscutã si de cei care n-au avut posibilitatea sã-i asculte vorba aducãtoare de bucurii, cãci au trecut, iatã!, 10 ani de la plecarea ei la Domnul (in prezent 18 ani – n.n.). Fiindcã am avut fericirea de a mã fi socotit ea ca „iubitã prietenã” si „surioara mea scumpã”, încerc sã v-o aduc în fata ochilor prin aceste câteva rânduri.
S-a nãscut în 1911 în orãselul Rosiorii de Vede. Mama ei era fiicã de preot, asa cã de micã a fost crescutã în frica sfântã de Dumnezeu, chiar de bunica ei, preoteasa. Se ducea regulat la bisericã, asculta cu atentie si cu dragoste slujbele si predicile si a devenit o înteleaptã încã din anii copilãriei. Vãzându-o desteaptã si iubitoare de carte, învãtãtorul i-a sfãtuit pe pãrinti s-o dea la o scoalã cât mai bunã. Dupã absolvirea liceului a studiat Teologia la Bucuresti. Toatã puterea ei de muncã si toatã dragostea de învãtãturã si-a concentrat-o asupra marilor adevãruri mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos. Dar bunele si folositoarele cunostinte dobândite nu le-a putut preda decât timp de 14 ani, ca profesoarã de liceu si asistentã la Facultatea de Teologie din Bucuresti, cãci în 1948 regimul comunist a scos religia din scoli. Îndepãrtatã de la catedrã, Mama Sica s-a dedicat activitãtilor sociale ca sorã de caritate, pentru îngrijirea persoanelor vârstnice si neajutorate. Dupã 1989 s-a luptat ca nimeni altul pentru reintroducerea predãrii religiei în scoli.
Profesoara Anastasia Popescu a plecat la Domnul, plânsã si regretatã de toti câti au cunoscut-o. Pentru toate meritele ei a primit de la Patriarhul Teoctist „Crucea si gramata patriarhalã”. – Laetitia Leonte

Mama Sica s-a zbătut pentru introducerea învăţămîntului religiei în şcolile din România, şi a reuşit! Biserica însăşi nu a putut să nu-i recunoască darul şi harul, împuternicind-o să catehiseze alături de sacerdoţiu. Ca, poate, o minune a Maicii Domnului, căreia îi închina rugăciunile ei, „Mama Sica” a plecat de la moarte spre viaţă în ajunul prohodului Maicii Domnului.Duiliu Sfinţescu

Mama Sica - Anastasia Popescu in mijlocul copiilor - Sfintii Inchisorilor Info - Civic media

Sarea Pamantului despre Mama Sica - Anastasia Popescu - Sfintii Inchisorilor Info

Mama Sica - Anastasia Popescu cu Maica Alexandra Principesa Ileana 1980 - Sfintii Inchisorilor Info - Civic Media

Mama Sica - Anastasia Popescu - La cununia civila - Sfintii Inchisorilor Info - Civic Media

Mama Sica - Anastasia Popescu - Facultatea de Drept 1930 - Sfintii Inchisorilor Info - Civic Media

Mama Sica - Anastasia Popescu - Spre Heidelberg pe Dunare 1932 - Sfintii Inchisorilor Info - Civic MediaDumnezeu sa le odihneasca in pace pe toate martirele neamului romanesc din generatia de foc a Mamei Sica!

Sfintii-Inchisorilor.Info

Mama Sica la Carmen Sylva

Larry Watts about Disinformation: Romania and the Wartime Statute

$
0
0
PDF Download PDF

Cold War - Ceausescu Brejnev Nixon Romania Rusia SUA

Romania and the Wartime Statute

by Larry L. Watts

The CIA’s document collection on the Wartime Statute sheds new light on Romania’s behavior during the latter Cold War, revealing why the rest of the Warsaw Pact viewed it, in the words of one Gauck Institute researcher, as “ein feindliches Bruderland” – an “enemy fraternal country.”1 The image of purposeful insistence that emerges from this document collection is decidedly different from that circulating, and found persuasive by many Western analysts, at the time.2 During the 1980s especially, Soviet disinformation was relentless in depicting Romanian defiance as mindless and ridiculous, casting Ceausescu especially as a buffoonish contrarian engaged in opposition for opposition’s sake. The purpose of this disinformation was to distract attention from the underlying cause and precise nature of that defiance, thus also discouraging sympathy and support for the Romanian position either from the West or from within the Bloc.

In fact, ending Soviet military control was a principal goal of Romanian policy in the post-Stalin era. It motivated a campaign for the withdrawal of Soviet troops and advisers during the 1950s and early 1960s. When Moscow placed Pact armies on alert while bypassing national authorities during the 1961 Berlin Crisis, it prompted Bucharest to end the training of its officers in Soviet institutions as a means of breaking the extra-national chain of command. And it provoked public denunciations when Moscow did so again during the Cuban missile crisis, this time resulting in a purge of Soviet influence and agent networks, the formation of an anti-KGB/anti-GRU counterintelligence unit, and an extraordinary pledge to President Kennedy that the Romanians would not join the USSR in offensive operations against the United States. As their prime minister publicly complained, the Unified Command of the Warsaw Pact had “ordered all of the armies of belonging to this group of forces to be placed in a state of alert”:

“There is an article 3 in the Warsaw Treaty text binding all signatory countries to mutual consultation regarding important international issues. I ask you, would not these problems warrant such consultation? Or, at least, would not the order to place member state armies on alert status require prior consultation? …The orders were given, the actions implemented, and no one was consulted. At least, we were not.”3 1

Henceforth, Romanian defiance hinged upon the protection of national sovereignty, blocking new assertions of Soviet control when necessary, and rolling back that control where possible. As a Romanian delegation informed Chinese leaders in 1965, while “the armies of the other socialist countries of Europe are currently subordinated” to Soviet military command, their goal was to do away with that state of affairs – to ensure that “no supranational control existed” over the Non-Soviet members of the Warsaw Pact.4

Peace-Making as Offensive Strategy

As part of this effort Bucharest maintained that neither the US nor NATO represented an offensive military threat in Europe that would justify the Kremlin’s “chain-ganging” methods. According to the April 1964 ‘declaration of independence,’ negotiation rather than confrontation was the ideologically-correct way of redressing threats and tensions, and healthy interstate relations were possible only if freed from ideology and based on the principles of equality, national sovereignty, mutual respect, and non-interference in the domestic affairs of other states.5 Cooperation with capitalist states was not only ideologically-justifiable, but an imperative of peaceful coexistence, redefined in Bucharest as relating to the achievement of peace rather than the furtherance of class warfare.

At the start of 1965 Party First Secretary Gheorghe Gheorghiu Dej reacted to Soviet demands for tighter integration in response to NATO’s deployment of multilateral forces in Europe by calling for disarmament, a ban on nuclear weapons in Europe, and a collective security system – all regular features of Romania security policy for the next quarter century.6 Such calls made regular appearance in Soviet propaganda. The difference being that Bucharest was constantly seeking ways and means of implementing them in the real world.

Romania argued its positions and justified its ‘democratizing’ and ‘demilitarizing’ initiatives by interpreting literally the egalitarian – and, for Moscow, completely propagandistic – terms of the 1955 Warsaw Treaty and subsequent Pact documents. In this lonely fight within the Soviet alliance against the war hysteria Moscow employed to justify its imperious claims of command privilege, Romania appeared the eternal optimist regarding the international situation, and bore the brunt of coordinated attacks from all of the other Pact members for its trouble. Virtually every attempt to “strengthen integration” because of what Moscow claimed to be an increasingly dangerous international environment was met by Romanian counterargument that the key to defusing tensions lay in unilateral reductions in military expenditures, arms and troops; in unilateral withdrawals of troops from foreign bases; in renouncing offensive military strategy – including the both the use and threat of force; in sincere negotiations with the West; and in the dissolution of the two military alliances.

As the Romanians explained to President Johnson in 1967, even their mediation of third-party conflicts was motivated by the desire to rid themselves and the rest of Eastern Europe of Soviet control, allowing each to be “master in its own house.” In the presence of crisis and tension, their prime minister explained, an unnamed power invariably tried to force them “to get together, to renounce some of their sovereignty and some of their independence and to obey the command of another state,” endangering that which “Romania has won, and which they wish to preserve at all costs.”7

The rather strong impression one gets from much of this documentation is that of the Soviets and their subordinate allies fleeing from the Romanians and their initiatives – holding secret meetings to coordinate their positions against Romanian opposition, cancelling official meetings when Soviet purposes might be stymied by Bucharest, suddenly dropping the main discussion items from meeting agendas in the face of Romanian counterproposals, circulating “no discussion” instructions against Romanian initiatives, and frequently stipulating that news of these differences be kept from a broader public. As an irritated Gomulka pronounced during one heated debate, “it was not the six parties that were trying to put pressure” on the Romanians, “it was they who were putting pressure on the six parties.”8

The 1966 PCC Meeting in Bucharest

When the Soviet loyalists refused to consider Romanian objections, initiatives or proposals Bucharest was not bashful about going public with them. According to a Hungarian report, for example, already during the February run-up meetings to the 1966 PCC Romania made clear its view that the “main flaw” of the Warsaw Pact arose from the regular violation of its basic principles – “among others, the principle of consultation” – by Soviet authorities, as in the missile deployments to Cuba, nuclear disarmament proposals submitted to the UN, the exclusion of Albania, and orders given by the Soviet Commander-in-Chief of the Unified Armed Forces (CCUAF) moving armies of the member states to alert status on his own authority.9 Romania “urged compliance” with the Treaty, “demanded consultation in every issue [including nuclear policy] that concerns the member states,” and insisted the Pact represent coalitional interests and practices.10

Regarding the Wartime Statute in particular, Bucharest insisted that decisions be made collectively, remained “adamant that the plans and measures” of the CCUAF take effect only “after the approval of the government of the member states,” and “firmly held” to their view that non-Soviet officers should be eligible to serve as CCUAF and Chief of Staff, and that the two “should not belong to the same armies.”11 The Romanians likewise deemed the position advocated by all other members – that wartime command should rest with Soviet commanders and institutions – as “irreconcilable with the sovereignty of the member states.”12

When Moscow excluded the Romanian proposals from consideration or discussion, Bucharest leaked them to the New York Times.13 The main topic of the 3-point agenda for the 1966 PCC, which Brezhnev took pains to underscore at the beginning of the meeting, was to be the approval of the Soviet statute proposal.14 When the Romanians circulated their own statute proposal nevertheless, the Soviet delegation simply dropped the point from the agenda.15

An internal discussion of the Hungarian Politburo laid out Moscow’s dilemma. On the one hand, the Romanians refused to renounce positions that “subverted and impeded” efforts “to strengthen the Warsaw Pact,” and those positions frequently prevailed.16 As one Hungarian Politburo member complained:

“[A]s we can see from the Western press, the Romanians have leaked everything that happened there and have described it as a great political victory, as a Romanian victory. And in some respects, especially as far as the Warsaw Treaty and Comecon are concerned, they are right, their position has prevailed.”17

On the other hand, Romania’s departure from the Pact was excluded from consideration “because of the larger context.”18 The other Pact members thus resorted to “alternative” informal methods to strengthen the alliance and Soviet control over it, concealing their moves as much as possible from Romania, and especially from Romanian veto.

Intra-Bloc Coalition-Building Efforts

Another element of Bucharest’s strategy entailed the more or less constant search for likeminded leaders in Eastern Europe. Along with the passive influence exerted by its example, active efforts to build counterbalancing coalitions within the Pact were a regular feature of Romania’s modus operandi, occasionally threatening catastrophe for Soviet strategy.19 Prague’s July 1968 “Gottwald Memorandum” echoed Bucharest’s terminology of independence, sovereignty and equal rights and reflected the same logic that led to the development of its independent national defense strategy.20 Romanian discourse was also resonant in the criticism of General Václav Prchlik against the stationing of Soviet forces on Czechoslovak territory, as well as in his calls for the freeing of security policy from “erroneous and obsolete” ideological premises; for ending submissive subordination to a variety of Soviet “marshals, generals, and lower-ranking officers”; and for instituting a “genuine equality” in alliance decision-making, including those concerning nuclear weapons policy.21

As Foreign Minister Gromyko informed the Soviet Politburo during the Prague Spring, Czechoslovakia was rapidly becoming a “second Romania,” which, in the “best” of cases, would mean “the complete collapse of the Warsaw Pact.”22 Romania went so far as to offer Prague Border Guards assistance to help counter Soviet charges that the Czechoslovak frontiers were wide-open and allowing a massive influx of Western agents disguised as “tourists” – an ironic charge given that Moscow used exactly that method for the August 1968 invasion.23

In a 38-page report on Romanian behavior during and after the crisis, the East German Stasi reported that the Romania leadership “placed considerable hope in the events in Czechoslovakia because it was expecting that they would radiate outward to other socialist countries as well,” specifically Hungary and Poland, where “similar forces” were also believed by Bucharest to be elaborating “more independent national policies.”24 Active measures to combat these efforts – such as Janos Kádár’s attempt to persuade Dubèek that Romanian aid was treacherously given, in order to “find allies against the Soviet Union, against CMEA, and against the Warsaw Pact” – became the order of the day.25

As the documents in the collection presented here suggest, Moscow had clear cause to worry about Romanian influence or, worse, possible collusion with the Polish senior officer corps. Although apparently unable to shift the policy pursued by their defense minister and party leadership, the Polish General Staff thought almost exactly as the Romanians regarding the irreconcilable nature of Soviet military control and national sovereignty.26

The 1978 PCC Meeting in Moscow

At the 1978 PCC meeting Romania rejected outright Soviet claims of a world hurtling towards war, and of an arms race entirely provoked by the US and NATO. The world, according to Ceausescu, was actually becoming less dangerous.27 The West had not increased its arms expenditures (and certainly not at the rate the Warsaw Pact had). The Soviet military – whether by intention or inattention – statistically misrepresented the situation. And his country could never accept any subordination to a supranational military authority that contravened the provisions of the 1955 Warsaw Treaty.28 Rather than accepting Marshal Kulikov’s justification for the proposed Wartime Statute, and – according to the Romanian leader – thereby escalating the arms race, fueling global tensions, and impoverishing the world, Ceausescu insisted instead on the need “to open the perspectives for real policies of disarmament, and for avoiding, with all decisiveness and with the highest sense of responsibility, being drawn into the arms race.”29

The other Pact members, in unison, demanded approval for the Statute using an argument worthy of Charles Dodgson – that they had achieved the unanimity required for such decision by the 1955 Treaty amongst themselves, and that Romania was now at fault for failing to join their “unanimity.”30 Back home in Bucharest, the Romanians described Kulikov’s report on the Statute “as an emanation of Soviet militarist circles” designed to draw “the member countries into a dangerous arms race” and to “transfer the command of their troops to the Soviet General Staff,” thereby undermining the independence and sovereignty of the non-Soviet allies and clearing the path “for interference in the domestic affairs of our states by the Soviet Union”.31

Ceausescu openly warned the other Pact members at the 1978 PCC meeting that he would go public with Romanian objections if they were not taken into account. He now did so, offering tantalizing information on the secret statute while repeatedly declaring his country’s refusal to submit to it. Pointedly, he also referred to NATO as the model of intra-alliance democratic procedure allowing for differences among members, and underscored Romania’s “traditionally friendly relations” with many NATO states, “which have always aided us in our struggle against foreign domination,” thus giving Romanians “no reason” to regard them as a threat.32
In the course of 1978 Moscow alleged to other Pact members that Romania was betraying Warsaw Pact military secrets to the West.33 As Brezhnev stated to Honecker several months before the PCC meeting: “Basically, [Ceausescu] is a traitor,” and only the “devil knows what else he might possibly do.”34 According to the Stasi, the Romanian Army was cooperating closely with the US military, particularly along intelligence lines, for “clearly anti-Soviet” purposes such as “infiltrating, from the military perspective, into the Warsaw Treaty system over the long term.”35

Indeed, by 1979 Romania was procuring Soviet military technology for the US in a clandestine operation with the CIA and Pentagon that ran up until December 1989.36 On the other hand, the Warsaw Pact was by no stretch of the imagination a freely-joined alliance based on a common military interest. And Romania’s guerrilla war against this instrument of Soviet control was a far cry from treason against friendly partners.

Two Illusions: Romanian Conformity and Shared Opposition

While capturing the dynamics of Soviet behavior rather well, the US intelligence community was somewhat less accurate in discerning the intent of non-Soviet Warsaw Pact members – understandably so given their secondary importance in the context of the Cold War. US reliability assessments, although repeatedly footnoting Bucharest’s persistent rejections of Soviet command authority and offensive strategy, typically concluded that Romania would participate in a Soviet-led offensive nevertheless, at least in the initial stages.37 US assessments held to this conclusion even when stipulating that Romania’s possible role was “unclear,” since it “balked at any participation” in offensive operations whatsoever.38 The argument for this inclusion was apparently based on Soviet control mechanisms that did not, for the most part, exist in the Romanian case.

The benefit of the doubt given in US assessments to General Jaruzelski’s alleged resistance to Soviet demands and national orientation rests on similarly questionable footing (apart from recent revelations regarding his attitude towards Soviet military intervention and recruitment by Soviet intelligence in the 1940s.) According to the CIA’s principal source in Poland at the time, Jaruzelski unequivocally rejected Bucharest’s offers of solidarity and “the course of becoming independent of the USSR which Romania had chosen to follow.” According to Colonel Ryszard Kuklinski, Jaruzelski dismissed Romanian support for any type of independent Polish stance within the Pact as “counter-revolutionary plot.” Instead, he joined in Soviet-coordinated anti-Romanian countermeasures, forbade social contacts with Romanian officers, and even went so far as to willfully misrepresent Romanian policy to higher political authority. 39 Jaruzelski’s refusal to consider those offers, and especially his distortion and downgrading of Romanian positions to Polish political chiefs, reinforces the image emerging from these documents of top East European military leaders recognizing the supremacy of Soviet command over that of their own party and state leaderships.

These documents broaden our understanding of Romania’s dogged defiance beyond the Cold War-era stereotypes that portrayed it as shallow grandstanding and treacherous deception. They go a fair distance in explaining Moscow’s evident need to stigmatize the leadership and the country in such a manner as to disqualify serious consideration of their policies during the 1980s. And they further suggest that although Kremlin leaders may have had the party and military chiefs of East Germany, Poland, Czechoslovakia, Hungary and Bulgaria snugly in their pocket, they may not have had the same degree of control or certainty regarding senior officers below the highest-level – and most clearly did not in the case of Poland. The image of Romanian inconsequence projected by Moscow apparently concealed a genuine fear of contagion.

1980: Romania’s Post-Statute Strategy

Refusing to accept the Statute, Romania circulated a line-by-line revision that would transform it into a genuinely coalitional alliance, reflecting closely the concerns of the Polish General Staff (and probably those of other military officers within the Pact). Bucharest redoubled efforts to impose an approach to international security that would render the Statute superfluous. It called even more frequently for specific unilateral freezes and reductions to jumpstart disarmament; called for the “reduction of foreign troops stationed on the territories of the European states”; and stressed repeatedly “the need to restrict the military character of NATO and the Warsaw Pact, in order to create the necessary conditions for their disbandment.”40

At the 10th CDM meeting in Bucharest, Ceausescu responded to Soviet Defense Minister Ustinov’s claims of “heightened tensions” and “reinforced aggressive preparations by NATO, and especially by the USA and the FRG,” by pointing out that the “other NATO states had not fulfilled their projected arms increases,” and that “the necessity of cutting military budgets” remained the goal of “utmost importance”:

“If we fail to catch up with the capitalist states, if we do not raise living standards and meet the cultural needs of our people, then even missiles will do us no good. The point is to solve economic problems, and then all other problems will resolve themselves”.41

Seeking to exploit common European interests that non-Soviet members held apart from the USSR, Ceausescu insisted on the participation of all Pact members in working out a concrete program for security, détente and peace in Europe, and especially in advancing the disarmament process – a process theretofore left to the complete discretion of Moscow.42

Bucharest, which refrained from portraying the US, NATO and West Germany as enemies in its domestic propaganda and media since the 1960s, now actively combated the enemy-imaging of the West within Warsaw Pact councils as well, often leveraging alliance declarations and communiqués to exclude demonizing references to the US in particular, while insisting that the blame for global tensions be equally shared between the two blocs.43 Such an approach denied the justifying threat behind Soviet efforts to enforce tighter integration and subordination among its allies. By stressing the shared responsibility of the Warsaw Pact members for creating international tensions, it also established the logical basis for unilateral freezes, reductions, and withdrawals, as an effective means of easing tensions, transitioning to disarmament, and ending the Cold War.

The underlying strategy was to render the Warsaw Pact and its Wartime Statute redundant by shifting the focus of Pact members from military issues (since there was no threat in Europe) to problems of socio-economic (and socialist) development. Citing as authority earlier Moscow-approved declarations, which to the Kremlin’s considerable regret proclaimed as goal the dissolution of both blocs, Romania advocated an end to its own alliance – following up calls for reducing the military character of both blocs with demands for the unilateral disarmament of the Warsaw Pact – in effect hijacking the tactics and messages that Soviet-controlled peace fronts directed against the West and turning them inward.44

1983: Andropov vs. Ceausescu

The contradictory strategic goals of these erstwhile alliance partners was often very explicit – with Bucharest seeking to dissolve the Pact and transcend the East-West confrontation while Moscow sought to “man-up” its alliance in order to come out on top of the Cold War. This contrast was perhaps most stark during Andropov’s effort to play up fears of a US nuclear first-strike. The Soviet leader asserted the unequivocal necessity of military countermeasures to prevent US superiority, dismissed “a unilateral disbandment of the Warsaw Pact” as entirely out of the question, and warned Pact members that such a possibility should not even be raised in discussion, much less labeled a desired goal of the bloc allies.45 Ceausescu responded by insisting the existing balance of nuclear forces had to be reduced to a lower level, that unilateral reductions and withdrawals were the key to making the transition to disarmament, and that concrete actions were immediately necessary to reduce the military character of the alliances and limit their activity as prelude to their much-desired dissolution.46

By 1983 Romania was overtly attempting to leverage Soviet policy towards an easing of East-West tensions (and formal acknowledgment of its own independence) by threatening de facto withdrawal from the soon-to-expire Warsaw Treaty. According to an East German report:

“It has become clear that [Romania] is already trying – with an eye to the formal expiration of the Warsaw Treaty in 1985 – to loosen its ties with the alliance. That is the aim of both the demand that negotiations with NATO about the “dissolution of the blocs” should begin immediately and the initial refusal to confirm a further term of office for the Supreme Commander of the unified Armed Forces.”47

Behind the scenes Bucharest was even more troublesome: advocating President Reagan’s “zero option” in the Euromissile crisis and even encouraging the Czechoslovak and East German populations to resist the deployment of Soviet weapons on their territory, prompting East German intelligence to conclude – as Marshal Kulikov had the year before, and Marshal Grechko a decade before that – that the Romanian leadership did “not at all take into account the interests and security needs of the Romanian Socialist Republic,” much less those of the broader socialist community.48

Bucharest was adamant in maintaining that the “Soviet Union should refrain from further stationing of rockets, because otherwise the international situation would be made more tense”; that Moscow “should give up trying to include English and French missiles” to break the deadlock in Soviet-US negotiations; and that the preconditions for Romania’s “further cooperation, respectively, membership” in the Warsaw Pact included conventions stipulating that “no troops are permitted to enter the territory of another state without the approval of the legitimate authority of that territory,” as well as separate conventions “covering all legal, material, technical, financial and logistical questions” when troops of one member legitimately entered the territory of another member.49 The Romanians underscored that their troops could be deployed abroad only in defensive operations, and only after Bucharest had evaluated as legitimate the “request for assistance from the country in question.” These conditions, they announced, had already been “presented to Vice President Bush during his last visit,” and now would be formally presented to the Warsaw Pact defense ministers as well.50 10

1985: Romanian Influence on Gorbachev’s Security Transformation

During the first quarter of 1985, Romania refused to even discuss an extension of the Warsaw Pact unless the members considered proposals it had been submitting since the beginning of the decade, including:

. Proposing and convening a Warsaw Pact-NATO meeting on arms reductions;

. Establishing a Warsaw Pact commission for discussing and making recommendations for the Soviet-American disarmament negotiations;

. Instituting a unilateral Warsaw Pact budget freeze in 1985-1986; and

. Initiating a reorganization of the PCC’s procedures and competencies.51

As before, the Soviets and their loyalist allies “refused to discuss the Romanian suggestions.”52

Not surprisingly Romania continued to insist that Moscow cease including French and British missiles with those of NATO in negotiations with the US; that the Soviets open their “package” of strategic ballistic weapons, intermediate-range weapons, and space weapons and consider each of the contents separately; that an agreement on removing intermediate-range missiles from the continent was the absolute first priority for all Europeans; that the other Pact members should be involved in negotiations regarding nuclear disarmament in Europe; and that “the Warsaw Treaty countries should display a more positive approach at the Geneva Disarmament Conference, the Stockholm Conference and the Viennese negotiation, putting on the table a greater number of concrete initiatives.”53
These positions foreshadowed the “new thinking” in foreign policy that Mikhail Gorbachev launched more than a year later. Indeed, by openly combating the Soviet military over their statistics, assessments and expenditures, Bucharest not only “carried the water” for such a policy shift but also established the beachhead for the policy innovation that, as Gorbachev repeatedly notes in his memoirs, was obstructed chiefly by the theretofore unassailable control of the conservative Soviet military establishment.54 Soviet party leaders rarely took on their military leadership frontally. Romanian leaders had been doing so as regular practice since the end of the 1950s.

Gorbachev and his advisors justly warrant credit for grasping the wisdom of these positions, implementing them against considerable odds, and thus changing the world. However, it would appear that the creative minds behind the security transformation leading to the end of the Cold War appeared in Bucharest before they did in Moscow.55

During 1985-1986 Romania continued to present concrete proposals for unilaterally reducing Warsaw Pact troops and expenditures and “giving members a greater say in the development of proposals for nuclear arms control,” again meeting with staunch opposition from the other Pact members.56 Bucharest quickly moved to exploit Gorbachev’s policy of engaging the West by seeking to specify and extend what were still largely propagandistic initiatives into concrete obligations. For instance, after welcoming the Soviet call for the elimination of nuclear weapons by 2000, Bucharest added “a 50 percent reduction of armed forces, conventional weapons, and military budgets, and the incremental dissolution of the Warsaw Pact by the year 2000” as well.57 While some of these ideas eventually found their way into Gorbachev’s program, at the time they “did not receive any support” from the other six allies.

1988-1989: Countering Revivification

At the beginning of 1988 Moscow launched a new push for strengthening the Warsaw Pact and formalizing the Wartime Statute, using the familiar method of attempting to force a fait accompli upon a recalcitrant Romania.58 Although Ceausescu expressed surprise that the USSR had not given up the effort, he did consider it worthy of fuller discussion in the PCC. Not because Romania found it any more acceptable then it had in 1966, 1978, or 1980, but because eight years had lapsed since the Statute was seriously discussed, many of “the issues were forgotten,” and a new clarification now that Moscow wanted to revivify the effort as part of a “restructuring” would be useful.59 Asked the purpose served by its formalization, Ceausescu linked Romanian security strategy directly to the Statute, replying that the latter granted Moscow command authority powers “until we do away with nuclear weapons and the military blocs. This is its use!”60

Dusting off its long-established stand on the national control of armed forces and collaboration only along coalitional rather than subordinate lines, Romania moved to decrease the Statute’s utility as an instrument facilitating Soviet command powers. Fully cognizant of Kremlin practice in “taking a finger and then swallowing the whole arm” – Bucharest refused even to respond to Soviet General Staff requests for military data for use in Soviet-American negotiations since doing so would constitute de facto acknowledgement of subordination to Soviet military authority. Instead, Bucharest provided data only to the appropriate coalition authority from where, as Ceausescu explained to his political committee, the Soviet military, as a member, could access and make use of it any way they liked.61

Romania’s July 1988 proposal for reorganizing the Warsaw Pact was a direct response to this anachronistic effort to formalize the Wartime Statute and strengthen alliance integration. The Romanians proposed that the PCC be broken out of the Warsaw Pact and transformed into an all-European socialist organization refocused on socio-economic priorities – to include Yugoslavia and Albania. The Pact itself was to shift into a secondary, purely military, role and made more democratic with biannual or even annual political-military leadership rotation, although allowing for multiple Soviet terms as chief of general staff with the consensus accord of the other partners.62 Bucharest underscored that, in contrast to Kremlin goals of reinforcing the alliance and Soviet control over it, its proposal was made on the basis of “the special attention that socialist countries give to the questions of disarmament, and the easing of tensions and cooperation in Europe and the entire world, including the establishment of conditions for achieving the simultaneous dissolution of NATO and the Warsaw Pact as quickly as possible.”63

Moscow’s “preliminary conclusions,” circulated to its subordinate allies, noted Romania’s “obvious” intention to reorganize the Pact “by separating the political functions from the military ones,” and “changing the existing order by providing for collective decisions on military development and the common use of the armed forces in wartime.”64 As in the case of Romania’s 1966 initiative, Soviet authorities rightly concluded that the “proposals concerning the rotation of the chairmanship of the military defense committee and the post of Supreme Commander aim at weakening the now existing system of the alliance’s military organization.” Consequently, discussion of the proposals was embargoed in formal Warsaw Pact councils, while consultations over how to respond to them were carried out secretly among the loyalist allies.65

The 1989 PCC Meeting in Bucharest

The other six partners did not reply with their coordinated refusals until a year later, shortly before the July 1989 PCC in Bucharest. Acknowledging that there had been no permanent Warsaw Pact political institutionalization because Romania “would not tolerate” it, the Hungarian foreign and defense ministries noted that Bucharest now sought “to strengthen political and economic cooperation outside the framework of the Warsaw Treaty”; to prevent the creation of “a supranational structure” injurious to “the sovereignty of the member states”; to introduce “concrete” measures for the “democratization of the mechanism of military cooperation.”66 According to Budapest, the Romanians “clearly” placed “the Soviet leadership under great pressure” such that Moscow had been compelled into “making a concession” over the issue of “the modernization of the Warsaw Pact.”67

The July 1989 PCC in Bucharest reflected in almost every detail Romanian positions persistently advocated since the founding of the Warsaw Pact – many of which, although constrained by Moscow to their propagandistic usage, it had leveraged into previous Pact communiqués, declarations and statements. Ironically, Romania was pulling off its “Van Helsing” act – finally driving a stake through the heart of this instrument of Soviet control – in the midst of a massive disinformation campaign depicting it as developing and/or seeking to obtain nuclear weapons, as advocating military interventions against its own allies, as engaging in genocide, and as being a Soviet Trojan horse.68

Much of the disinformation regarding Romanian behavior during the latter Cold War was plausible because the regime in Bucharest held, apparently with full conviction, two mutually-exclusive sets of norms and values for foreign and domestic policies. The former, inherited from pre-Communist (and pre-bourgeois) elites, reflected the desire of a medium-sized state situated in a threat-rich environment to transcend the status of object in international politics, and owed its inspiration and argumentation to classically liberal international legal theory. The latter, based on a variant of socialism that countenanced no sharing of power by the proletariat’s dictatorship and no form of property ownership other than that of the Party-state, blocked any hope of liberalizing democratic or economic reform.

In conclusion, this collection allows one of the clearest perspectives yet on the seriousness and tenaciousness of the Romanian battle against Soviet hegemony within the Warsaw Pact, while de-bunking previous assessments that the country and its leadership had somehow been brought – or bought – back into line during the 1980s. At the same time, it promises further revelations through closer examination of the precise nature – rather than merely the fact of – Romanian defiance during the last decade of the Cold War.

___________________

1 The term was coined by Gauck Institute researcher George Herbstritt. See his, “Ein feindliches Bruderland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit” [An Enemy Fraternal Country: Romania As Perceived By GDR-State Security], Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (Berlin), no. 1 (May 2004). For Romania’s relations with the other Pact members during 1955-1978, see Larry L. Watts, With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania, Bucharest, Military Publishing House, 2010.
2 For example, academic and government analysts participating at a 1985 Woodrow Wilson Center/Kennan Institute conference on the Warsaw Pact generally characterized Romanian opposition as exaggerated, overemphasized, inconsequential, futile, and diminishing. The Warsaw Pact and The Question of Cohesion: A Conference Report, Washington D.C., Kennan Institute for Advanced Russian Studies/The Wilson Center, May 1985, pp. 25, 45-47.
3 Dennis Deletant and Mihail Ionescu, Romania and the Warsaw Pact: 1955-1989, Cold War International History Project, Working Paper #43, April 2004, p. 74. Bucharest had leaked its opinion to the New York Times that there was a need for “new ways” of reaching decisions within the Warsaw Pact. The New York Times, 19 December 1964.
4 Transcript of Discussions Held with Chinese Communist Party Delegation to the 9th Congress of the Romanian Communist Party, 26 July 1965, Cold War International History Project (CWIHP), www.CWIHP.org, by permission of the Woodrow Wilson International Center for Scholars.
5 Scânteia, 23 April 1964
6 Speech by the Romanian Head of State (Gheorghe Gheorghiu Dej), 19 January 1965, Courtesy of Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
7 Memorandum of Conversation, Washington, 26 June 1967, Document 157, Foreign Relations of the United States, 1964-1968, Volume XVII, Eastern Europe, www.state.gov.
8 Hungarian Minutes of Poliburo Meeting on Summit [Political Consultative Committee] in Bucharest, 12 July 1966, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
9 Hungarian report on meetings of deputy Foreign Ministers in Berlin and deputy Defense Ministers in Moscow, 12 February 1966 in “Records of the Meetings of the Warsaw Pact Deputy Foreign Ministers,” ed. by Csaba Békés, Anna Locher, Christian Nuenlist. PHP, www.isn.ethz.ch/php, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich and the National Security Archive at the George Washington.
10 Ibid.
11 Ibid.
12 Ibid.
13 The Romanian positions were described in successive issues of the New York Times, 14-18 and 22 May 1966 (16 May especially). See also, The Times (London), 16 May 1966.
14 Bulgarian Minutes of PCC Meeting, 4 July 1966, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
15 Hungarian Minutes of Politburo Meeting on Summit [PCC] in Bucharest, 12 July 1966, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
16 Ibid.
17 Ibid.
18 Ibid.
19 In 1964, for example the Poles expressed their admiration for Romania’s independent stance not only to Bucharest but also to Chinese interlocutors. Transcript of a Third Conversation Between the Chinese Premier (Zhou Enlai) and the Romanian Prime Minister (Ion Gheorghe Maurer), 10 October 1964, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
20 Memorandum of the Academic Staff of the Czechoslovak Military Academies on Czechoslovakia’s Defense Doctrine, 4 June 1968, Document No. 50 in Vojtech Mastny and Malcom Byrne, editors, A Cardboard Castle? An Inside History of the Warsaw Pact, 1955-1991, Budapest, Central European Press, 2005, pp. 270-278.
21 Mark Kramer, “The Kremlin, The Prague Spring, And the Brezhnev Doctrine,” pp. 31-33, at CIA FOIA – Special Collections: Czech Invasion, www.foia.cia.gov/Czechinvasion.asp. See also Scânteia, 21 and 31 July 1968; Krasnaya Zvezda, 23 July 1968; US Embassy in Prague, 24 July 1968, p. 2 point 6, CTK, 27 July 1968; Chronology of Czechoslovak Events: January-August 1968, 6 August 1968, pp. 16-17, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” ( 2010), www.foia.cia.gov. Compare General Prchlik’s 15 July statement with that of Ceausescu on the same day (Scânteia, 15 July 1968). As head of the Military Section of the Czechoslovak Central Committee, General Prchlik was aware of proposals for democratizing the Pact circulated by Bucharest since at least 1966.
22 Carole Fink, Phillip Gassert and Detlef Junker, eds, 1968: The World Transformed, New York and Cambridge, Cambridge University Press, 1998. pp. 136-137. See also Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy, Chapel Hill, University of Northern California, 2003, p. 17. Budapest likewise believed that Czechoslovak movement towards the Romanian model “would lead to the appearance of a ‘Little Socialist Entente,’ based on nationalism and a closer collaboration between Yugoslavia, Romania and Czechoslovakia.” Report of Hungarian HSWP delegations to the Political Committee, 22 May 1968; Magyar Orszagos Leveltar, MKS, 288, fund 5, folder 456, p. 52; Mihai Retegan, In the Shadow of the Prague Spring, Iasi, Center for Romanian Studies, 2000, pp. 127-128.
23 The offer was transmitted to the Czechoslovak Prime Minister from his Romanian counterpart. Retegan (2000), p. 165. The offer was also related by the Romanian Foreign Minister – and head of the UN General Assembly – at the time. Betea (2008), p. 578. US Embassy from Prague, 24 July 1968, p. 2, point 5, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), www.foia.cia.gov; Pravda, 19 July and Pravda, Krasnaya Zvezda (Moscow) and Rabotnichesko Delo (Sofia), 21 July 1968. Pravda reported the discovery of a Western “arms cache” and claimed Moscow’s possession of NATO and CIA documents for a “plot to subvert the East European countries, particularly Czechoslovakia” several days earlier (July 19).
24 The Situation of the Socialist Republic of Romania and the Imperialist Influence on This Country¸7 February 1969, BStU, MfS, ZAIG 5481, S. 1-38, in Annex 5, Georg Herbstritt and Stejarel Olaru, Stasi si Securitatea, Bucharest, Humanitas, 2005, pp. 259-287.
25 MOL, MKS, 288, fund 4, folder no. 92, ff. 13-33; Retegan (2000), pp. 139-140. This theme had already appeared in Western media. See e.g. “Czechs On Their Own,” The Economist, 4 May 1968.
26 1956-11-02-Gen. Jan Drzewiecki’s Critique of the Statute of the Unified Command, and Intelligence Information Special Report: 1979 Wartime Statute of the Combined Armed Forces, 28 November 1979, CWIHP, www.CWIHP.org, by permission of the Woodrow Wilson International Center for Scholars. In contrast, Jaruzelski praised the Statute and condemned Romanian rejection before his Soviet superiors. Twelfth Session of the Committee of Defense Ministers of the Warsaw Pact Member States, 20 February 1980; Background Information on the Development of the Unified Wartime Command System for the Combined Armed Forces of the Warsaw Pact, 10 June 1983, pp. 8, 12, 15, CWIHP.
27 Minutes of Discussion of Report by the Supreme UAF Commander at the PCC Meeting, December 1978, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
28 Ibid.
29 Ibid.
30 Ibid
31 Minutes of the Romanian Politburo Meeting, 24 November 1978, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
32 Ceausescu’s Address to the Central Committee, 29 November 1978; Ceausescu’s Address on the 60th Anniversary of the Unification of Romania, 1 December 1978; Patrick Moore, “The Ceausescu Saga,” RAD Background Report/275, Radio Free Europe Report, 20 December 1978, pp. 8, 12-13.
33 Benjamin Weiser, A Secret Life: The Polish Colonel, His Covert Mission, And The Price He Paid To Save His Country, New York, PublicAffairs, 2005, p. 178. Four years earlier CPSU CC deputy secretary Oleg Rakhmanin alleged that Romania was betraying secrets to the Chinese as well. Vojtech Mastny, “The Warsaw Pact as History” in Mastny and Byrne (2005), p. 42.
34 Transcript, Meeting of East German leader Erich Honecker and Soviet leader Leonid Brezhnev, Crimea, USSR, 25 July 1978, Document 8, “U.S.-Soviet Relations and the Turn Toward Confrontation, 1977-1980 – New Russian & East German Documents,” Cold War International History Project Bulletin, no. 8/9 (Winter 1996), p. 123.
35 Operational Review Survey of the Socialist Republic of Romania, 12 September 1978, BStU, MfS, Abt. X 22, S. 3-56, and Supplementary Annex to the Material “Operational Review Survey of the R.S.R.”, 27 September 1978, BStU, MfS, HA II 18663, S. 223-226 in Annexes 13 and 15, Herbstritt and Olaru (2005), pp. 320-21, 335-37.
36 Benjamin Weiser, “Ceausescu Family Sold Soviet Military Secrets to U.S.” and “One That Got Away: Romanians Were Ready to Sell Soviet Tank,” The Washington Post, 6 May 1990; Michael Wines, “U.S. Used Romania To Get Soviet Arms,” The New York Times, 7 May 1990; “Ceausescu’s Brothers ‘Sold Secrets To US’” Daily Telegraph, 7 May 1990.
37 Warsaw Pact Forces Opposite NATO (NIE 11-14-79): Volume I – Summary Estimate, 31 January 1979, pp. 63-68; Warsaw Pact Forces Opposite NATO (NIE 11-14-81), 7 July 1981, pp. 27-28, 30; Military Reliability of the Soviet Union’s Warsaw Pact Allies (NIE 12/11-83), 28 June 1983, pp. 3-5, 7, 14, www.foia.cia.gov.
38 See e.g. Employment of Warsaw Pact Forces Against NATO (NI IIM 83-10002), 1 July 1983, p. 9 (See also pp. 3-4, 8), www.foia.cia.gov.
39 See Colonel Ryszard Kuklinski’s Q & A briefing to the CIA, “Jaruzelski’s Attitude, Behavior and Style,” (Released in Part, Exemption: HR70-14, 19 August 2008), p. 47, in “Preparing for Martial Law: Through the Eyes of Colonel Ryszard Kuklinki,” CIA at www.foia.cia.gov.
40 Czechoslovak Report on the Proceedings and Results of the Meeting of the Political Consultative Committee of the Warsaw Treaty in Warsaw, May 14-15, 1980, 25 May 1980; Mladenov Report to the Politburo of the Central Committee of the Bulgarian Communist Party, 27 May 1980, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network..
41 Report on the 13th CDM Session, December 1980, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
42 Ibid.
43 Ibid; Speech by the General Secretary of the PCR (Nicolae Ceausescu), 4 January 1983; Telex from Viktor Kulikov (Supreme Commander of the United Armed Forces) to Heinz Hoffman (East German Minister of Defense) of 14 October 1983, 14 October 1983,Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
44 Report by the Minister of Foreign Affairs (Petur Toshev Mladenov) to the Politburo of the CC of the BCP, 27 May 1980, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
45 Statement by the General Secretary of the Central Committee of the Communist Party of the Soviet Union, Comrade Yu. V. Andropov, 4 January 1983, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
46 See e.g., Note Regarding the Documents Prepared for the PCC Meeting in Prague, 3 January 1983; East German Report on and Conclusions from the Meeting, January 1983, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
47 East German Report on and Conclusions from the Meeting, January 1983, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
48 Informational Note Drawn Up by the Chief of Service Referring to the Current Situation and Policy of Romania, 15 December 1983, BStU, MfS, ZAIG 6267, S. 9-11, in Annex 28, Herbstritt and Olaru (2005), p. 364. See e.g. Memorandum of Conversation with Marshals Ustinov and Kulikov concerning a Soviet War Game, 14 June 1982, Document no. 95 in Mastny and Byrne (2005), p. 463; and Minute regarding the meeting between Comrade Erich Hoenecker and Comrade Marshal Grechko, 17 November 1973, BStU, MfS, SdM 1577, S. 50-56, in Annex 12, Herbstritt and Olaru (2005), p. 314-315
49 Telex from the East German Ambassador to Romania (Bock) of 14 October 1983, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
50 Ibid
51 Reports (3) by Hungarian Deputy Foreign Minister István Roska on the Meeting of the Warsaw Pact Deputy Foreign Ministers, 9 January 1985, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
52 Ibid
53 Report by Hungarian Ambassador in Moscow Sándor Rajnai on the Meeting of the Warsaw Pact Deputy Foreign Ministers, 1 March 1985; Report on the Meeting of the Warsaw Pact Deputy Foreign Ministers, 8 March 1985, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
54 Mikhail Gorbachev, Memoirs, New York, Doubleday, 1996, pp. 203-204, 405, 415, 443-444.
55 Less than two weeks before Chernenko’s funeral, Moscow was categorically opposed to such an approach. See e.g. Report on the Meeting of the Warsaw Pact Deputy Foreign Ministers, 8 March 1985, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network
56 East German Summary of the Romanian Position at the Forthcoming PCC Meeting, 19 October 1985; East German Report on the Proceedings of the Meeting, October 1985; Evaluation of the PCC Meeting by the General Secretary of the BCP (Todor Zhivkov), October 1985; Bulgarian Report on the PCC Meeting, 27 October 1985; Information from the Bulgarian Minister of Foreign Affairs (Mladenov) to the Politburo of the CC of the BCP regarding the Bulgarian Position on the Romanian Proposal for the Reduction of Warsaw Treaty Forces, 22 September 1986, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
57 Speech by the Romanian Foreign Minister (Ilie Vaduva), 19 March 1986; East German Report on the Results of the PCC Meeting, June 1986, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network. See also
58 Memorandum of Meeting of the Bulgarian and Romanian Deputy Foreign Ministers regarding the CMFA Meeting in Sofia, 27 March 1988, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
59 Stenographic transcript of the meeting of the Political Consultative Committee of the CC of the Romanian Communist Party, 17 June 1988, CWIHP, www.CWIHP.org, by permission of the Woodrow Wilson International Center for Scholars.
60 Ibid.
61 Ibid.
62 Romanian Proposal for Warsaw Pact Reform: Letter of the CC of the Romanian Communist Party, 4 July 1988, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
63 Ibid.
64 Romanian Proposal for Warsaw Pact Reform: Information Regarding the Romanian Proposal, 8 July 1988, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
65 See e.g. Ibid; Memorandum on the Hungarian Position re: the Reform of the Warsaw Pact’s Mechanisms, 6 December 1988; Joint Memorandum of the Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Pact, 6 March 1989; Minutes of Meeting of the HSWP Political Committee on 16 May 1989-Excerpt on WP Issues, 16 May 1989; Bulgarian Proposal for the Improvement of Warsaw Treaty Structures Prepared for the Bucharest Political Consultative Committee Meeting, 14 June 1989, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
66 Joint Memorandum of the Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Pact, 6 March 1989, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
67 Minutes of Meeting of the HSWP Political Committee on 16 May 1989-Excerpt on WP Issues, 16 May 1989, Courtesy of PHP, ww.php.isn.ethz.ch, by permission of the Center for Security Studies at ETH Zurich on behalf of the PHP network.
68 The campaign alleging such hostile nuclear and conventional military intentions and activities towards Hungary was especially evident during March-July 1989, and resurfaced briefly during Romania’s December 1989 Revolution. See e.g. Kevin Devlin, “Hungary’s New Defense Doctrine: ‘Enemy Not The West But Romania,’” RAD Background Report/101, Radio Free Europe Research, 16 June 1989; Henry Kamm, “Hungary Cites Military Threat From Romania,” New York Times, 11 July 1989; Andrea Tarquini, “Ceausescu is Buying Missiles to Aim at Hungary,” La Repubblica, 16/17 July 1989; Douglas Clarke, “The Romanian Military Threat to Hungary,” RAD Background Report/130, Radio Free Europe Research, 27 July 1989, pp. 1-6. For the campaign alleging Romanian advocacy of military intervention against Poland see e.g. “Dokumenty Polska-Rumunia,” Gazeta Wyborcza, 29 September-1 October 1989; “Romania has called for military intervention in Poland,” Polityka Weekly News Roundup, Warsaw, Polityka in Polish, no. 38, 23 September 1989 (excerpts), p. 2, Joint Publications Research Service, East Europe (JPRS-EER-89-130), 27 November 1989, p. 19. While Devlin and Clarke soundly debunked the allegations regarding Romanian intentions against Hungary by investigating each of them in detail and examining actual Romanian military preparations at the time, Western investigations of an alleged interventionist intention towards Poland have relied upon the same persons and institutions involved (both wittingly and unwittingly) in the original disinformation campaign.

Larry L. Watts

Source: Woodrow Wilson Center – Cold War International History Project via Ziaristi Online – Intelligence Section

Cold War Interntional History Project - Ziaristi Online

Dr. Tiberiu Tănase: Scurtă cronologie a serviciilor de informaţii din România

$
0
0
PDF Download PDF

George-Maior-Monumentul-Luptatorului-Antiterorist-Grupul-Trosca-20.12.2012-USLA-SRI Scurtă cronologie  a serviciilor de informaţii din România

1859- 1992

Apariţia primelor structuri de informaţii în România

 

  • 12 noiembrie 1859 – Opera reformatoare iniţiată de Alexandru Ioan Cuza cuprinde şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţi. Astfel, la această dată, în cadrul Statului Major al Armatei apare ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române. Acesta funcţionează până în anul 1865, când Statul Major este desfiinţat, iar atribuţiile sale administrative sunt trecute la Ministerul de Război.
  • 1865 - Marele Stat Major şi-a creat, după modelul francez, o Secţie a II-a care se ocupa de culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar.
  • În anii care au urmat Războiului de Indepedenţă, devine tot mai necesară existenţa unor structuri de informaţii care să funcţioneze atât pe timp de pace, cât şi în situaţii de război. In 1882 se reînfinţează Marele Stat Major al Armatei, în cadrul căruia Secţia a II-a este de “informaţiuni, comunicaţiuni şi transporturi”.

Înfiinţarea primei instituţii de invăţământ de specialitate in România

  • 1889 – La Şcoala Superioară de Război, se introduce primul curs de specialitate, în care un capitol distinct tratează “serviciul informaţiilor”. Până în anii din preajma Primului Război Mondial, nu a existat, totuşi, o organizare sistematică a culegerii de informaţii care să faciliteze cunoaşterea în detaliu a potenţialilor inamici.
  • 1892 aprilie 19 - În cadrul Ministerului de Interne a fost înfiinţat Biroul Siguranţei Generale, devenit în martie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale. Atribuţii în domeniul culegerii de informaţii mai aveau şi Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
  • 1913 ianuarie 13 - A fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovaţi de trădare şi spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani.

Serviciile de informaţii româneşti în primul război mondial

  • 1914-1916 – În perioada În care statul român adoptă politica de neutralitate, comunitatea informativă este formată din reprezentanţele diplomatice, structurile specializate din Ministerul de Interne şi Jandarmerie, Biroul Mixt, Biroul 5 din Secţia a II-a a Marelui Stat Ma­jor, Serviciul Supravegherii Ştirilor de la Poşta Centrală şi Biroul de Cercetări şi Informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei.
  • 1916 – Intrarea României în război găseşte serviciile de informaţii în imposibilitate de a întreprinde acţiuni coordonate de culegere de informaţii. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât majoritatea ţărilor combatante, inclusiv ţările vecine României, investiseră deja resurse considerabile pentru crearea unor astfel de sisteme.
  • 1917 martie - A fost creat de către Mihail Moruzov un Birou de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală, dar care lucra pentru Marele Cartier General. Acest embrion al unei structuri informative civile, care actiona în beneficiul armatei, a fost desfiintat în vara anului 1920.
  • După război, prin reforme structurale, se formează treptat o comunitate informativă închegată, compusă din Consiliul Superior al Apărării Ţării, Biroul Permanent al Micii Înţelegeri, structurile informa­tive şi de siguranţă din Ministerul de Interne şi Serviciile specializate din Ministerul Apărării Naţionale. Între acestea, o importanţă apreciabilă are Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române.

Structurile informative româneşti in perioada interbelică

  •  1924 –  Consiliul Superior al Apărării Tării îl numeşte pe Mihail Moruzov, fost ofiţer de siguranţă, În fruntea Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române. Moruzov primeşte sarcina de a construi un serviciu civil de informaţii, ataşat Marelui Stat Major, luând ca model şi adaptând la specificul societăţii româneşti structurile similare din Anglia, Franţa şi Statele Unite.
  • 1925 mai 1 - În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major a fost angajat Mihail Moruzov, la Biroul de căutare a informaţiilor. După eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, încadrat cu funcţionari civili “pentru culegerea, verificarea şi completarea informaţiilor care interesează armata”.
  • 1927 - Se realizează primele cooperări între Serviciul Secret condus de Moruzov şi serviciile similare franceze şi britanice.
  • 1930 iunie 10 - A fost emisă o lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava pedepsele.
  • 1934 - Se aprobă prima schemă de organizare oficială a Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic. Tot în acest an se accentuează tendinţa centrifugă a lui Mihail Moruzov, de a scoate Serviciul Secret din structura armatei pentru a-l plasa sub autoritatea Palatului Regal, acţiune care se va concretiza de facto în 1938, dar nu şi de jure.
  • 20 aprilie 1934 – intră în vigoare primul regulament care fixează cadrul instituţional al Serviciului Secret de Informaţii şi principalele sale atribuţii.

Serviciile de informaţii româneşti în cel de-al doilea război mondial

  •  1934-1940 – Sub conducerea lui Mihail Moruzov, Serviciul Secret de Informaţii începe să practice o culegere sistematică de date, utilizând cele mai moderne mijloace ale vremii: agentura secretă, legăturile cu ataşaţii militari, cenzura corespondenţei etc.
  • 1937 februarie - se realizează prin schimb de informaţii între Serviciul Secret condus de Moruzov şi Abwehr (Serviciul Secret de informaţii al armatei germane).
  • 1939 aprilie - în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.
  • 1940 noiembrie 12 - a fost emis Decretul-lege nr. 3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii (fostul Serviciu Secret), care a funcţionat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
  •  1940-1945 – Serviciului Secret de Informaţii ii revine un rol coordonator, de “primus inter pares“, În cadrul comunităţii informative româneşti, într-o etapă de acumulări determinate de schimbarea doctrinară şi de adaptarea la condiţiile de război.
  •  12 noiembrie 1940 – Este elaborat un nou Decret-Lege de organizare şi funcţionare a Serviciului Secret de Informaţii. În fruntea serviciului este numit Eugen Cristescu, fost şef al Siguranţei, adversar de temut al activităţilor extremiste de dreapta şi de stânga. Misiunea sa este una deosebit de grea: reconstrucţia serviciului în condiţiile unei efervescenţe a evenimentelor interne si internationale. Este perioada în care Serviciul Secret de Informaţii colaborează cu bune rezultate cu o serie de structuri occidentale aliate (germane şi italiene), dar păstrând şi legături cu structurile similare britanice şi americane.
  • 1942 noiembrie 21 - a fost adoptată Legea nr. 687 pentru combaterea transmiterii de informaţii şi a sabotajului.
  • 1943 august - este elaborat un decret-lege de organizare a Serviciului Special de Informatii.
  • 1944 August 23 – Modificările configuraţiei frontului şi adaptarea obiectivului strategic naţional la situaţia politică de după 23 august 1944 produc importante mutaţii şi în cadrul Serviciului Special de Informaţii. Eugen Cristescu este acuzat de noile autorităti de “mare trădare natională” şi condamnat la închisoare pe viaţă. Conducătorii care se perindă în perioada următoare la conducerea Serviciului Secret de Informatii sunt fie foste cadre de informatii ale URSS, fie cu largi vederi pro-sovietice.
  • 1944 septembrie 15 - Prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii al Ministerului de Război (S.I.M.R.).
  • 1945 aprilie 27 - cu Decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, Serviciul de Informaţii este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.
  • 1947 martie - A fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major.

Structurile informative româneşti in perioada războiului rece

  • 1948 august 30 - Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1964, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii i-au avut consilierii sovietici.
  • 1948 - Este înfiintată Directia Generală a Securităţii Poporului, până În 1951 menţinându­se În paralel şi Serviciul Special de Informaţii, cu sarcini de informatii externe si contraspionaj, atribuţii mult prea delicate pentru competenţa Directiei Generale a Securitătii Poporului.
  • 1951 martie 30 - DGSP a devenit Directia Generală a Securitătii Statului (DGSS) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (DIE) , cu programe care vizau cele mai diverse sectoare din întreaga Europă.
  • 1952 septembrie 20 - DGSS se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.
  • 1956 iulie 11 - Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.
  •  1958 – Ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul României.
  •  1960-1965 – “Desatelizarea” parţială faţă de Moscova începe să se resimtă şi în cadrul Securităţii. Au loc epurări semnificative, În urma cărora sunt îndepărtaţi mulţi dintre ofiţerii impuşi de la Moscova.
  • 1967 iulie 22 - odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (CSS), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.
  • 1968 aprilie 4 - Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
  •  1968 – După criza din Cehoslovacia, se pro­duce o nouă epurare. Este înfiinţată U.M. 09101 A, transformată apoi în U.M. 0110, însărcinată cu informaţiile şi contra informaţiile pe spaţiul sovietic. În ciuda acestor transformări, Securitatea îşi păstrează caracterul preponderent represiv, chiar dacă, pe lângă misiunile de poliţie politică, continuă eficient activitatea de informaţii şi contrainformaţii.
  • 1972 aprilie 9 - Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a reintrat în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).
  • 1989 decembrie 30 - Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.

Înfiintarea Serviciului Român de Informatii

  • 1990 martie 26  - Prin Decretul nr. 181, este înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată În domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Organizarea şi funcţionarea noii instituţii sunt reglementate prin lege de către primul Parlament ales după Revoluţia din 1989 (Legea nr. 51/1991, Legea nr.14/1992 şi art. 62, Iit. g, din Constitutia României) .
  • 1991 iulie 29 - A fost emisă Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
  • 1992 februarie 24 - Prin Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale institutiei.
  • 2001 noiembrie - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român.

Selecţia: dr. Tănase Tiberiu / Coordonator rubrică istorie Revista Intelligence a Serviciului Român de Informaţii

Sursa: Ziaristi Online / Intelligence

Foto: SRIZiua Luptatorului Antiterorist

Cititi si: Revista SRI despre problema cea mai grava a unui serviciu de informatii: Cartitele. Un studiu de dr. Tiberiu Tanase

Vedeti si: Lansarea volumelor “Ars Analytica” şi „Spionii. Cine sunt, ce fac”, coordonate de directorul Serviciului Român de Informaţii, domnul George Cristian Maior în cadrul târgului de carte Bookfest 2013

Spionii - Cine sunt ce fac - O incursiune de George Cristian Maior seful SRI

O stafie umbla prin Europa – stafia moldovenismului. ANALIZA: Basarabia, de la KGB la Soros si inapoi

$
0
0
PDF Download PDF

Se cauta o “teara” pentru Academia de Stiinte

In loc de motto.

De la facerea lumii si pana la 16 (28) mai 1812, interfluviul Nistru-Prut constituia parte indispensabila a unei Tari, a unui Neam. Prin urmare, d’aci suntem!

In loc de prefata.

Lucrarea „Manifestul Partidului Comunist”, scrisa de fondatorii comunismului stiintific K.Marx si Friedrich Engels si publicata prima data la Londra, in 21 februarie 1848, incepe cu o celebra fraza: „O stafie umbla prin Europa – stafia comunismului”. Pentru indigenii din ex-republica sovietica socialista Moldoveneasca (RSSM) – fiica nelegitima a „tatucului” popoarelor intrunite sub steag rosu, nascuta la 2 august 1940, o alta stafie revine la Chisinau – stafia „moldovenismului”. Aici scoala „fratelui mai mare” – la batutul apei in piua unsa in prealabil cu xenofobie anti-romaneasca, e completata cu invatatura tov.A.Hitler privitor la minciuna: pesemne, cu cat aceasta e mai deochiata, cu atat e mai credibila. Malefica fantoma (a.2013) nu tine cont de moralitate, inlocuind-o cu viloenta si tradare, ba se mai vrea stapana nu doar peste „falnica” republicuta, ci simplu de tot, peste „Teara Maldovei”.

Multime de autoritati fac consistent referinta la o iluzorica Moldova, dar nici una nu vine sa recunoasca ca Tara e sfasiata.

Iresponsabila conjunctura e absorbita din domeniul science-fiction-ului, avand o perfecta corespondenta cu expresia populara „sa vezi si sa nu crezi”. Fara pic de gena, “unsii la domnie” utilizeaza angro artefactul – actiune ce conduce la un rezumat bicefal: 1. A renascut cumva statul Moldova – dar bastinasii nu stiu. Inseamna ca vestea nu-i adevarata. Si atunci, rezulta ipoteza a doua – 2. Chisinaul se afla in plina epoca coloniala. Ceea ce pare mai verosimil.

***

Inainte de nasterea, chipurile, a democratiei, RSSM reprezenta progenitura bolsievica a exportului de revolutie – realmente, o “libera” incarcerata. Cu sufletul la gura, elementul pur local era in asteptarea eliberarii de sub jugul “fratesc“. Proclamarea Republicii Moldova ca stat suveran, independent si democratic, la 27 august 1991, punea punctul in tragedia seculara a unei parti din poporul moldovean sfartecat. Plin de sperantele firesti ale progresului, fenomenul preceda reintregirea natiunii dispersate. Paradoxul prelungeste, insa, nenorocirea – balanta zodiacala alege separatismul; pentru care pacate?

Urmeaza pasul inapoi: mult ravnita unire n-a triumfat pe ulitele Chisinaului. Sensibilitatea etniei, integralitatea teritoriala si umana a Patriei, nu i-a deranjat pe inteleptii deputati ai timpului. Tentatia de a decreta propria domnie prevaleaza cu brio conceptul sfintei datorii fata de Istorie si Neam, chiar cu riscul de a-si asuma culpa colectiva. Fluctuatiile din atmosfera politicului – doldora de egoisme sau incompetenta,  inclina rasunator din murdar spre ne-curat, abandonand totalmente economia si cetateanul. O “stralucire” deformata, asemanatoare unui banal stil barocco, se asterne exuberant pe valea Bicului si ceva intunecat, dichisit in vesmintele unei ieftine propagande, ne coboara instant sub nivelul Actului din 27 martie 1918. Din care motive, oamenii si-au luat lumea in cap, plecand clandestin la negru in strainatate (statistica oficiala ii plaseaza la rubrica „turisti” – pana la urma, tot gastarbeiteri se cheama).

Mai mult, pseudo – „suverana si indivizibila” formatiune se dezice de radacini, grabindu-se a se declara „cel de-al doilea stat romanesc[1], ca ulterior sa-si atribuie, ne-rugat, nominatia „Moldova”. Ce fel de “stat“, cu natiunea ignorata in ‘sprezece fragmente? Dovada peremptorie ca machiavellista formula „Divide et impera” a invadatorilor a patruns adanc in Valahia Orientala, rupta de la matca. Ori, in lumina inversiunilor angajate, un “al doilea stat romanesc ” mai degraba poate fi recunoscuta Transnistria, creata la 12 octombrie 1924, care si este prima din fiicele nelegitime ale „tarului” rosu pe meleaguri mioritice.

Prin exploatarea eronata a notiunii de “teara” – inca conjugata la dimensiunile Cheseneului lui Acbas[2] , “slugile boborului” pretind a se prezenta pe arena mondiala sub steagul unei fantasmagorice Moldove. Sa ne imaginam discutia ocazionala a unui / uneia oficial din Chisinau, aflat intr-o anevoiasa calatorie peste hotare. Ce raspunde la intrebarea despre tara de provenienta? Cum ar fi: De unde vii, jupane? Dumnealui/ Dumneaei: D-apoi, de colo, din „Teara Maldovei”.

Induiosat peste masura de dulcea nostalgie, posesorul suveranitatii nationale sustine acordul puterii cu Satan, prin care lumea toata recunoaste ca „regele nu e gol”, adica „Moldova” exista. Autoritatile centrale / locale – si toti ceilalti la o mana, aspira un entuziazm debordant, fiecare atasand trufas la titlu indicativul „a / al / din Moldova”. Coplesitoare din calea-afara e denigrarea parvenita de la mass-media, care apasa imens pe rana deschisa, amplificand denominatia pana dincolo de obraznicie. De jur-imprejur nici pomina de Australia, caci daca e vre-un ziar, numaidecat e botezat “Moldova Suverana”; un post de radio – “Moldova”; post TV – “Moldova-1”; cu deosebita ravna se traseaza conturul pe harta sau se expun naratiuni in manuale / ghiduri / enciclopedii despre “Maldova de langa Straseni” … Nu ajung semne de intrebare, messieurs.

Rationamentul la care conduc halucinantele judecati e aprioric deliberat, dar, intr-o gluma, ne-am da si noi cu parerea: in sfarsit, stimate cititorule, s-a infaptuit; Tara Moldovei, vechea Poarta a Crestinatatii, a reinviat. Slava Domnului.

Cine are indoieli,  sa se adreseze la Biserica Ortodoxa… din Moldova[3], chit ca acolo obiectivul tinteste ditamai „Intreaga Moldova”. Aleluia.

Printr-un concurs nefavorabil de imprejurari, “feeria” deplina s-a statornicit in „statuletul” din patrulaterul vicios, desemnat de satele Durlesti, Ghidighici, Colonita si Razeni – cogeamite spatiu al vitalitatii noastre. Desi in vremea lui Stefan cel Mare, Tara se intindea de la Carpatii Rasariteni si pana la Nistru, iata-o astazi limitata de “limitati” la mosia comunei Bacioi.

Un sfat pentru necredinciosi: nu grabiti a va face cruce, dar nici e gluma chestia. Contrar aparentelor stupide, nimeni si niciodata n-a pus ideea de fructificare a Tarii. Iar o vorba inteleapta spune: Qui non negat, fatetur (Cine nu neaga, recunoaste). Mizerabila indeletnicire obisnuieste cetateanul cu novatia ca, dupa teritoriu, “Maldavia” cuprinde exact atat, cat ne permite cotropitorul. Cu alte cuvinte, degenerarea invinge, respectiv, dispare in neant necesitatea refacerii Patriei rastignite.

Cine, daca nu noi, ii va purta de grija?

In context, extrem de dureros e faptul ca impertinenta masinatie e antrenata, bine merci, tocmai de institutia menita a contracara fictiunea. Insasi Academia de Stiinte a Republicii Moldova afiseaza modest pe frontispiciu titlul „a Moldovei[4]. La adresa electronica http://www.asm.md/ accesati butonul „Despre ASM” si savurati deplina placere: „Academia de Stiinte a Moldovei” (!?) Deci, sa fie clar tuturor, iara cel care are urechi – sa auza, cel cu ochi – sa vaza: Academia nu e a pretinsei republici, ci… Altfel…

Se stie ca problematica sociala constituie o preocupare vesnica a oamenilor de stiinta. Dar oricat de inocente ar fi intentiile savante, enormitatea face ca in loc sa contribuie la formarea unei viziuni certe asupra habitatului moldovenesc dispersat, Academia stimuleaza jocul “de-a oarba“. Credem ca „proza” – prin excelenta romantica – despre o Moldova inexistenta, nu face onoare lumii academice.  Alma mater dintotdeauna isi consolideaza activitatea pe vestigii reale, ci nu pe unele pigmentate de fantezii sau vointe sofisticate. Cu atat mai mult, indicele general al educatiei originale nu poate fi incadrat pe un diapazon retusat la cererea suzeranului. Ba, modul acesta de mascare a adevarului se pare ca provoaca vii discutii la podgorenii, impacientati de instabilitatea zonei, dar si de viitorul sumbru. In fine, ajungem la un rezumat cu totul nefast: reverenta emanata de afisa Academiei nu are capacitatea de acoperire a unui fals vadit.

Despre care Moldova / Republica Moldova se discuta la renumite seminare / conferinte si alte lucrari moderate? Intrebare catre domnii academicieni de pretutindeni: care atunci sunt tarile fondatoare ale statului roman? Stiintific este argumentat ca prima – a consolidat Romania, cea de-a doua – nu are traditii statale. Tertium non datur: o “Maldova” ciopartita nu face cinste nimanui, iar demersul contravine legilor stiintei si naturii. Ramane in afara oricarei discutii ca Republica Moldova nici pe departe nu etaleaza, macar, Basarabia in frontierele sale exclusiv naturale, delimitate meridional de riurile Nistru, Prut; ca sa nu semanam iluzii in van despre Tara dezbinata. Indeletnicirea denota o blasfemie curata si nu e cazul sa o toleram la infinit.

Ce se intampla, de facto? Sau, cat de adecvata e informatia despre moldovenii accidentati in … Iasi (intrebam in publicatia “Zece negri albisori” - http://eternamoldova.wordpress.com/2013/07/13/1577/)? Lucruri mizerabile, de natura dezonoranta, se promoveaza constant: “Uzina din Pascani care a modernizat trenurile moldovenesti, pusa sub sechestru”[5]. Doamne, cat de somptuos comunica Imperiul Chisinaului noutatea la 5 august 2013: “Potrivit presei de peste Prut, FISC-ul din Romania a pus sub sechestru pe  bunurile si conturile companiei inca la sfarsitul lunii iunie. Directorul firmei care este miliardar este cercetat pentru evaziune fiscala si privatizari frauduloase. Compania de la Pascani a modernizat 4 trenuri din Moldova, din care doar unul circula.”

Pozitiunea aminteste uluitor de cada lui Arhimede: Pascanii nu mai e un oras moldovenesc, ci… martian. Ca atare, acolo se repara trenurile moldovenesti. La urma-urmelor, in labirintul defect s-ar incurca Sir Ludovic I, Rex al Ungariei in anii 1342-1382: intr-o cronica de pe vremea lui se relateaza despre ”terra nostra Moldovana” – tinutul de la Est de Carpati. Observati, asta inainte de asa-zisa descalecare a lui Dragos-Voda de sub izvoarele Maramuresului si, straniu, nu se spune nimic de “terisoara” din vecinatatea comunei Sangera – unde “a luat nastere si s-a dezvoltat” civilizatia moldoveneasca.

Stirile mondene de la rubrica “Pe aceeasi tema[6], demonstreaza anvergura indobitocirii populatiei cu “cea mai moldoveneasca Maldova“:

Un intermezzo, in tonalitate minora. Nu urmaresc scopul de a invata pe cineva, dar ignorarea neconcordantei revelate e o rusine nemaipomenita. Inima natiunilor mici fiind unitatea, e o certitudine ca moldovenii vor scapa odata si odata de povara sechestrului, doar ca necesitatile lor spirituale trebuie eliberate de confuzie. La prestigiul Academiei de Stiinte am insistat datorita caracteristicii sale de forta motrice a societatii, intrucat ea exprima modelul clasic al intelepciunii si este autorizata sa faca ordine in haosul teoretic instalat constient. Ca nu e bine sa consult la tema Banca Nationala… a Moldovei[7].

Mai pot adauga, cu referinta la minunatul “inconjur al Moldovei in 50 de zile“, ca “Moldova din sat Vanatori, Nisporeni“, Io o inconjur in vreo 5 ore.

Si daca „Manifestul Partidului Comunist” se incheie cu lozinca, nu mai putin cunoscuta, „Proletari din toate tarile, uniti-va!”, noi subscriem totalmente la stindardul constiintei nationale: „Moldoveni din toate „tarile”, uniti-va!”. Printre altele, Manifestul insista imperios ca stiintele sociale sa intreprinda o profunda analiza obiectiva a starii fiecarei clase in societatea moderna, o analiza a conditiilor de dezvoltare a fiecarei clase… Cat priveste raportul cauzal dintre notiunile abordate in disputa, criteriul „o profunda analiza obiectiva” spune ceva cercetatorului stiintific, ori ba?

A parva parenthesi. Temporar, Romania a pierdut fatalmente competitia cu Rusia, in care lozul castigator e faramitura de pamant, intitulata vajnic “respublica Maldova“. Cu siguranta, Rusia contemporana are adanci mustrari de cuget ca n-a riscat sa probeze mai demult ”independenta uniunii nisporenene a federatiilor pan-moldave ”. Nici prin cap sa-i dea ca proaspetii “statalisti” vor fi atat de sarguinciosi in renegarea propriei origini. Nici sa viseze, eventual, Rusia nu-si ingaduia preambulul nemaivazutei metamorfoze – batjocura aruncata cu manile victimei peste vatra.

De regula, Marile Imperii aplica in teritoriile ocupate o arhi-cunoscuta metoda de inlesnire a tiraniei: cu cat mai rau, cu atat mai bine. Imi dau seama ca potentatii zilei cunosc prea bine regulile jocului, prefera insa bussines-ul personal si rafuielile partinice. Si daca micul nostru stat a fost plasat de soarta in calea „rautatilor”, eu nicicum nu inteleg atitudinea oamenilor de stiinta: de ce sfideaza autenticitatea si sustin ipocrizia? Din aceeasi tampenie ordinara, asi intreba ganditorii de ieri si de azi daca n-au uitat frontierele exacte ale Tarii? Indraznesc sa remarc, par exemple, ca Pocutia n-a fost parte a teritoriului nostru, desi incepand cu 3 februarie 1388 e posesie a domnitorilor mandrului stat al Moldovei pana prin anul 1505, cand “…pe timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504 – 1517), moldovenii au cedat cu usurinta polonilor Pocutia.”[8]

Ori, sub aspectul incompatibilitatii dintre politica retrograda si realitatea, amintesc de niste triste versuri ce arata la hotare neclintite:

“De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Romanul plansu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.

Din Hotin si pan’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin; …”[9]

Din alta parte, o maxima latina consacra natura juridica a aventurii: „obligatio est iuris vinculum” (obligatia este o legatura de drept). Sub acest unghi de vedere, intens solicitata spre a reda omniprezenta „Terii”, titulatura obliga la campania de intregire a gliei risipite. Facta, non verba - probabil, nu sunt unicul care-si doreste Tara reinviata: din crestele Carpatilor – pana la Mare. „In Unire e taria”, afirma Geniul lui Eminescu[10]. Gravitand in jurul teoriei de unitate a natiunii, Marele istoric N.Iorga propovaduia inflacarat: ”Nu state mici!”[11]. Iata deci, in continuitatea cu vremurile mai vechi descoperim garantia nobila a scaparii de apocalipsa in care ne-a aruncat “samoderjetul” in indepartatul an 1812, reiterata de “eliberatorul” din 1940. Dumnezeu sa ajute!

De jure,  in cazul nostru se impune utilizarea sintagmei Revenirea la origini, asa cum striviti am fost  violent, cu ignorarea expresa a principiilor Dreptului national inalienabil. Termenul “unire“nu corespunde direct ilegalitatilor fabricate moldovenilor de samoderjavnaia Rusi in indepartatul an 1812 si de URSS in a.1940, in alianta cu Germania Nazista. Situatia cere implicit anularea consecintelor anexarii.

Cateva-i semne de intrebare, intru limpezirea apelor:

  1. Constatati diferenta dintre notiunile: Moldova, Basarabia, nordul Bucovinei, Tinutul Herta, Transnistria, Republica Moldova, Basarabia istorica – Bugeac, Insula Serpilor, delta Dunarii.
  2. Contestati – pe cat e posibil, unitatea geografica a Basarabiei.
  3. Care denumire falsa reprezinta un for din mun.Chisinau: „Academia de Stiinte a Moldovei” sau „Academia de Stiinte a Republicii Moldova”? (Intrebarea se repeta la fiecare caz de sfidare a legitatilor lumii materiale.)
  4. De ce, vizand in unicat doar suprafata Republicii Moldova, ASRM participa masiv la aplicarea titulaturii ilicite „Moldova”?
  5. Prevede ASRM elaborarea unei recomandari in vederea excluderii denumirii „Moldova” („Tara Moldovei”) din relatiile oficiale / protocolare ale Republicii Moldova, care absolutamente nu corespunde realitatii?
  6. De ce ASRM nu corecteaza, la parametrii reali, pagina oficiala a Republicii Moldova din reteaua Internet[12]. Acolo, la capitolul „Despre Republica Moldova”, cu deosebita satisfactie lecturam: „Parte integranta a Europei, Moldova are o bogata istorie.”
  7. Intrebare similara vizavi de imperativul redactarii informatiei despre Republica Moldova, prezentata de enciclopedia Wikipedia[13]? Ori, caracteristicile fizice fixe ale notiunii istorice „Moldova” constituie o axioma!
  8.  Care este impactul prezent si de perspectiva al alternarii denumirii republicii cu numele istoric „Moldova” asupra teritoriilor moldovenesti abandonate din nordul Bucovinei, Tinutul Herta, Transnistria, Bugeac, Insula Serpilor cu o parte a deltei Dunarii, in randul populatiei din Republica Moldova, in mediul instructiv-didactic … ?
  9. Daca promulga separatismul, inseamna oare ca oamenii de stiinta din Republica Moldova au pus punct pe intrebarea unirii natiunii?

Am ajuns cum nu se mai poate de bine: omul stiintei – la muchie de moralitate. Ironia si insinuarea, implinite cu reducerea la absurd a justetei, devin laitmotivul pseudo-patriotismului chisinauiean de dupa 1991 incoace. In locul factorului material concret, s-a purces la tesut legende. Concomitent, se ignora, in favoarea unor focuri de artificii, aniversarea Zilelor mari din istoria autohtona – 24 ianuarie 1859; 27 martie / 9 aprilie 1918. In plus, in harababura asta de lucruri prea rele, dusmanoase, se impinge brutal supozitia unei „Moldove Mari”.

Dragi tovarasi. Moldova n-a fost si nu este “Mare“. Moldova e Una, in eternitate, iar soarta si-a decis-o in a.1859, realizand Unirea. Acum, cu o credibilitate dezarmanta, Tara isi asteapta intregirea. Privita din perspectiva tragicilor dezmembrari, Ea e increzatoare in forta potentialului sau integral, deoarece, cum nu dai, prezentam si noi, moldovenii, o „Comunitate stabila de oameni, istoriceste constituita ca stat, aparuta pe baza unitatii de limba, de teritoriu, de viata economica si de factura psihica, care se manifesta in particularitati specifice ale culturii nationale si in constiinta originii si a sortii comune.”[14]

Cu oarecare intarziere, pe malul raului Bic ia amploare spectaculosul program debusolat al „moldovenismului”, amprenta caruia asupra circumstantelor de orice natura e plina de negativism. In pofida unor transante auspicii propice, independenta n-a adus bucuria revenirii la vatra. Usor, ca frunzele in zbor, sentimentul de onoare nationala al Chisinaului se evapora, transformandu-se intr-un miraj nebulos. Devenim cu totii complicii uzurpatorilor si, mai ales, a celor setosi de pamant strain, dovada peremptorie ca scurgerea timpului se produce in lupta permanenta dintre bine si rau.

Spre marele regret, timp de peste 200 de ani, pentru moldoveni, victoria e de partea raului.

Vae victis.

Mihai Dascălu / 14 iulie 2013 via Ziaristi Online

Note:


[1] De cand haul si paraul, in lume exista trei si toate trei Tari romanesti: Tara Moldovei, Tara Ardealului si Tara Romaneasca (nota autorului).

[2] Ion Dron. Chisinau. Schite etnotoponimice. Editura ULYSSE. Chisinau. 2001. Pag.7-23.

[8] Sever Neagoe. „Teritoriul şi frontierele în istoria României”. Editura Ministerului de Interne. 1995. Pag.72. Vezi si anexele 5,6.

[9] Mihai Eminescu. „Doina”.

[10] Mihai Eminescu [In Unire e taria - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 22/10 Aprilie 1870]. Citat dupa: http://basarabia-bucovina.info/2013/01/24/eminescu-si-unirea-restituiri-congresul-de-la-putna-societatea-secreta-carpatii-si-prima-si-ultima-recitare-a-doinei-de-catre-eminescu-la-iasi/.

[11] Nicolae Iorga. In lupta cu absurdul revizionism maghiar. Editura Globus. București. 1991. Pag.211.

[12] http://www.moldova.md/md/istorie/.

[13] http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldova: “Moldova, cu denumirea oficiala Republica Moldova, este un stat localizat in sud-estul Europei. Se invecineaza cu Romania la vest și cu Ucraina la est.” (Indemn lumea toata sa urmeze magnificul model, pronuntindu-se: „Moldova, cu denumirea oficiala sat Vanatori, Nisporeni (fiecare isi indica patrimoniul de drept), este un stat localizat in sud-estul Europei…” Si a.m.d. Nu uitati sa adaugati la legenda “terii” punctele cardinale “nord” – “sud“. MD)

Cine e agresorul (II) Bombardarea litoralului, oraşului şi portului Constanța – de Cristian Negrea

$
0
0
PDF Download PDF

Militari romani aparand Constanta de avioanele sovieticeAm văzut în articolul precedent (Cine e agresorul (I)) cum autonumita pașnica URSS pregătea o ofensivă devastatoare împotriva întregii Europe în 1940. Pentru asta i-a dezlegat mâinile Stalin lui Hitler la 23 august 1939 prin pactul Ribbentrop-Molotov, asigurându-i liniște în est cât timp el se va ocupa de vestul Europei, de Franța și Marea Britanie. Dar în 1941 problema era rezolvată, și ambele mari puteri europene rămase stăteau față în față, ambele gata de atac. Atâta doar că Hitler a fost primul care a atacat, iar Armata Roșie a fost bătută, cel puțin primul eșalon strategic, cel dispus pe graniță. Despre importanța acestei prime lovituri atunci când inamicul este în poziție de atac și despre pregătirile sovietice în acest sens am vorbit în Minciuna 22 iunie 1941.

Dar să e vorbim ce rol i se rezerva României în planurile lui Stalin, în ce măsură i se acorda un loc important în planurile de expansiune întocmite de Kremlin. În prima parte am vorbit de importanța petrolului în mersul războiului, fapt care făcea din start România o zonă de interes major pentru ambii adversari. Stalin a abordat cu mare atenție frontiera României, s-a pregătit de atac și a concentrat importante forțe și mijloace, mai importante decât pe restul frontierei comune cu Germania, de la Marea Baltică la Marea Neagră. A acordat o atenție deosebită noii frontiere cu România (cea de după ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord) pentru a da aici o lovitură mortală Germaniei prin ocuparea terenurilor petroliere de pe valea Prahovei.  S-a pregătit intens pentru a năvăli peste Prut prin Poarta Focșanilor spre Ploiești, pentru a securiza noile cuceriri potențiale și a izola total fluxul de petrol către Germania. Pentru asta planifica securizarea Carpaților și ocuparea rapidă a Dobrogei, pentru a împiedica sosirea trupelor germane peste Carpați și pentru a tăia posibilitatea de export prin portul Constanța.

Planul era perfect și îl vom analiza pe îndelete. Atâta doar că Hitler i-a luat-o lui Stalin înainte cu câteva zile pe 22 iunie 1941. Vom vedea care au fost planurile lui Stalin, iar pentru a vedea seriozitatea lor și a pregătirilor pentru invazie, e suficient să analizăm ce s-a petrecut și cum au reacționat trupele sovietice imediat după 22 iunie 1941. Se va vedea că nu prea le ardea de apărare, ci doar de atac. Suvorov/Rezun a vorbit multe despre întreg frontul germano-sovietic, dar eu mă voi referi doar la partea noastră de graniță comună, din nordul Bucovnei până la Marea Neagră, și char în Marea Neagră.

Planurile sovietice de atac în Dobrogea

Bineînțeles că arhivele sovietice ne rămân inaccesibile și vor fi așa încă multă vreme, pentru totdeauna, cum au spus unii oficiali ruși. Astfel, nu avem planuri scrise, nu avem documente clare și nici nu vom avea prea curând. Dar pe baza deducției, din memoriile unora dintre participanți, din arhivele române, vom putea să ne facem o imagine destul de bună. În acest sens de un real folos ne sunt cercetările lui Suvorov/Rezun, cel care strânge astfel de date de mai bine de douăzeci de ani și care a subliniat importanța frontului românesc pentru Stalin.

Să începem cu zona Dobrogei. Stalin pregătea un atac la scară mare împotriva întregii Europe, dar și împotriva României avea planurile sale diabolice. Dobrogea avea un loc de frunte în planurile Kremlinului. Dar să vedem ce spune Suvorov/Rezun:

Comandantul trupelor Regiunii militare Odessa, generalul-colonel I .T. Cerevicenko, se afla între 9 si 12 iunie în Crimeea, unde primea trupele corpului special 9 infan­terie. stim acest lucru de la Maresalul Uniunii Sovietice M.V. Zaharov (Voprosîistorii, 1970, Nr.5, pag.44). Ne vom mai referi la acest corp de armata. Nu era unul obisnuit si nu degeaba purta oficial denumirea de “spe­cial”. Dar încercati sa gasiti barem un rînd al generalului I.T. Cerevicenko privind acest eveniment. Din cine stie ce motiv, generalul tace mîlc. Apropo, este vorba de acelasi Cerevicenko care primeste corpul de armata, dar nu stie ca pe teritoriul Regiunii lui este concentrata în secret o armata întreaga a general-locotenentului I.S. Konev si a loctiitorului acestuia, general-locotenentul Max Reiter.

I.S. Konev a devenit în timpul razboiului Maresal al Uniunii Sovietice. Am citit cartea lui în speranta de a gasi explicatia cum de a ajuns într-o regiune straina cu ale sale “Annuska” (divizii) si de ce. Descoperim cu mirare ca mare­salul ignora cu totul perioada initiala a razboiului. A preferat sa scrie despre anul ’45, asa se si numeste cartea sa: Patruzeci si cinci. Ajungem la memoriile generalului de armata P.I. Batov; corpul sau de armata a fost întîm-pinat de generalul Cerevicenko în Crimeea. Dar, vai, Batov a lasat de o parte ceea ce era mai interesant! în acel moment, Batov era loctiitor al comandantului Regiunii militare Zacaucaz. Apare întrebarea: cum si pentru ce a venit în Crimeea în fruntea unui corp de armata autonom? De ce corpul se numea special? De ce unitatile si marile unitati ale corpului au facut exercitii de desantare rapida a trupelor, de îmbarcare a tehnicii de lupta pe navele de razboi ale flotei Marii Negre si de debarcare pe tarmul inamicului în scopul cuceririi si distrugerii instalatiilor petroliere? De ce în corpul special al lui Batov s-a dus o propaganda neobisnuita, chiar si dupa standardele Arma­tei Rosii, pentru “razboiul eliberator pe teritoriul inamicu­lui”? De ce aceasta propaganda a fost condusa de catre reprezentanti ai Directiei generale de propaganda, sositi special de la Moscova? De ce la 13 iunie 1941 efectivul corpului special 9, pîna la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversatie ruso-române? Dupa îndelungate cautari vom gasi raspunsuri la toate aceste întrebari în alte surse, dar nu si în memoriile generalului Batov, care comanda acest neobisnuit corp de armata. Batov a trecut sub tacere de toata aceasta perioada.

De aici un lucru este clar, vorbim de un corp de desant maritim. Între 9 și 12 iunie în Crimeea sosea un corp special, corpul 9 sovietic, care făcea exerciții de îmbarcare a tehnicii de luptă pe navele flotei sovietice a Mării Negre și de debarcare pe țărmul inamicului în scopul cuceririi și distrugerii instalațiilor petroliere. Unde puteau ei debarca ca să distrugă instalații petroliere în Marea Neagră? Există trei posibilități, România, Bulgaria și Turcia. Ultimele două ies din calcul deoarece nu aveau porturi cu instalații petroliere, rămâne doar România cu portul Constanța, principala arteră de export de petrol a României. Ca să nu mai rămână vreo urmă de îndoială, soldații acestui corp de desant au primit ghiduri de conversație ruso-române. În mod sigur cu un scop clar, care se poate deduce cu ușurință: urmau să debarce la Constanța, să ocupe portul și instalațiile petrolifere și să taie resursa vitală de petrol pentru Germania. Dar să vedem mai departe ce e cu acest corp 9 special.

Flotila de pe Dunare avea doua companii de-trupe terestre, însa în documente nu sunt luate în calcul ca infanterie marina. Faptul nu e de natura sa ne convinga de dorinta de pace a sovieticilor. stim deja ca înca înainte de invazia germana, cel putin doua divizii de infanterie-25 Ceapaev si 52 Perekop din corpul 14 infanterie-s-au pregatit în zona Delta Dunarii pentru a actiona ca infanterie marina.

Flota Marii Negre a fost dotata si mai bine. Oficial nu avea infanterie marina, însa la începutul lui iunie 1941 corpul 9 infanterie speciala al general-locotenentului P.I. Batov a fost mutat în secret din Zacaucazia în Crimeea. Corpul era cu totul neobisnuit, daca luam în considerare efectivul, armamentul din dotare, felul pregatirii de lupta. La 18-19 iunie, Flota Marii Negre a desfasurat grandioase lectii practice cu tematica ofensiva. Cu aceasta ocazie, una din diviziile corpului 9 infanterie speciala a fost îmbarcata pe nave de razboi si apoi a avut loc debarcarea pe litoralul “inamicului”. Pîna atunci, în Armata Rosie nu se practicase niciodata debarcarea unei întregi divizii de pe vasele de razboi. Moscova acorda o deosebita impor­tanta antrenamentelor în comun ale Flotei si trupelor corpului 9 infanterie speciala. Antrenamentele se desfa­surau sub directa obervatie a unor comandanti de rang înalt sositi special de la Moscova.

Unul dintre ei, vice-amiralul I.I. Azarov, marturiseste deschis: toti participantii la lectii simteau ca acestea nu se fac fara un rost si ca, în curînd, deprinderile cîstigate vor fi folosite în razboi, fireste, un razboi care sa nu se desfasoare pe teritoriul propriu (Odesa încercuita, pp. 3-8).

Daca va începe razboiul si comandamentul sovietic va folosi corpul 9 infanterie speciala în conformitate cu profilul sau si cu felul pregatirii, atunci unde va putea fi debarcat? Desigur, nu pe teritoriul sovietic. Atunci unde? Teoretic sunt trei posibilitati: în România, în Bulgaria si în Turcia. Dar oriunde ar debarca acest corp de armata, va trebui aprovizionat neîntîrziat. In acest scop va trebui: ori sa se debarce trupe suplimentare, ori va trebui ca trupele sovietice sa faca rapid jonctiunea cu acest corp de infanterie speciala. Iar acest lucru va trebui sa aiba loc neaparat în România.

Printr-o coincidenta stranie, în aceleasi zile corpul 3 desant aerian desfasura manevre grandioase în Crimeea. Acestea cuprindeau: îmbarcarea trupelor, a statului-major al corpului de armata, precum si a statelor-majore ale brigazilor.

Istoricii sovietici n-au facut niciodata legatura între aceste evenimente: antrenamentele corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunarii, ale corpu­lui 3 desant-aerian de pe avioane si planoare, ale corpului 9 infanterie speciala de pe vasele de razboi ale Flotei Marii Negre, însa aceste evenimente sunt legate între ele prin loc, timp si scop. Este vorba de pregatirea unei agresiuni de proportii gigantice, care se afla în ultimul stadiu de pregatire.

Deci, pe lângă Corpul 9 de desant maritim, în Crimeea se instruia și pregătea și Corpul 3 de desant aerian. Exercițiile complexe, în premieră în armata sovietică, erau de desantare a unei întregi divizii în spatele frontului inamic, iar acest corp ce cuprindea mai multe divizii, care ar fi trebuit desantate eșalonat, se afla în Crimeea. Care este scopul unui corp de desant aerian? Ce trebuie să facă acesta? E simplu, să se parașuteze în spatele frontului inamic, să creeze o zonă de siguranță în care vor putea ateriza planoarele cu armament, trupe și muniție, poate și avioane de aprovizionare, apoi creând această zonă să taie spatele inamicului, să-i anihileze liniile de aprovizionare și să-i amenințe spatele frontului. Astfel, inamicul este prins ca într-un clește, între trupele desantate și cele de pe front, posibilitățile acestuia fiind foarte reduse. Dar ca un desant aerian de asemenea proporții (vorbim de o divizie în prima fază) să aibă succes, trebuie îndeplinită o condiție esențială.

Desantul trebuie urmat obligatoriu de un atac puternic pe front, și asta cât mai repede, sincronizarea este totul. Fără acesta, trupele aerodebarcate sunt condamnate. De ce? E simplu, dacă debarci o divizie în spatele frontului pe calea aerului, aceștia sunt ușor înarmați, nu au tancuri sau artilerie, nu au linie de front și nu au cum să reziste multă vreme unui asalt organizat și planificat. Ei pot să dezorganizeze spatele frontului, să taie liniile de aprovizionare, să distrugă comandamente sau unități dispersate, dar dacă nu sunt susținuți nu au șanse. Dacă cei atacați pot disloca trupe suficiente de pe front și să îi atace, sunt condamnați. Iar singurul mod în care nu poți să-i lași să scoată trupe de pe front este să ataci puternic frontul la foarte scurtă vreme. Exemplele ne sunt date chiar de bătăliile celui de-al doilea război mondial.

În noaptea de 5 spre 6 iunie 1944, divizii întregi de parașutiști sunt lansate în Normandia, în spatele Zidului Atlanticului. Toți au obiective clare și specifice, surprinderea era esențială. Își fac datoria cum pot mai bine, mare parte din obiective sunt ocupate. Dar dacă debarcarea nu avea loc în 6 iunie, în dimineața următoare, ei nu ar fi avut cum să mențină obiectivele cucerite. Dar debarcarea a avut loc, a fost un succes. Un alt caz, soldat cu eșec este Operațiunea Market Garden, în Olanda, în toamna lui 1944. Ultimul pod, deși cucerit de parașutiști, nu a putut fi menținut din cauza întârzierii trupelor de sprijin.

Dar ca să ne facem o idee despre ce ne aștepta să ne amintim evenimentele petrecute abia cu un an în urmă, la 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei de către armata sovietică în urma ultimatumului de la 26 iunie. Am expus evenimentele în articolul Cedarea Basarabiei. Aveam alternative? Din acel articol vreau doar să amintesc modul de desfășurare. Deși am cedat și am început evacuarea armatei, sovieticii au trecut granița în forță cu opt ore mai devreme, au depășit coloanele noastre în retragere, nu au respectat graficul de deplasare stabilit de comun acord. Au avut loc parașutări de trupe sovietice la Chișinău, Reni și în alte locuri, au surprins și dezarmat trupele noastre, au făcut ce au vrut fără să respecte nicio convenție sau înțelegere semnată. Practic, s-au comportat exact după planurile lor inițiale ce prevedeau o rezistență din partea noastră. Parașutiștii au fost lansați în spatele trupelor noastre, dar urmau să fie susținuți de avansul rapid al forțelor principale ce trecuseră deja Nistrul. Nu rămâneau izolați. A fost practic o repetiție a ceea ce ne aștepta în 1941, dar în altă parte, judecând după desfășurarea celor două corpuri sovietice în iunie 1941, corpul 9 desant maritim și corpul 3 desant aerian.

Planul sovietic de atac asupra României în iunie 1940

Ele fiind în Crimeea, ținta lor nu putea fi alta decât Dobrogea. Dacă s-ar fi pregătit un desant aerian în spatele Prutului, corpul 3 de desant aerian ar fi trebuit poziționat în Basarabia, pentru o distanță cât mai scurtă. Dar atunci ce rost mai avea corpul 9 de desant maritim care făcea exerciții pe navele flotei sovietice de Marea Neagră? Există o singură explicație. Desantul maritim trebuia să debarce la Constanța și pe țărmurile Dobrogei, dar înainte de asta, corpul 3 de desant aerian ar fi fost parașutat în interiorul Dobrogei, cu scopul de a tăia liniile de comunicații spre Constanța. Și cum se putea face asta cât mai simplu? Ocupând podurile peste Dunăre, cel de la Cernavodă fiind principala axă de legătură dintre Dobrogea și restul țării. Iată că primele două piese ale puzzle-ului se leagă. Dar nu sunt singurele, Stalin dorea să fie sigur că va rupe Dobrogea de România încă din primele zile ale războiului ce se pregătea să-l declanșeze. Și pentru asta avea nevoie de o asigurare suplimentară. Un plan genial, în caz că ceva va merge cum nu trebuie.

Dar să ne ocupăm de Dobrogea mai întâi, revenim și la restul frontierei noastre. Mă voi axa în acest articol pe Constanța și litoral, plus operațiunile din Marea Neagră, urmând să vorbesc de flota fluvială și de Delta Dunării în articolul următor. Am văzut ce ni se pregătea, să vedem ce s-a întâmplat, apoi judecați voi dacă sovieticii se comportau de parcă era vorba de apărare sau nu.

Primele zile de război   

La 22 iunie 1941 Germania declanșează operațiunea Barbarossa, atacul contra URSS. Tot atunci, Antonescu dă celebrul ordin “Români, ordon treceți Prutul!” Dar românii nu au trecut Prutul la 22 iunie 1941, așa cum cred majoritatea, ci ceva mai târziu, la 3 iulie. Cel puțin nu l-au trecut în forță, cu toate armatele, așa cum ne închipuim noi. Singurii care au trecut Prutul cu întreaga capabilitate militară a fost aviația română, care alături de cea germană, a atacat și bombardat aeroporturile sovietice distrugându-le avioanele la sol, concentrările de trupe și tancuri. Trupele terestre doar au făcut infiltrări dincolo de Prut, au testat tăria dispozitivelor sovietice și au edificat unele mici capete de pod, pentru a preîntâmpina distrugeri de poduri de către sovietici. Aceste poduri nu erau minate și pregătite de distrugere, cum ar fi trebuit să fie în caz că sovieticii ar fi fost pregătiți de apărare. Mai mult, aviația a distrus la sol o mulțime de avioane sovietice aglomerate imediat după graniță, la fel ca și tancuri, artilerie și armament, semn că trupele lor nu erau dispuse pentru apărare, ci pentru atac. De ce nu am trecut Prutul la 22 iunie 1941?

E simplu, configurația frontului inițial făcea imposibil acest lucru. România era în Grupul de Armate Sud, iar linia frontului de la Marea Baltică la Marea Neagră avea o ieșitură concavă spre vest chiar în partea centrală. Deci Grupul de Armate Centru trebuia să atace primul și să avanseze, abia după ce ajungea la nivelul celui de sud acesta putea ataca. Dar în acest timp trebuia să fixeze inamicul, pentru a-l împiedica să transfere trupe spre centru. De aceea atacul nostru în forță a început abia la 3 iulie. Cu o excepție, stânga Armatei a 3-a, de la nord, a atacat din primele zile pentru a ocupa nordul Bucovinei, care făcea un intrând în frontul nostru.

Ideea este că noi nu am atacat general pe linia Prutului decât din 3 iulie, în rest am dat scurte atacuri de fixare, incursiuni și edificarea unor capete de pod în ideea desfășurării ulterioare a operațiunilor.

Operațiunea Barbarossa, se vede intrândul spre est al dispozitivului românesc, românii nu puteau ataca decât atunci când frontul ajungea pe aceeași linie 

Mai mult, nu am avut ce ataca pe Dunăre sau pe Marea Neagră, nu se înscria în concepția planului militar al Operațiunii Munchen, eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În acest sens, din moment ce noi nu aveam o concepție ofensivă la Marea Neagră, am făcut ceea ce face cineva care dorește să se apere: am plasat un baraj de mine în jurul portului Constanța și la gurile Dunării. Nu am trimis aviația să bombardeze Crimeea sau Odessa, nu am întreprins acțiuni ofensive în adâncime, aviația noastră a bombardat doar țintele militare din imediata vecinătate a frontului, în Basarabia.

În schimb, iată ce au făcut cei care declară sus și tare de zeci de ani că ei s-au pregătit numai de apărare și că au fost surprinși de atacul mișelesc al germanilor și românilor. Să ne punem puțin în mintea comandanților sovietici. Sunt atacați puternic din 22 iunie 1941 pe frontul central, cel cu dezvoltare spre vest. Armatele germane de tancuri, cu niște generali capabili în frunte (de exemplu Guderian, cel care a străpuns frontul francez în mai 1940) forțează înaintarea, rup frontul sovietic și provoacă încercuiri luând sute de mii de prizonieri, aviația este distrusă la sol, mii de tancuri sovietice ard îngrămădite lângă graniță. Stalin tace, nu zice nimic, este pur și simplu paralizat de atacul german, este și normal, planurile sale de zeci de ani s-au năruit într-o clipă. Se va adresa poporului abia la trei săptămâni după invazia germană!

Surprinși și fără directive clare în acest caz, generalii sovietici desfac plicurile sigilate primite cu câteva zile în urmă. Da, sunt zeci de mărturii că au primit plicuri sigilate care trebuiau să le deschidă doar când primeau ordin, dacă o făceau mai devreme erau împușcați. Dar ce conțineau acele plicuri? Ne spun chiar unii dintre acești generali. Nimic despre defensivă! Nimic despre apărare! Dar aceștia tac și nu zic mai departe ce scria în ordinele sigilate care trebuiau să fie deschise doar la ordinul de sus! Nici nu ar putea să spună mai multe, cenzura sovietică nu le-ar fi permis asta, memoriile lor au apărut chiar în perioada sovietică. Păi, dacă nu era nimic despre apărare, ce putea să fie scris în acele ordine? Dacă nu era ceva important, de ce să le trimiți în plicuri sigilate către toate unitățile, cu consemn să fie deschise doar la ordin? Dar la atacul german, unii le-au deschis să vadă cum trebuie să acționeze, și aceștia spun că nu era nimic despre apărare! Atunci despre ce putea fi vorba? De numărat soldații, de strâns recolta, de curățat tunurile? Să fim serioși, erau ordine de atac, cu obiective clare și specifice! Și unii le-au transpus în practică, deoarece erau singurele ordine, altele nu erau, comandamentul sovietic era în degringoladă, Stalin tăcea și nu spunea nimic, astfel că nimeni nu îndrăznea să ia inițiativa. Deoarece risca să fie împușcat a doua zi după ce Stalin ar fi revenit, doar așa se petreceau lucrurile în Uniunea Sovietică. Câți comandanți nu au fost executați după iunie 1941 fiind făcuți responsabili de dezastru, deși ei urmau doar ordinele primite, ultimele ordine ce le-au parvenit?

Ei bine, regimente și divizii sovietice au atacat haotic, necoordonat, unii comandanți urmând instrucțiunile din plicuri, alții nu le deschiseră, se apărau sau se retrăgeau. Confruntați cu puternicul atac german, cu efectivele decimate, cu aviația distrusă la sol, cu tancurile și vehiculele bombardate și în mare parte distruse, cu pozițiile străpunse și manevrate, aproape încercuite, au atacat haotic, cu efective reduse de pierderi și dezertări. Dar țintele atacului lor, așa cum erau ele precizat, nu mai erau valabile, nu mai erau acolo, trupele germane trecuseră frontiera în ofensivă. Astfel, atacurile slabe ale rușilor au sfârșit tragic pentru ei, mărind pierderile în morți și prizonieri.

Cum spuneam, unii comandanți sovietici au urmat aceste ordine inițiale și au acționat conform acestora. Iar aceste ordine nu erau de apărare, ci de atac. Să vedem cum s-a manifestat asta pe frontul nostru, mă refer aici strict la Dobrogea, despre Delta Dunării, Prut și nordul Bucovinei voi vorbi ulterior.

Bombardarea și atacul Constanței

Ce faci când ești atacat prin surprindere, ești în poziție de atac și ești nevoit brusc să te aperi? Cum poți dacă nu evita dezastrul, măcar să-l ameliorezi, ca să poți continua lupta? Cel mai logic ar fi să te repliezi cât mai rapid, să te retragi să să salvezi ce mai poate fi salvat, oameni, materiale, muniții, vehicule, tancuri, camioane, combustibil și subzistență. Trebuie să te retragi rapid, cu tot ce mai poți salva, să te retragi mai repede decât poate înainta adversarul și să stabilești o poziție defensivă în care să încerci să dai o nouă luptă. De regulă trebuie să alegi o poziție întărită natural, un curs de apă, munți, păduri, orice obstacol mai greu accesibil, unde să edifici o apărare cât mai solidă, alături de rezervele din spatele frontului care nu au avut de suportat atacul prin surprindere. În același timp trebuie să duci lupte de întârziere cu inamicul invadator, ajutat de aviația rămasă teafără, în special cea din spatele frontului, rămasă intactă și organizată. Dar în armata sovietică nu s-a întâmplat așa ceva, ba mai mult, cei care au reușit să salveze unități și divizii, chiar grupuri de divizii, au fost învinuiți de lașitate și împușcați ca și țapi ispășitori. Este cazul multor generali, ca și…

Dar ce ar fi trebuit să facă aceștia? Să-și lase oamenii masacrați și să piardă întreaga forță de luptă? Să urmeze ordinele inițiale de atac? Se prea poate, în mintea unora poate exista speranța că un atac general ar fi întors situația chiar pe frontieră. E imposibil, dar asta e singura explicație.

Pe frontul românesc, aviația a intrat prima în luptă în 22 iunie 1941. Aviația română și germană și-a îndeplinit obiectivele, a bombardat aerodromurile inamice, a atacat și distrus concentrările de trupe și tancuri, a cucerit supremația aeriană. În zona frontului de pe Prut aviația inamică era clar în defensivă, aviatorii români și germani cuceriseră inițiativa. Atunci, nu ar fi fost logic și normal ca aviația rusă din spatele frontului, de la Odessa și Sevastopol, să încerce să-i ajute pe cei de pe linia frontului? Așa ar fi fost logic, dar iată că aviația rusă din spatele frontului se pare că urmează planul inițial sovietic de atac împotriva României. Astfel, ei nu încearcă să degajeze frontul de presiunea aviației germano-române, fapt care ar fi îngreunat enorm preconizata ofensivă terestră română și germană pe acest front, ci își atacă obiectivele inițiale, respectiv ținte din Dobrogea. Acestea ar fi avut importanță tactică doar în cazul în care sovieticii ar fi declanșat primii ofensiva, așa cum au planificat. Dar în noua situație strategică apărută în urma atacului german de la 22 iunie 1941, era o mișcare fără sens! Germanii și românii nu planificau vreun atac împotriva rușilor din Dobrogea, nu aveau cum! Flota română nu putea duce operațiuni ofensive contra URSS, nu avea cum să atace Sevastopolul sau Odessa, când flota sovietică era de câteva ori mai mare și mai bine înarmată.

Singura explicație tactică ar fi încercarea de a distruge portul Constanța, o cale de aprovizionare maritimă de prim rang. Atunci de ce nu își concentrează toate mijloacele asupra lovirii portului, ca să fie siguri de reușită? De ce au bombardat orașul, disipând  forța impactului și implicit șansele de reușită? Ce valoare tactică avea bombardarea orașului în chiar primele zile de război, aceste bombardamente nu au avut nici măcar valoare psihologică, erau primele zile de conflict, populația nu putea fi convinsă să-și schimbe părerea despre justețea războiului nostru din prima zi? Și astfel obiectivul principal, cel logic, nu a putut fi îndeplinit, deși în primele zile Constanța nu era apărată de aviație, ci doar de artileria antiaeriană.

Dar să vedem desfășurarea ostilităților. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 s-a declanșat războiul, trupele germane și române au pornit atacul. Pe frontul nostru, ostilitățile au fost începute de aviație la ora 3.00 în ziua de 22 iunie 1941, aviația româno-germană câștigând rapid supremația aeriană. Totuși, avioanele sovietice fac zboruri de recunoaștere și încep bombardarea Constanței. Recunoașterile se fac în 22 iunie, iar bombardamentele puternice încep în 23 iunie, ora 5.50. Să vedem, în 22 iunie, conform surselor sovietice postbelice (autori G.I. Vaneev, în 1978 și 1979), se spune că în noaptea de 22/23 iunie două avioane din regimentul sovietic 40 aviație au lansat bombe la Sulina și alte patru au zburat deasupra portului și orașului Constanța, au căzut opt bombe la punctul Vii, câteva în fața portului. E vorba de recunoașteri.

Alarma aeriană s-a dat în 23 iunie la ora 5.50, când a început un bombardament mai puternic. Avem mărturiile din jurnalele lui N. Kolinski și R. Stănescu, ambii ofițeri aspiranți pe navele românești, primul pe Mărăști, ultimul pe distrugătorul Regele Ferdinand, care descriu bombardamentele și efectele lor asupra portului și a navelor pe care sunt ei îmbarcați. Kolinski reușește să numere 22 de bombardiere care au atacat în valuri portul, de la mare altitudine, astfel că antiaeriana nu era eficientă, cu excepția tunurilor Bofors de 76 mm de pe distrugătoare care bat la 6-7000 m. Totuși, a fost bombardat și orașul, probabil de alte escadrile, efectele lor fiind vizibile în imaginile de mai jos.

Mai multe imagini cu efectele bombardamentelor rusești din iunie 1941 în Constanța la CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

Aviația română de la punctul Mamaia Sat fusese detașată pe frontul Prutului, astfel că sovieticii puteau bombarda nestingheriți, artileria aa nu îi putea ajunge la plafonul la care zburau, peste 4200 metri. Bombardamentele se repetă la 12.40, la 16.30 și seara. Navele românești ies în larg. Efectul bombardamentelor sovietice este destul de redus față de așteptările atacatorilor, doar nava Murgescu este avariată, câteva dane din port incendiate. După rapoartele noastre, în prima zi 12 bombardiere sovietice au fost doborâte de artileria aa și aviația română care își făcuse apariția, din totalul de 98 participante (conform surselor sovietice). Întrebarea de bază rămâne: își avea rostul o asemenea desfășurare de forțe contra Constanței, cu rezultate îndoielnice, în loc ca aceste o sută de bombardiere să fie folosite în punctele nevralgice ale frontului, contra concentrărilor româno-germane de pe Prut? Dar este greu, ca și comandant sovietic, să iei decizia corectă în astfel de momente, mai ales că superiorii nu-ți răspund, inamicul atacă, iar Stalin tace. Orice inițiativă, chiar dacă este logică în economia războiului, te poate duce direct în fața plutonului de execuție, așa cum s-a întâmplat cu nenumărați ofițeri și generali. Așa că aceștia au urmat planul inițial, unii dintre ei, și au pornit la atacarea Constanței. Iar disiparea forțelor aeriene sovietice din eșalonul secund, care puteau fi folosite mult mai eficient pe direcția efortului principal, s-a tradus prin pierderi mari și facilitarea loviturii ofensive româno-germane începute în forță în 3 iulie 1941 peste Prut. Deoarece atacurile aeriene sovietice vor continua și în zilele următoare, iar pierderile lor vor crește pe măsură. Și nu numai atât, flota sovietică va ataca și ea Constanța, dând ocazia marinei române să câștige una dintre cele mai mari victorii navale din istoria sa. Dar să nu anticipăm, ci să urmăm cursul evenimentelor.

Apărarea antiaeriană în acțiune

În zorii zilei de 24 iunie navele românești ies din portul Constanța în larg, pentru a se proteja mai bine de atacurile aeriene sovietice. Primul atac a avut loc în jurul orei 7 dimineața, dar a rezultat într-un dezastru pentru sovietici. Asta deoarece în urma evenimentelor din ziua precedentă, comandamentul român a mutat avioane de vânătoare în Dobrogea, acestea surprinzând bombardierele sovietice neînsoțite de aviația de vânătoare. Siguri pe ei, sovieticii zburau la 5-6000 de metri, dincolo de raza de acțiune a artileriei antiaeriene, când un val de avioane de vânătoare românești și germane i-au atacat și dispersat, unele aparate sovietice, ca să scape, au coborât în raza de acțiune a artileriei aa de pe coastă sau de pe navele românești. În jurul orei 7.05 artileria aa de 102 mm de pe nava Murgescu doboară un bombardier sovietic care se rupe în aer și cade în mare. Apoi al doilea. Nicolae Kolinski vorbește în jurnalul său despre doborârea unui avion inamic de către distrugătorul Mărăști și capturarea telegrafistului și mitraliorului rus, salvat din mare de la înec de echipajul românesc, un student de 21 de ani pe nume Alexandr Vasilievici Krasna, care a zburat din Crimeea timp de două ore până deasupra Constanței.  Acesta fusese chemat sub arme acum doi ani! Încă o dovadă că Stalin pregătea ceva, de ce să fi chemat sub arme studenții încă din 1939! Teoria lui Suvorov/Rezun din cartea Ziua M se verifică în totalitate!

Post de luptă aa pe nava Constanța

De ce? Suvorov/Rezun o demonstrează cu lux de amănunte în cartea sus menționată, e simplu și logic. Dacă încorporezi întreaga populație aptă de război în 1939, inclusiv studenții, și o pregătești, instruiești etc, ori pleci la război în maxim doi ani, respectiv în 1941, ori le dai drumul, deoarece altfel țara dă faliment! Nu mai are cine să muncească pe ogoare, în uzine și fabrici, totul se duce de râpă! Acești militari scoși din producție consumă resurse și nu produc nimic, așa că ori pleci la război, ori îi trimiți înapoi! Și nu are logică ca Stalin să-i fi recrutat pe toți în armată în 1939, când a făcut pactul Molotov-Ribbentrop cu Hitler doar ca să le dea drumul după doi ani. E absurd, adevărul este că se pregătea de război, avea sub arme milioane de oameni.

Instalațiile portului Constanța și pozițiile navelor la 22 iunie 1941

Să revenim. Din 24 de avioane rusești, au fost doborâte 15! La întoarcerea lor, locotenentul Horia Agarici va surprinde o formație de nouă bombardiere rusești, le va ataca și va doborî trei. A fost începutul legendei lui Agarici. De atunci a început să se cânte prin restaurantele din București refrenul Agarici, Agarici / A ieșit să vâneze bolșevici. După 23 august 1944, grupurile de ruși opreau pe românii în uniformă de aviație întrebându-i: Nie Agarici? Și totuși, Horia Agarici nu a doborât decât șase avioane inamice în întreg războiul, față de Bâzu Cantacuzino cu 55 sau Alexandru Șerbănescu cu 48 sau alții ca Dobran, Greceanu, Milu, Dicezare. Dar de la această faptă eroică i se trage legenda, a fost un aviator curajos și un as al aviației române!

Un alt atac are loc în aceeași zi la orele serii, în jur de 20.45, doar asupra orașului. La fel, a doua zi au loc cinci atacuri asupra Constanței, dar cu avioane puține și izolate, care aruncă câteva bombe de la mare altitudine și o șterg rapid pentru a nu putea fi atacate de aviația de vânătoare. Deci atacuri ineficiente din punct de vedere militar. Distrugătorul Regele Ferdinand, aflat în port unde încărca muniție, a doborât cu artileria aa un bombardier sovietic. În trei zile, nava Murgescu a doborât cinci avioane. În total vorbim de circa cincizeci de avioane sovietice doborâte din aproximativ 100 care au participat la atacuri, cea mai mare parte de aviația de vânătoare, dar și de bateriile de pe țărm sau de pe nave. Deci pierderi de 50%!

Bătălia navală din fața Constanței

Ca și în alte privințe, flota sovietică de Marea Neagră era net superioară celei navale românești, fiind cea mai puternică din bazinul Mării Negre. Câteva date comparative:

Flota sovietică:

1 navă de luptă cuirasat Parijskaia Kommuna, construită în 1916, dar modernizată, 23000 tone, viteză 22 noduri, armament 12 piese de 305mm în turele triple, 12/120mm, 6/75mm, 12/40mm antiaeriene

2 crucișătoare grele moderne, Voroșilov și Molotov, 1939, 8000 tone, 35 noduri, 9/180mm (turele triple), 10/102mm, 10/37mm a.a., 6 tuburi lanstorpile,

2 crucișătoare datând din 1915-1916, modernizate, Krasnîi Kavkaz, 8000 tone, 29 noduri, 4/180 mm, 4/102mm și 4/37 mm aa, 12 tuburi lanstorpilă, 1 catapultă și Krasnîi Krîm, deplasament 6934 tone, 29 noduri, 15/130mm, 6/102mm, 8/75mm, 10/37mm aa, 12 tuburi lanstorpile, 1 catapultă

2 crucișătoare vechi (1915-1916) Cervona Ukraina, 6800 tone, 30 noduri, 15/130, 4/75 aa, 6 tuburi lanstorpila (2xIII) și Komintern (fost Pamiat Merkuria, cu care Rusia bombardase Constanța în 1916), fabricat 1904, 25 noduri, 10/130, 3/75, 2/47 aa, folosit ca navă școală

3 conducătoare de flotilă moderne (lidere), construite între 1936-1939, Tașkent, Harkov, Moskva, datele sunt mai jos, deoarece două din ele sunt implicate în bătălia ce o voi relata

10 distrugătoare moderne (1939-1940) din care tipul B (Bespociadnîi, Bezuprecinîi, Boikii, Bîstrîi, Bodrîi, Bditelnîi), deplasament 2000 tone, 36-37 noduri, 4/130, 2/75, 4/37 a.a., 6 tuburi lanstorpile (2xIII) și tipulș S (Soobrazitelnîi, Smîșlenîi, Sposobnîi, Soverșenîi) cu aceleași caracteristici

5 distrugătoare vechi (1916) Dzerjinski, Șaumian, Nezamojnik, Frunze, Jelezneakov, 1300 tone, 28 Nd, 4/102, 1/37, 2 mitraliere aa, 6 tuburi lanstorpile (2xIII)

Toate liderele și distrugătoarele puteau lua la bord 60 de mine. Mai departe:

2 torpiloare moderne (1932-1935) Șștorm și Șkval, 700 tone, 29 Nd, 2/100mm, 2/37mm aa, 3 tuburi lanstorpile de 450mm, 40 mine

4 canoniere vechi (1916), Krasnaia Armenia, Krasnîi Adjaristan, Krasnaia Abhazia, Krasnaia Gruzia (1920-1924) 1120 tone, 9 Nd, 3/130, 2/75 aa, 2 mitraliere, 248 mine

47 submarine construite în 1935, cuprinzând tipurile:

Clasa Șc (Șciuka, 16 unități), 660/880 t, 13/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă, 2 tunuri de 45mm

Clasa M (Maliutka, 14 unități), 160/220 t, 12/8 Nd, 2 tuburi lanstorpilă, 1/45 mm

Clasa L (6 unități), 896/1318 tone, viteză 14/8 Nd, 1/102mm, 1/37mm aa, 8 mine

Clasa S (5 unități), 780/? t, 20/8 Nd, 6 tuburi, 1/76

Clasa D (2 unități), 920/?, 15 Nd, 8 tuburi, 1/102mm

Clasa A, tip mediu (4 unități), mai veci, tip Holland, din 1921-1923, 330/435 t

84 vedete torpiloare de două tipuri, mici cu lansare prin pupa (11 tone, 42 Nd) și mai mari, de tip englezesc Vosper

15 nave de patrulare și siguranță tip T de 400-500 tone, 18 Nd, 2/102mm, 1/47mm (dragoare de larg)

Aviația navală cu 623 aparate de bombardament, vânătoare, patrulare.

După cum se vede, o flotă impresionantă, cu multe nave noi, moderne sau modernizate, care contrazic încă o dată teza favorită rusească conform căreia nu erau pregătiți de război. Să vedem ce le puteam opune noi, cică agresorii.

Flota navală română:

Escadrila distrugătoare, 4 distrugătoare, 2 fabricate în 1930 (Regina Maria și Regele Ferdinand) și 2 fabricate în 1917-1918, Mărășești și Mărăști. Datele lor tehnice mai jos, la momentul bătăliei.

Grupul submarine și vedete torpiloare: nava școală Constanța, 1931, 1350 t, 14 Nd, 2/76 aa (montate în iulie 1941), 2/20mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa.

Submarinul Delfinul (1931, 1936), 690/900 t, 14/9 Nd, 6 tuburi lanstorpilă de 533 mm, 1 tun 102 mm naval și aa

3 vedete torpiloare (Viforul, Vijelia, Viscolul) tip Vosper, 28 t, 43 Nd, 2 tuburi lanstorpile de 533 mm, 2 mitraliereqvadruple de 8 mm, grenade antisubmarin

Secșia torpiloare, 3 torpiloare (Năluca, Zmeul, Sborul) 1913-1914, 266 t, 24 Nd,1/66 mm naval, 1/37mm aa, 1/20mm aa, 2 tuburi lanstorpile de 420mm (fără torpile până în 1942)

Secția canoniere, 3 canoniere, Lt comandor Stihi Eugen (1916, 450 t), Cpt Dumitrescu Constantin (1916, 390 t), Slt Ghiculescu Ion (1917, 350 t), 12 Nd, 2/100 mm naval (una din piese va fi înlocuită cu un tun de 37mm aa), 1/20mm aa, grenade a.s., echipament de dragaj

Secția nave puitoare de mine, Amiral Murgescu, 1941, 812 t, 16 Nd, 2/102 mm navale și aa, 2/37mm aa, 2 mitraliere duble de 13,2 mm aa, capacitate de încărcare 200 mine, grenade as, va mai primi 2/37 aa. Puitorul de mine Aurora (1909, 1937), 237 t, 20 Nd, 2 mitraliere binate, 40 de mine. Crucișătorul auxiliar Regele Carol I, vas de pasageri rechiziționat, 2369 t, 16-18 Nd, 2/20 mm aa, 200 mine. Crucișătorul auxiliar Dacia, vas de pasageri rechiziționat, 4105 t, 18 Nd, 200 mine, 2/20 mm aa, 3/105 mm navale și aa (din 1942). Cargoul urostor, rechiziționat și ținut în rezervă.

Orice comparație e de prisos, superioritatea sovietică în acest domeniu e zdrobitoare. Și ei spun că nu erau pregătiți de război, iar noi da.

La 26 iunie 1941 are loc bătălia navală din largul portului Constanța, una din cele mai importante victorii navale românești. Noaptea părea să fie una liniștită, totuși în oraș mai există câteva lumini necamuflate, probabil ale agenților bolșevici care doreau să semnaleze astfel aviației sovietice poziția orașului. La 3.55 sună alarma aeriană, se părea că este un avion singuratic care face explozie deasupra orașului la ora 4.08, lovit de artileria antiaeriană. Navele de pe mare au ridicat ancora și au început patrulările zilnice.

Distrugătorul Moskva

Distrugătorul Mărăști a pornit în patrulare spre Tuzla unde trebuia să încrucișeze cu Sborul. Era urmat de distrugătorul Regina Maria, de la bordul căreia, la ora 3.58, s-a văzut la orizont la babord pupa suprastructurile a două nave. Abia se lumina de ziuă, și s-a crezut inițial că ar fi vorba de distrugătoarele de la Midia, dar cele două nave au mărit viteza și au deschis focul cu maximă inclinație a tunurilor spre port, încadrând crucișătorul auxiliar Carol, care reușește totuși să acosteze. Pe Mărăști se ordonă armarea bateriei de 120 mm. Iată cum descrie Nicolae Kolinski, aflat pe Mărăști, primii fiori ai luptei:

În lumina alburie a zorilor din cele două siluete negre de la orizont izbucnesc scurte flăcări și fac fum destul. Aveau amândouă câte două coșuri, mergeau cu viteză și trăgeau repede. Nu e Ferdinand?… Nu, e Tașkent!… (Tașkent era prototipul distrugătoarelor mari sovietice, pe care marinarii români îl văzuseră la Istambul în 1939 cu prilejul funeraliilor lui Ataturk). Dar cum oare au intrat prin baraj? Eram la centrul navei, lângă comandantul artileriei aa, căpitanul Paul Bălănescu. Și am urmărit cu ochii mari timp de 4-5 minute priveliștea unică în viață a unui angajament naval.

Angajamentul naval din 26 iunie 1941 în urmă căruia este scufundat distrugătorul Moskva  

Mărăști avea 4 tunuri binate de 120 mm Armstrong dar nu putea depăși teoretic 22 noduri, deoarece avea cămașa unei turbine fisurate și acolo se sudase o placă. Regina Maria, mai nou, mai mare, putea atinge 35 de noduri și era mai puternic înarmat, cu 5 tunuri de 120 mm Bofors. Mărăști și Maria trec în linie și deschid focul.

Să vedem disproporția de forțe:

Regina Maria (ca și Regele Ferdinand), construite în 1930, deplasament 1850 tone, armament 5 tunuri de 120mm, 1 tun 76mm naval și aa, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2 mm aa, 6 tuburi lanstorpilă de 533mm (binate), 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin. Mărăști (ca și Mărășești), fabricate în 1917-1918, deplasament 1410 tone, armament 4 tunuri de 120mm, 2 tunuri 37mm aa, 2 mitraliere duble 13,2mm aa, 4 tuburi lanstorpile de 450mm, 2 aruncătoare și planuri înclinate pentru grenade antisubmarin.

Distrugătorul Regele Ferdinand în 1941

De partea cealaltă avem distrugătoarele sovietice construite între 1936-1939, conducătoare de flotilă moderne (lidere) Harkov și Moskva (în flota sovietică a Mării Negre mai exista și Tașkent de același tip), deplasament 2895 tone, viteză 35 de noduri, armament 5 tunuri de 130mm, 4 de 37mm, 8 mitraliere aa și 9 tuburi lanstorpilă.

Ca o paranteză, a tradiției marinei militare. Pe cele două nave românești, în această bătălie, se aflau la bordul lor patru viitori comandanți ai marinei militare române. Pe Regia Maria, comandant secund era locotenent-comandorul Eugen Săvulescu (comandant al marinei între 1947-1948). Ofițerul cu transmisiunile era locotenentul Grigore Marteș (1963-1973), șeful tunului 1 era elevul caporal Gheorghe Sandu (1961-1963). Pe Mărăști, servant în centrala de tragere era sergentul rezervist Nicolae Mihai (1954-1958).

Mărăști și Maria deschid focul spre navele sovietice, dar acestea continuă să bombardeze portul, nu reușesc să distingă navele românești pe profilul înalt și întunecat al coastei, soarele se pregătea să răsară din spatele lor. Director de tir pe Mărăști era un ofițer cu experiență, căpitanul Ion Tocineanu, care avea să fie și profesor de trageri la Școala Navală. Pe Regina Maria, director de tir era un ofițer mai tânăr, bine apreciat, căpitanul Ion Mihalcea. Tirul se reglează clasic, ca și în cazul bătăliei de la Iutlanda din 1916, sau al bătăliei din Strâmtoarea Danemarcei din 24 mai 1941, când a fost scufundat crucișătorul britanic Hood. Mărăști, după câteva corecții făcute de Tocineanu în distanță și în bătaie reușește să încadreze escadra inamică la a treia salvă. Avantajul navelor românești rămâne faptul că nu puteau fi zărite de către sovietici din cauza profilului coastei, așa că aceștia trag în continuare asupra portului Contanța. La ora 4.15 unul dintre distrugătoarele sovietice pune pupa spre coastă retrăgându-se în grabă, văzându-se încadrat de tirurile navelor românești. Trebuie menționat că o  odată încadrată, avea mari șanse să fie lovită de următoarele salve, fiind necesare doar câteva mici corecții de tir. Lansează ceață artificială pentru a deruta tirul românesc. Abia la 4.22 a început să tragă bateria grea germană Tirpitz de coastă calibrul 280 mm. Mărăști și Maria mai trag pe deasupra ceții, pe vârful catargelor inamice, dar încetează focul în momentul în care acestea depășesc 16000 metri (Mărăști, ora 4.19) respectiv 18000 de metri (Regina Maria, ora 4.22). Mai trage doar bateria Tirpitz de pe coastă în salve de câte trei.

Nicolae Kolinski, de pe puntea lui Mărăști: Tocmai le aținteam cu privirea când o flacără foarte mare se ivește deodată sub prima coloană de fum. Când se stinge nu se mai zărește decât coloana cealaltă. A fost ceva pe cât de neașteptat pe atât de uimitor. Mai multe strigăte de URAA… Desigur, nava inamică lovise o mină și se destrămase ca un simplu avion. Maestrul Ciobanu, care privea în acea clipă prin telemetrul mare, mi-a spus mai târziu că (după explozie) … nava se scufundase repede cu prova ieșind din apă.

Conform istoriografiei sovietice, respectiv G:I. Ivanev, Flota Mării Negre în marele război pentru apărarea patriei, Moscova, 1978, două grupări de nave sovietice au plecat în seara zilei de 25 iunie 1941 Sevastopolul cu misiunea de a bombarda portul Constanța. Prima grupare se afla sub ordinele căpitanului de rangul 2 M.F. Romanov și cuprindea marile distrugătoare (lidere) Moskva (comandant A.B. Tyhov) și Harkov (cdt P.A. Melnikov).

A doua grupare de sprijin (cdt contraamiral A.T. Novikov) a plecat două ore și jumătate în urma primeia și cuprindea crucișătorul greu Voroșilov (cdt cpt rang 1F.S. Markov) și distrugătoarele Soobra-Zitelnîi (cpt lt S.S. Volkov) și Smîșlenîi (cpt rang 3 V.P. Veppers). Cea de a doua grupare se apropie dinspre nord. Aici, în zona de nord, către capul Midia, patrula gruparea de distrugătoare românești compusă din distrugătoarele Mărășești și Regele Ferdinand, la bordul ultimei nave aflându-se comandantul escadrilei, comandorul August Roman). La ora 4.00, când se dă alarma privind prezența grupării de nave sovietice la sud-est de Constanța, și încep tirurile de artilerie, comandorul Roman apreciază că poate fi vorba de un dublu atac, iar dacă ar părăsi poziția ca să se îndrepte spre locul luptei în sprijinul distrugătoarelor românești de la sud, Mărăști și Regina Maria, ar lăsa descoperită intrarea de la nordul barajelor de mine. Apreciere corectă a comandorului Roman, care ordonă deplasarea tocmai spre această breșă pentru a preîntâmpina posibila apariției unei a doua grupări sovietice de nave. Prudența și intuiția comandorului sunt răsplătite când, la răsăritul soarelui, sunt observate catargele și suprastructurile navelor din gruparea sovietică de sprijin. Mărășești și Regele Ferdinand se pregătesc să le întâmpine, pe fundalul tirurilor violente de la sud, unde lupta fusese deja angajată, dar navele inamice sunt încă prea departe. Prin legătura telefonică, ca șef al centralei de tragere de pe Regele Ferdinand, Raymond Stănescu auzea comunicațiile artileriei care angajase lupta de la sud. Aude la un moment dat în cască strigătul: Lovit! L-a lovit! Iese rapid afară, pe teugă, și observă explozia de lumină de la orizont, o jerbă puternică și înaltă pe un fond ca de foc. Raymond Stănescu notează că i s-a părut o explozie caracteristică de mină. În urma scufundării distrugătorului Moskva, gruparea de sprijin s-a retras, astfel că distrugătoarele românești Mărășești și Regele Ferdinand nu au intrat în luptă.

Planul mai larg al bătăliei, cuprinzând ambele grupări de forțe navale române și sovietice, inclusiv barajele de mine instituite între 15-19 iunie 1941

Prima grupare sovietică, cea de atac, respectiv liderele Moskva și Harkov, apropiindu-se de Constanța, în jurul orei 3.42, de teama minelor, și-au lăsat la apă aparatele paravan. După câteva minute draga din dreapta lui Harkov, care mergea în cap, a explodat o mină (probabil o mină de protecție spring boje). Pe când își ridicau paravanele navigând cu viteză redusă, navele au fost zărite de români. A urmat ceea ce am expus mai sus, soldat cu scufundarea liderului Moskva.

Începând cu ora 4.00, cele două nave sovietice au executat timp de zece minute 350 de lovituri de 130 mm la distanțe de până la 24000 de metri asupra coastei. Distrugerile au fost sub așteptările sovieticilor, doar gara Palas fiind mai serios lovită și un tren petrolier incendiat. Această cadență de peste trei salve pe minut dovedește antrenamentul intens al tunarilor, semn că ei erau bine pregătiți de războiul care nu i-a prea luat prin surprindere, așa cum încearcă rușii să ne convingă.

Mărăști a tras 19 lovituri, iar Regina Maria 23, ea trebuind să întrerupă focul pentru o scurtă perioadă în care i s-a interpus nava Murgescu pe direcția de tragere. Totuși, au reușit încadrarea distrugătorului Moskva, silindu-l să dea pupa și în graba retragerii acesta să lovească mina fatală. Este probabil ca una din loviturile de pe navele românești să fi provocat un incendiu la bord, o ipoteză fiind ca explozia navei să se fi datorat extinderii incendiului la una din magaziile de muniții. Dar cea mai plauzibilă explicație este cea a lovirii unei mine din baraj în timpul retragerii.

Au fost în total 69 de supraviețuitori, 26 salvați de vedetele Vijelia și Viscolul plecate în urmărire și 41 de hidroavioanele tip S-52 decolate de la Mamaia Sat. A fost salvat și căpitanul aviator Ciobanov, doborât în cursul dimineții, și încă doi aviatori. Deoarece trebuie amintit și menționat, atacul naval sovietic era foarte bine pus la punct, pe lângă cele două grupări navale, una de atac și a doua de sprijin, acesta trebuia să fie corelat cu un bombardament masiv aerian asupra Constanței. Întâmplarea a făcut ca o singură grupare aeriană din cele trei prevăzute să ajungă deasupra Constanței. Și această grupare formată din 7 aparate a ajuns cu o oră întârziere, bombardamentul aerian începând la ora 5.00, o oră mai târziu decât fusese prevăzut. Și aceasta va pierde cel puțin trei aparate, primul explodând chiar deasupra orașului.

Prizonieri sovietici de pe distrugătorul Moskva

Interogatoriile asupra prizonierilor au încercat să lămurească cauza scufundării distrugătorului Moskva, dar puține lucruri s-au putut afla de la supraviețuitori. Ei erau la posturile lor de luptă, a urmat explozia și s-au trezit în apa plină de păcură. În acest context, mai toți și-au arogat meritele, inclusiv germanii de la bateria de coastă Tirpitz de 280 mm care trăseseră circa 53 de lovituri. Dar conform mărturiilor de pe navele românești, precum și a locotenentului de marină Nicolae Tudor, aflat în observatorul bateriei germane, explozia navei Moskva s-a produs între salvele germane, când loviturile abia plecau. Deci rămâne posibilitatea lovirii unei mine, când distrugătorul sovietic se depărta pentru a nu fi lovit, find deja încadrat de salvele de pe Regina Maria, deoarece Mărăști trăsese asupra lui Harkov, iar Regina Maria asupra lui Moskva. E posibil un incendiu la bordul lui Moskva, care să-l facă să părăsească mai repede locul luptei, dar nu avem vreo confirmare în acest sens. O altă ipoteză, cum că Moskva ar fi fost scufundată din greșeală de un submarin sovietic poate fi respinsă ca fiind fără sens, nimic nu confirmă acest lucru.

Deși germanii de la bateria Tirpitz au încercat să-și însușească victoria, se vede că nu este așa. Totuși, ei pot fi creditați cu avarierea lui Harkov în timpul retragerii de după scufundarea lui Moskva, bateria grea de coastă fiind singura care îl mai putea ajunge. Avaria la bordul lui Harkov s-a produs în urma unei explozii de proximitate în urma căreia schijele au spart tubulatura exterioară a două căldări (cazane cu abur), fapt care l-a făcut să scadă viteza la 6 noduri. Dacă acest fapt ar fi fost cunoscut de comandamentul român, poate că torpiloarele Vijelia și Viscolul, plecate în recunoaștere și urmărire, ar fi putut continua cursa și să torpileze și să scufunde și distrugătoru Harkov, ducând astfel la o victorie deplină și strălucită contra flotei sovietice mult superioare. Dar oricum a fost o victorie importantă. Vijelia și Viscolul au estimat că nu au cum să-l ajungă, așa că s-au oprit să pescuiască supraviețuitorii de pe Moskva. Pe Harkov, pentru a rezolva situația grea, doi mecanici îmbrăcați în costume de azbest, Petr Grebennikov și Petr Kairov, au pătruns la compartimentul afectat și au realizat o reparație provizorie care i-a permis lui Harkov să revină la viteza normală de marș de 26 noduri la ora 7.14.

Istoriografia sovietică mai umflă puțin faptele, vorbind de faptul că cuirasatul Voroșilov, cel din gruparea de sprijin de la nord, ar fi fost avariat de o mină și el (posibil), iar în retragere ar fi fost atacat de aviația germană, reușind să doboare două aparate de către artileria antiaeriană. Dar adevărul este că niciun avion german sau român nu a atacat gruparea de la nord, totul este o invenție. În același context poate fi încadrată o altă legendă sovietică, conform căreia comandantul distrugătorului Moskva, A.B. Tyhov, ar fi evadat din prizonieratul românesc și ar fi intrat în detașamentul de partizani Burevestnik de la Odessa și ar fi căzut în luptă la 5 martie 1944 lângă Golovanevsk. E ciudată această informație din istoriografia sovietică, mai ales că nu poate fi confirmată de nimic. Putem merge ceva mai departe, știm că au fost capturați 69 de supraviețuitori, iar 12 ofițeri au fost duși la București pentru interogatorii, dar din aceștia 3 erau aviatori. Mai rămân 9 ofițeri de pe Moskva, care spun că nu știu cauza scufundării navei lor, din moment ce ei erau la posturile lor de luptă și s-au trezit în apă după explozie. Din cei nouă, dacă unul dintre ei era chiar comandantul navei, A.B. Tyhov, ar fi trebuit ca acest lucru să fie cunoscut. Mai avem și memoriile căpitanului Gheorghe Mocanu apărute în 1985, care s-a ocupat de cazarea lor și a avut multe discuții cu cei nouă ofițeri de pe Moskva. Ori, el nu spune nicăieri că printre ei s-ar fi aflat și comandantul navei, și nu cred că ar fi ascuns această informație în perioada comunismului când a apărut cartea, ba dimpotrivă, ar fi arătat omenia românilor față de tovarășii ruși etc. Ori, este imposibil ca identitatea lui să poată fi ascunsă de ceilalți, ținând cont și de scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu, reporter de război, cel care va ajunge ulterior un scriitor celebru în Occident, romanul său Ora 25 fiind ecranizat cu Anthony Quinn în rolul principal. În reportajele sale de război, strânse în volumul Ard malurile Nistrului (poate fi găsită online), descrie interviul său luat prizonierilor de pe Moskva, în care aceștia recunosc faptul că s-au ocupat ei înșiși de comisari și că i-au pârât pe ofițeri. Ori, nu cred că ar fi avut șanse comandantul Tyhov să treacă neobservat și neremarcat. Chiar dacă prin absurd ar fi reușit această performanță, ținând cont că lagărele de prizonieri erau în zona Munteniei, nu prea cred că acesta ar fi reușit, în cazul în care ar fi evadat, să ajungă până la Odessa. Chiar dacă ar fi ajuns, partizanii l-ar fi trimis urgent la Moscova, unde NKVD-ul era deosebit de curios să afle cauza scufundării uneia din cele mai importante nave sovietice de la Marea Neagră. Mai mult ca sigur că A:B. Tyhov s-a scufundat împreună cu nava sa la 26 iunie 1941.Restul e doar o poveste sovietică de propagandă și atât, ca și multe altele.

Concluzii

Ca o primă consecință a zilei de 26 iunie 1941, flota sovietică nu a încercat de atunci vreun atac asupra coastei române. Mai mult, a avut de învățat și Comandamentul naval român, căreia i s-a cerut la asaltul Odessei să iasă în larg și să bombardeze orașul de pe mare. Pe baza pățaniei sovietice din 26 iunie, amiralii români au arătat riscurile mari din partea barajelor de mine, precum și eficacitatea redusă a unui astfel de bombardament, invers proporțională cu aceste riscuri. De aceea aici au fost folosite doar vedetele torpiloare românești care teoretic puteau trece pe deasupra barajelor de mine.

După 26 iunie 1941 s-a redus mult intensitatea bombardamentelor aeriene sovietice, practic între 26 iunie și 1 iulie nefiind niciunul, decât avioane de recunoaștere și alarme false. După cele trei zile de foc, raidurile aeriene asupra Constanței și obiectivelor românești de pe litoral se vor executa mai rar, doar atunci când se grupau escadrile numeroase sau puteau realiza o surprindere, dar de fiecare dată plătită scump. După căderea Odessei în octombrie 1941 și apoi a Crimeei (Sevastopolul va cădea la mijlocul lui 1942), acestea vor înceta cu totul, Constanța ieșind practic din raza bombardierelor sovietice. Să ne mai întrebe cineva de ce am luptat în Crimeea, când tocmai această luptă, printre altele, ne-a scos teritoriul național de sub bombardamentele aeriene sovietice. Bombardierele sovietice vor reveni asupra Constanței abia după recucerirea Crimeei de către sovietici, dar intensitatea celor din 23-26 iunie 1941 nu va mai fi atinsă decât în perioada ofensivei sovietice din 20-23 august 1944. Să se mai zică că sovieticii nu erau pregătiți de război!    

În plan strategic, se vede degringolada de care au fost cuprinși conducătorii militari sovietici la nivel de divizii și armate, imediat după atacul germano-român de la 22 iunie 1941. Ei aveau planurile clare de atac, după cum spuneam mai devreme. E vorba pentru zona litoralului românesc și a portului Constanța de un atac puternic de aviație de bombardament însoțtă de vânătoare, apoi un desant aerian masiv în Dobrogea care să izoleze zona portului și chiar întreaga Dobroge, cu concursul Flotei de Dunăre sovietice prin tăierea accesului rezervelor române peste podurile de la Dunăre. Apoi urma flota sovietică să atace de pe mare, bombardând portul și litoralul și asigurând debarcarea infanteriei marine sovietice care ar fi ocupat rapid portul cu facilitățile sale. Dobrogea ar fi fost ruptă de România în câteva zile. Coroborând cu ofensiva de peste Prut, care ar fi trecut prin Poarta Focșanilor, zona petroliferă a Ploieștilor ar fi fost ocupată foarte repede, iar rezultatul era deja previzibil.

Ce au făcut acești comandanți sovietici, la nivel de divizie și corp de armată? Conducerea sovietică politică și militară de la vârf, în frunte cu Stalin, era paralizată. Întregul edificiu de planuri croite cu migală timp de aproape douăzeci de ani se năruise. Ei nu mai transmiteau nimic, nu răspundeau cererilor de instrucțiuni și ordine în noua situație, așa că acești comandanți la nivel de armată trebuiau să facă ceva. Mai ales trebuiau să-și acopere spatele, știut fiind că în sistemul totalitar sovietic puteau fi făcuți răspunzători pentru dezastru și împușcați fără milă (așa cum s-a întâmplat ulterior cu mulți dintre ei). Să nu facă nimic nu se putea, să urmeze planurile inițiale și să treacă la ofensiva generalizată ar fi fost un dezastru și mai mare ca și cel petrecut. Așa că au ales soluția de mijloc, care li se părea cea mai bună, ca să reziste cumva și să-și scape pielea în același timp. Atâta doar că soluția era una proastă din punct de vedere tactic și a dus la pierderi și mai mari. Ei au divizat trupele ca să împace și capra și varza. Parașutiștii au fost trimiși să lupte ca și infanteriști, nu mai putea fi vorba de desant în adâncime, în cazul unei apărări era o sinucidere, deoarece nu ai cum să ajungi să faci joncțiunea cu parașutiștii din spatele frontului inamic (se poate studia în acest sens Operațiunea Market Garden, când ofensiva nu a ajuns la timp să ajute desantul de la podul de la Arnhem la sfârșitul lui 1944). La fel și cu infanteria marină. Aviația de vânătoare a fost trimisă să lupte pe linia frontului contra atacurilor aviației române și germane. În schimb, au trimis bombardierele (o parte dintre ele) împotriva țintelor inițiale, Constanța, Delta Dunării și litoralul maritim. Rezultatul a fost dezastruos pentru ei, obiectivele nu au putut fi distruse (au fost incendiate niște silozuri, e drept), dar au avut pierderi grele după ce comandamentul român a mutat înapoi escadrile de aviație de vânătoare. Ulterior, au atacat și naval, pierzând distrugătorul Moskva. Cu totul altfel ar fi stat situația dacă sovieticii ar fi avut șansa primei lovituri. Din fericire, nu au avut-o.

Distrugătorul Moskva astăzi, pe fundul Mării Negre

Referitor la acest aspect, al Dobrogei în economia unui război, se poate vedea și articolul în care răspund unui scenariu pus în circulație pe internet referitor la un potențial atac rusesc împotriva României prin Dobrogea: Un scenariu de război bântuie internetul: nimiciți în patru ore!? Desigur, analiza mea este făcută pe baza cerințelor unui război modern, dar se pot face unele paralele, mai ales că în cazul agresiunii sovietice programate pentru 1941 era și aspectul unui atac devastator peste Prut.

Partea cu Delta Dunării și Prutul, planurile sovietice și apoi desfășurarea reală a evenimentelor, în articolul următor.

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.

2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.

3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.

4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.

5. Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, marina română în al II-lea război mondial, editura Făt-Frumos, București, 1996, 2 vol.

6. Pentru imagini: http://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/constanta-de-odinioara-in-imagini/constanta-bombardament-22-iunie-1941.html via CONSTANTA – 1941 Bombardamentul sovietic 22 iunie – 1 septembrie (http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro)

7. Articol de pe www.ligamilitarilor.ro: http://www.ligamilitarilor.ro/istorie-militara/scufundarea-distrugatorului-moskva/

de Cristian Negrea / Ziaristi Online

Unde sunt cei care nu mai sunt? Pomenirea marelui ganditor crestin ortodox Nichifor Crainic (22 decembrie 1889 – 20 august 1972), condamnat la moarte de sotia lui Brucan

$
0
0
PDF Download PDF
Radu-Gyr-alaturi-de-Nichifor-Crainic-Sfintii-Inchisorilor.Info

Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Radu Gyr (in picioare) – Probabil Craciunul lui 1969 – Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info

Ioan Ianolide il considera pe Nichifor Crainic drept “cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii”.

Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.

Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.

Va studia la Seminarul Central (1904-1912)  si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).

Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), ”Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.

Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).

Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).

Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.

Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.

In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.

Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.

S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.

Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.

Ca incheiere precizam ca cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc volumul “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin.

Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.

Despre gandirea de teolog a lui Nichifor Crainic, parintele Dumitru Staniloae scria: “Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a indeplinit cea mai importanta opera de raspandire a invataturii ortodoxe in lumea noastra intelectuala. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credintei bisericesti in mijlocul intelectualilor romani.”

Pan Vizirescu, Ion Petrovici, Dumitru Staniloae, Nichifor Crainic - 24 decembrie 1969 - Arhiva Mircea Platon - Ziaristi Online

De la stânga la dreapta: Pan M. Vizirescu, Ion Petrovici, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, soţia poetului gândirist Horia Niţulescu (24 decembrie 1969). Foto: Focuri in Noapte

Nichifor Crainic – activitatea literara si culturala

Crainic a debutat ca poet inaintea primului razboi mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista “Flamura” si a fost directorul si mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelica, “Gandirea”. La inceput a colaborat cu poezii la diverse publicatii literare si nationalist-traditionaliste: “Ramuri”, “Luceafarul”, “Drum Drept”, “Flacara”, “Dacia”, “Transilvania”, “Cuget Romanesc”. Dupa stramutarea revistei “Gandirea” de la Cluj la Bucuresti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

In “Gandirea” au aparut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica nationalista a curentului “gandirist”. Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentand similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste in care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, in 1938, teoria “statului etnocratic” in lucrarea “Ortodoxie si etnocratie”. De asemenea, a colaborat la publicatii controlate de legionari, de pilda la: Revista Sfarma-Piatra si Revista Buna Vestire.

Dumitru Staniloae il descrie pe Nichifor Crainic cu urmatoarele cuvinte: “Nichifor Crainic este cel dintii teolog roman din epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentind-o, intr-o forma impunatoare, atentiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic innoieste prin reactualizarea traditiei intr-o teologie care se multumea cu citeva coji din aceasta traditie, primite pe calea si de multe ori prin inter­pretarea ocolita a teologiilor apusene”, savirsind “o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duhul ortodox.”

Lucrari Teologice:

- Curs de istoria literaturii bisericesti si religiose moderne. Editat dupa note stenografice de Pandele Olteanu si Ion V. Georgescu, Bucuresti, 1933
- Curs de teologie mistica, litografiat, Bucuresti, 1938
- Curs de mistica germana, litografiat
- Curs de Apologetica, litografiat
- Curs de Dogmatica, litografiat.
- Sfintenia – implinirea umanului (Curs de Teologie mistica, 1935 – 1936), editie ingrijita de ierod. Teodosie Paraschiv, Iasi, 1993, 224 p.

Volume de versuri:

- Sesuri natale, Craiova, 1916
- Darurile pamantului, Bucuresti, 1920
- Cantecele patriei. Bucuresti, 1925
- Tara de peste veac. Bucuresti, 1931 (si 1940, 129 p.)
- Soim peste prapastie. Versuri inedite create in temnitele Aiudului, Bucuresti, 1990, 168 p.
- Poezii alese 1914-1944. In selectia autorului, Bucuresti, 1990, 104 p.

Eseuri si alte lucrari:

- Icoanele vremii (schite si articole din vremea razboiului), Bucuresti, 1919
- A doua neatarnare, Bucuresti, 1926
- Sensul traditiunii, Bucuresti, 1929
- Sensul frumosului, Bucuresti, 1932
- Rasa si religie, Bucuresti, 1935
- Puncte Cardinale in haos, Bucuresti, 1936, 320 p.
- Ortodoxia, conceptia noastra de viata, Sibiu, 1937, 31 p.
- Ortodoxie si etnocratie. Bucuresti, 1938, 312 p.
- Nostalgia paradisului. Bucuresti, 1940, 416 p. (reed. la Iasi in 1994, XXXIV + 334 p.).
- Zile albe – zile negre. Memorii, Bucuresti, 1991, XXXIII + 388 p.

Traduceri:

- Din Rabindranath Tagore (Sadhana, 1932).
- Povestiri despre bunul Dumnezeu (din limba germana), din Rainer Maria Rilke s.a.

Colaborari la numeroase ziare si reviste din perioada interbelica.
Coautor la unele manuale pentru invatamantul primar.

Nichifor Crainic - Pamfil Seicaru - Radu Gyr - Foto Ziaristi Online

Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici

 

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ;
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Undelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarbă care vede-n întuneric
Taine necuprinse în cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.

Cântecul potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Rugăciunea din amurg

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Tara lui Lerui-Ler

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

Sursa: Crestin Ortodox via Ziaristi Online

Surse Foto: Sfintii-Inchisorilor.Info, Mircea Platon, Ziaristi Online

Cititi si: Nichifor Crainic, Pamfil Seicaru, Radu Gyr, condamnati la moarte si inchisoare de sotia lui Brucan, acuzatorul public Sidorovici. DOCUMENTE

Documentare: http://www.fericiticeiprigoniti.net/nichifor-crainic


Arhiva Romanilor. O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu

$
0
0
PDF Download PDF

Fantoma-comunismului-Tismaneanu-Pacepa-KGB

 Despăgubiri literare
                                             O fantomă bîntuie România: Vladimir Tismăneanu

                                 de   Mircea PLATON

 

 

 

 

   Motto: „Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).
           
            Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.

Un exercitiu de lectură
1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.”
Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”).
2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.”
3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «ntiune» sau chiar comunitatea de sînge.”
Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”:
VLADIMIR TISMĂNEANU :D e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa.
MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate.
VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!”
4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.”
Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu.
În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”.
Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul.
Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’?
5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.”
6.Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor.
Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.”
Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.

Cîteva conluzii
Citind opera dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică.
Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă.
De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie.
Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist?
Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului.
Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită.
De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”.
„De ce sîntem atît de ticălosi?” se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.
(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)

Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea: http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/.

Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.

Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (http://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.

Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.

„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.

Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.

„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu, Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).

Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).

Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.

Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (http://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.

Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.

Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.

Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).

Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.

La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).

Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.

Surse: Arhiva Romanilor via Convorbiri Literare

Update Ziaristi Online: Dl Tismaneanu e os de taranist

Afacerea „Batiştei”. Cum a transformat profesorul Corneliu Turianu biroul tortionarului Pacepa in sediul Curtii Supreme de Justitie

$
0
0
PDF Download PDF

Sediul DIE - Doicaru - Pacepa - CIE SIE Curtea Suprema de Justitie - Ziaristi OnlineAfacerea „Batiştei”

Din discursurile parlamentare ale profesorului Corneliu Turianu
„Aşa după cum am mai semnalat, ecourile nefavorabile ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 1998 sunt departe de a se fi stins. Şi este normal să fie aşa, din moment ce în jurul afacerii „Batiştei”, cum a denumit presa acest scandal, plutesc încă nenumărate semne de întrebare. Până să ajungem la aceste dedesubturi, ţin să precizez că mutarea Curţii Supreme de Justiţie în imobilul din str. Batiştei nr. 25, recent renovat chiar în acest scop, nu poate fi decât salutată. De asemenea, sunt de acord că bugetul statului este ţinut să suporte contravaloarea repartiţiilor respectivului imobil, iar aceşti bani să fie vărsaţi în contul Bancorex, bineînţeles, în condiţiile în care banca, transformată în ultima vreme în societate de construcţii şi agenţie imobiliară, va face dovada că ea a finanţat renovarea clădirii. Dar, în schimb, nu pot să nu fiu de acord, sub nici o formă, ca şi aşa anemicul buget al statului să fie spoliat de sute de miliarde de lei, fără nici un temei legal.
Pentru a înţelege mai bine de ce nu trebuie să suporte contribuabilul român aceşti bani, care se vrea a fi pasaţi în Bancorex, să aruncăm o privire asupra situaţiei juridice a „cuiului lui Pepelea”, imobilul din str. Batiştei nr. 25. Respectivul imobil, trecut în proprietatea unică a statului, conform Legii nr. 119 din 1948 privind naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, miniere şi de transporturi, a fost dat în folosinţa Securităţii Române. După 1989, a fost dat în folosinţa Serviciului de Informaţii Externe al României, apoi, în anul de graţie 1996, pe tăcute – Hotărârea Guvernului nr. 133 din 5 martie 1996 – se pretinde că imobilul a fost trecut din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a statului. Şi tot această hotărâre, pe post de „fata morgana”, nepublicată în Monitorul Oficial, anunţă că Bancorex va ridica o construcţie, cândva, care va intra, în ziua semnării procesului-verbal de recepţie definitivă, în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în schimb cu imobilul din str. Batiştei nr. 25. Peste încă doi ani, Hotărârea Guvernului nr. 52 din 2 februarie 1998, şi ea nepublicată în Monitorul Oficial, aprobă trecerea clădirii din Batiştei din proprietatea privată a statului şi din administrarea Serviciului de Informaţii Externe, în proprietatea Societăţii Române „Banca Română de Comerţ Exterior – Bancorex S.A.”, prin schimb cu imobilul proprietate a Bancorex, cel construibil, undeva, cândva, care trece în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului de Informaţii Externe. Şi, de parcă iţele afacerii nu erau destul de încurcate până acum, acea hotărâre adaugă că „transferul de proprietate asupra celor două imobile se va semna la data semnării procesului-verbal de predare-primire între Serviciul de Informaţii Externe şi Bancorex”.
A doua expropriere a imobilului expropriat, record mondial absolut în dreptul internaţional, are loc la data de 25 august 1998, când se încheie acordul de expropriere între Curtea Supremă de Justiţie şi Bancorex.
Urmează celebra Ordonanţă de urgenţă nr. 27 din 27 din 1998 care prevede că „datoria” Curţii Supreme de Justiţie către Bancorex, adică aproape 200 de miliarde de lei, să fie preluată de bugetul statului.
Cam aceasta ar fi, în mare parte, istoria atât de zbuciumată a disputatului imobil din centrul Bucureştiului. O afacere făcută pe „şest”, care a sărit, de câteva ori, peste litera legii.
Dar să începem cu începutul.
Constituţia spune că nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. S-a spus că respectivele hotărâri guvernamentale, adoptate în cazul acestui imobil, nu au fost publicate deoarece au caracter militar. O explicaţie atât de puerilă trimite în afara gogomăniilor. Chiar dacă am face abstracţie de inexistenţa acestor acte normative, Legea nr. 33 din 1994 privind exproprierea pentru o cauză de utilitate publică, ignorată total în această afacere, nu lasă loc la dubii.
Să începem cu principiile care determină regimul juridic al instituţiei.
Exproprierea este un procedeu de achiziţie forţată a bunurilor imobile, necesare pentru executarea unor lucrări de interes naţional sau de interes local, specifică dreptului public. Ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică. Şi, în fine, exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească. Apoi, titularii puterii de expropriere, cum bine ştiţi, sunt statul şi obiectivităţile teritoriale, înzestrate cu personalitate juridică. Nu s-a recunoscut o atare competenţă în favoarea unor instituţii private sau persoane fizice, chiar dacă acestea girează un serviciu public.
Deci, după ce utilitatea publică s-a declarat, potrivit legii, şi au fost îndeplinite şi măsurile premergătoare exproprierii prevăzute în capitolul III al Legii nr. 33/1994, tribunalul în raza căruia este situat imobilul va hotărî exproprierea (art. 3 şi art. 21 din lege). Hotărârea va cuprinde menţiuni referitoare la întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru expropriere, dispoziţia de expropriere a imobilului şi datele de identificare ale acestuia, cuantumul despăgubirii şi sumele cuvenite proprietarului expropriat, precum şi celorlalte persoane care au drepturi asupra imobilelor, cum sunt: titularii dreptului de folosinţă, concesionarii, locatarii, creditorii ipotecari etc. Principalul efect al exproprierii îl constituie transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului. Conform art. 28, acest efect se produce de îndată ce obligaţiile impuse expropriatului, prin hotărâre judecătorească, au fost îndeplinite, respectiv, după plata despăgubirilor.
Conchid.
Atâta timp cât invocatele hotărâri ale Guvernului nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele nu există. Atâta timp cât nu există o hotărâre judecătorească, prin care instanţa competentă să fi decis exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilului din str. Batiştei nr. 25, această afacere nu poate fi legalizată nicicum, şi nu de Parlamentul României.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Discurs parlamentar

 „Între timp, a intervenit un raport al Comisiei juridice şi am să cer nişte explicaţii cu privire la istoricul imobilului din str. Batiştei.

Spre surprinderea mea, citesc în acest raport că prin două hotărâri ale Guvernului României, Banca Română de Comerţ Exterior a dobândit imobilul din str. Batiştei nr. 25, hotărârile Guvernului României nefiind publicate, dat fiind caracterul militar. Este adevărat că acolo a „stat” S.I.E. şi a „stat” Securitatea Română, dar eu nu ştiu de când vânzarea-cumpărarea unei proprietăţi are vreo legătură cu capacitatea de apărare a statului român.
Deci, înainte de a purcede la orice fel de discuţie – dacă vreţi vă fac şi un scurt istoric al evoluţiei acestui caz – cred că ar fi bine ca Senatul României să aibă în faţă aceste două hotărâri ale Guvernului prin care se face trecerea din proprietatea statului în proprietatea publică a statului. Eu spun că aceste hotărâri nu există, aceste hotărâri nu pot să existe, fiindcă statul român nu poate să vândă un teritoriu domeniu public al statului către el însuşi şi tot statul român să-şi autoexproprieze imobilul proprietate publică.
Eu asta nu am mai văzut.
Eu cred că cele două hotărâri nu există, şi nu este suficient să afirmăm că nu putem să le vedem, pentru că au caracter militar.
Adică, noi trimitem trupe în Bosnia, cerem aprobarea… Nu este nici o problemă… Dar iată cum vândurăm imobilul de la Băneasa, dădurăm în caracterul militar.
Nu, nu, nu. Este un schimb de proprietăţi cu Băneasa, când citiţi acest raport, citiţi-l în parte inversă, că este făcut foarte abil, inteligent – este gramatical, dar atât, gramatical. Juridic, nu mi se pare.
Domnule preşedinte, îmi permiteţi un scurt istoric, ca să vedeţi de ce… Imobilul din strada Batiştei a fost proprietate privată, sediul unei bănci, nu contează proprietarul. În 1948, acest imobil, printr-un decret – l-am arătat la vremea potrivită – a fost trecut în patrimoniul statului. De atunci el a constituit proprietatea publică a statului.
După 1948, statul a dat acest imobil în administrarea operativă directă a Securităţii statului, până în 1989. După 1989 l-a dat în folosinţă S.I.E. Avea statul român dreptul să facă acest lucru – să-l dea în folosinţa S.I.E.?
Acum, în mod normal, mi se părea firesc să-l dea şi în folosinţa şi în administrarea, dacă vreţi, Curţii Supreme de Justiţie. Era normal, pentru că este proprietatea statului.
Dar să începem cu citirea punctului 2, care spune: Banca Română de Comerţ a cerut statului român un teren să-şi facă la Băneasa o proprietate. A obţinut aprobarea, i s-a dat terenul – nu rezultă ce proprietate a făcut. Dar înainte de a face proprietatea asta, a făcut un schimb cu S.I.E. care, la rândul lui, a făcut un schimb cu BANCOREX-ul.
Păi cum? Ce schimburi sunt acestea între proprietăţi? Deci să facem schimb cu un imobil care nu s-a construit, domnilor? Nu s-a construit. Acela de la Băneasa. Şi ajunge proprietar, până la urmă, Banca Română de Comerţ Exterior, care Bancă Română de Comerţ Exterior are o înţelegere cu S.I.E. şi fac un schimb de proprietăţi. Ce schimb de proprietăţi? Nu rezultă. Cu ce a schimbat? A schimbat cu ceva ce trebuie să se construiască.
Ei şi… cine credeţi că plăteşte construcţia asta care trebuie să se construiască? Statul român. Adică statul român plăteşte… şi după ce o plăteşte… Eu nu am actul prin care BANCOREX-ul a cumpărat acest imobil. Eu vreau să văd actul de proprietate, ăsta secret, din care să rezulte ce sumă a dat BANCOREX-ul să cumpere imobilul respectiv. După ce voi şti suma respectivă, o să explic că nu putea să cumpere din proprietatea publică statului. Nu am hotărârea de guvern prin care un imobil este trecut din proprietatea publică în proprietatea statului. Nu o am nici pe asta. Adică nu am elementele – şi nici dumneavoastră cred că nu le aveţi – pentru a putea da o soluţie, să se scoată din bugetul statului român suma de nu ştiu câte miliarde pentru a fi dată BANCOREX-ului. Păi de ce să fie dată BANCOREX-ului? Să scoată statul român câteva zeci de milioane să plătească reparaţiile care le execută AEDIFICIA, pentru noul sediu al Curţii Supreme de Justiţie. Şi… E-n regulă. De ce să plătească BANCOREX-ului sumele acestea de bani? Adică, nu cumva vi se pare că BANCOREX-ul ar fi cel care ar trebui să plătească statului român?
Eu vă propun să vedem şi noi cele două hotărâri, să vedem actul prin care BANCOREX cumpără acest imobil proprietate publică cu aşa-zis „caracter militar” şi să vedem dacă în Băneasa s-a construit vreun imobil vreodată. Să vedem ce s-a schimbat. După aceea, eu zic că putem să ne pronunţăm. Până una alta, eu zic că este bine ca sediul acesta să fie atribuit Curţii Supreme de Justiţie de către statul român, iar Guvernul României este bine să scoată din cont numai suma pentru reparaţiile care i se aduc imobilului din Batiştei.”

 (Monitorul Oficial nr. 30 din 16 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Sursa: Corneliu Turianu Blogspot

Pentru toate aceste si pentru multe altele, portalul Ziaristi Online ii ureaza Profesorului Corneliu Turianu “La Multi Ani!”

ISTORICA: Frontul invizibil şi Războiul Rece. Despre invazia din Cehoslovacia, Ceausescu, Pacepa si KGB la RRA cu Cristian Troncota si Tiberiu Tanase. AUDIO

$
0
0
PDF Download PDF

Istorica la RRA cu George Popescu despre 1968Frontul invizibil şi Războiul Rece

de George Popescu / RRA

În ciuda rocadei la vârful puterii şi a speranţelor puse de sovietici -  anul 1965  -  Nicolae Ceauşescu continuă acţiunile de distanţare faţă de “Centru”, atât în plan politic, cât şi în domeniul serviciilor de informaţii.

Semnalul e dat în vara aceluiaşi an, când va cere cadrelor din Armată şi din serviciile de informaţii să înceteze orice colaborare cu omologii sovietici.

Noul lider oferă prioritate serviciilor de informaţii, care se vor bucura de investiţii pentru înzestrare şi componenţă. Mai puţini, însă mai buni, recrutaţi din medii universitare, cu o pregătire umanistică , tendinţă ce va continua până în anul 1978. După dezertarea lui Ioan Mihai Pacepa, serviciile intră pe o curbă accelerat descendentă în privinţa calităţii personalului, acesta având bazinul de recrutare în medii muncitoreşti şi sigure pentru partidul unic.

Praga – 1968 a fost anticipată de serviciile româneşti de informaţii cu ceva timp înainte pe un canal polonez. Şeful statului de atunci nu a crezut în iminenţa intervenţiei militare, intervenţie care cuprindea într-un plan mai larg, în afara Cehoslovaciei şi România , ş-apoi Iugoslavia.

După verificări suplimentare, informaţiile s-au dovedit reale şi au permis construirea unei poziţii politice externe, apreciate de statele apusene şi unele ţări socialiste neintervenţioniste.

Demantelarea reţelelor sovietice de spionaj din România a fost unul dintre obiectivele principale ale românilor, o foarte laborioasă  şi costisitoare operaţiune, care însă nu a fost încheiată cu succes, nici până în anul sfârşitului regimului, 1989.

Acest scop politic a fost motivul care a dus la apariţia unităţii anti-KGB, ale cărei rezultate a constat în deconspirarea multor legături ale sovieticilor cu români plasaţi în posturi cheie, în structuri politice şi militare.

Anul 1978 a fost un an de vârf pentru Ceauşescu pe agenda externă.

A primit toate elogiile şi suportul statele apusene în frunte cu SUA, dar a fost şi anul când generalul Pacepa a dezertat către Occident.

Conform unor informaţii recent declasificate din  arhivele serviciilor americane de informaţii, Pacepa a fost un agent sovietic care a montat o dezinformare masivă împotriva României şi regimului personal al lui Ceauşescu.

Odată cu Pacepa “au căzut” şi câteva piese importante ale agenţilor externi români, însă prejudiciul imens a fost suportat de Ceauşescu, însuşi.

După venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov şi a declanşării procesului de reforme, presiunea pe România cunoaşte niveluri foarte înalte, cu accente transparente la adresa lui Ceauşescu de a preda frâiele conducerii unor oameni mai tineri, dispuşi spre o înţelegere cu noua conducere sovietică şi păstrarea influenţei URSS în cadrul Blocului de Est.

Decembrie 1989 a fost vârful colaborării URSS şi aliaţilor săi în materie de informaţii secrete şi spionaj, diversiune şi dezinformare – în opinia invitaţilor – colaborare dusă împotriva României..

Tot atunci a fost şi sfârşitul regimului şi al soţilor Ceauşescu.

Amestecul sau asistenţa dată de serviciile ţărilor vecine a condus la înregistrarea de victime în rândul demonstranţilor. Invitaţii au şi în acest caz o opinie bazată pe documente din arhive recent declasificate.

Invitaţi: prof. dr. Cristian Troncotă şi dr. Tiberiu Tănase.

Sursa: Istorica/RRA via Ziaristi Online


Despre invazia din Cehoslovacia, Ceausescu, Pacepa si KGB la RRA cu Cristian Troncota si Tiberiu Tanase. de ZiaristiOnlineTV

Planurile de aparare a Romaniei si retragere in Carpati in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei in 1968. Larry Watts prezinta Documentele via Ziaristi Online

$
0
0
PDF Download PDF

Harta Romania in fata atacului URSS, Ungariei si Bulgariei in 1968 - Larry Watts via Ziaristi OnlineAliaţi au vrut, aliaţi au găsit

21-30 August

Capitolul 15

Fereste-ma, Doamne, de prieteni

Larry L. Watts

Denunţarea invaziei

Continuarea acţiunilor trupelor sovietice şi ale membrilor Tratatului la frontierele române au făcut ca paradei militare, programate pentru 23 august, să cuprindă şi modificări prin includerea unităţilor Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenţia clară a guvernului român de a opune rezistenţă. Dupa o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o astfel de acţiune, URSS şi aliaţii săi „încălcau flagrant independenţa şi integritatea altui stat”, constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa” şi a „socialismului mondial”, Ceauşescu a făcut următoarea declaraţie:

 

S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluţii. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendinţe contrarevoluţionare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara…. începând de astăzi, am hotărât să înfiinţăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste.[1]

 

Agenţii sovietici din ţară şi din afara ei au început să propage zvonuri şi informaţii care negau hotărârea României de a rezista şi, în schimb, insistând că Ceauşescu „s-a lăsat dus de val” şi a devenit „iraţional” în luările sale de poziţie.[2] În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanta lui total diferit, raportând că după ce îşi exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac şi cu partidul comunist cehoslovac” şi a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenţia armată” şi „violarea flagrantă a suveranităţii naţionale”, „Ceauşescu a apelat la populaţie să fie calmă dar fermă şi vigilentă şi gata să apere în orice moment patria socialistă, România”, după care a anunţat înfiinţarea „Gărzilor patriotice”.[3]

Este interesant că, deşi a îndeplinit întocmai instrucţiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al PCR, a fost puternic afectat de fermitatea declaraţiilor şi, ulterior, a afirmat că:

O asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! … Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc  enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar  în nişte termeni mult mai diplomatici şi raţionali.[4]

Dezinformarea intenţionată a fost sprijinită de diplomaţii români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înţeles nici mecanismele de descurajare sau importanţa „semnalelor” transmise în politica internațională. Unii dintre aceşti diplomaţi, fie din teamă, fie din alte motive au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare.[5]  În consecinţă, dezinformarea că Ceauşescu realizase cât de mare era eroarea făcută şi bătea în retragere a fost sprijinită de iniţiativele oficialilor români şi a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale.[6]

În realitate, aprecierile lui Ceauşescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conţineau nimic care să nu fi fost deja susţinut în perioada lui Gheorghiu-Dej şi au fost prezentată oficial în publicaţiile partidului, pe tot parcursul anului 1968 şi 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică cu adevărat românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării şi obiectivele comune ale conducerii şi ale poporului român, indicând că era vorba de o „isterie” a lui Ceauşescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admiraţie.

Participanţii la invazie erau furioşi din cauza faptului că, în loc să fie copleşit de demonstraţia forţei lor militare, regimul de la Bucureşti condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaţionale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (PSMU) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung:

Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?[7]

Stasi-ul est-german a fost mai puţin aluziv, declarând făţiş că regimul de la Bucureşti „a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de ţările socialiste .”[8]

China se alătură

Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici şi membrii Tratatului, era nevoie de aliaţi. Este relevant faptul că regimul de la Bucureşti a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul:

În seara zilei de 21 august 1968 ­– menţiona un fost ambasador chinez – Bodnăraş i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia şi că România se afla în faţa unei forţe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent şi erau hotărâţi să reziste până la sfârşit. Astfel că ei doreau să ştie dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu.[9]

Ambasadorul României la Beijing a continuat discuţiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez”, cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziţie a României faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi relaţiile cu Uniunea Sovietică.”[10]

Curând, guvernul de la Bucureşti  a simţit nevoia unui sprijin şi mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare şi ungare începeau să se concentreze şi se pregăteau ostentativ pentru acţiuni ofensive, la graniţele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct – frontiera sovieto-română de 1.330 km şi coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect – prin forţele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la graniţa comuna cu România de 1.079 km. [11] După cum observa şeful de atunci al statului major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depăşită numeric şi împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoşteau bine  forţa şi dispersarea forţelor armate.”[12] Serviciile de informaţii elveţiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la Bucureşti, confirmându-le ceea ce armata română deja ştia, şi anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare şi 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române.[13]

Imediat după parada din 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În acelaşi scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deşi vicepreşedintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naţionale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune:

După consultări cu preşedintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepţia organizată de ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. La recepţie, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică şi a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine şi că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român .[14]

Paradoxul relaţiilor româno-iugoslave

            La şedinţa Comitetului Executiv din 21 august, câţiva participanţi au cerut insistent iniţierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacţiei lor la potenţiala ameninţare militară sovietică. Deşi era ezitant, Ceauşescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider” şi autoritatea supra-naţională a URSS, Belgradul a perceput această acţiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea nealiniata si, in special, cu SUA, pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă .[15] Iugoslavii îşi făceau griji justificate, mai ales că influenţi observatori politici americani deja considerau că Bucureştiul este „în mod clar cel putin la fel de independent de Moscova ca şi Belgradul,” şi că va depăşi Belgradul foarte curând din punct de vedere al distanţării pe plan militar.[16]

În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „SUA începea să dezvolte contacte intensive cu ţările din estul Europei”, în timp ce relaţiile dintre Belgrad şi Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de deténte. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenţei crescânde a unor ţări est europene, România fiind prima dintre ele, cu care SUA a iniţiat „numeroase şi fructuoase contacte”.[17] Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-şi putea permite să fie înlocuita în aprecierile americane din cauza faptului că „succesul relaţiilor cu SUA” era vital pentru „poziţionarea sa internaţională, ca stat independent” şi „într-o mare măsură”, responsabil pentru prestigiul si influenţa Iugoslaviei faţă de „Uniunea Sovietică şi alte state est-europene”.

Lui Tito i s-a amintit că relaţiile Belgradului cu URSS erau „în principal, relaţii de dependenţă” şi nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului”, ci la „forţa poziţiei internaţionale” a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-şi menţină „avantajul” în relaţiile cu Washingtonul, „mai ales” într-o perioadă în care alte state socialiste „iniţiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu SUA”. Altfel spus, în pofida sentimentelor prieteneşti ale Iugoslaviei faţă de România, România era mai mult o ţară problemă, decât un partener.

Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menţiona într-un raport pentru Directorul CIA elaborat cu câteva săptămâni înainte:

Dată fiind intensificarea relaţiilor România-SUA, înrăutăţirea relaţiilor româno-sovietice şi renaşterea cu vigoare a naţionalismului românesc, sprijinit  de guvern,  Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evita cazul în care iniţiativele americane şi răspunsul Bucureştiului vor depăşi limitele tolerate de blocul sovietic. …Problema în privinţa relaţiilor SUA-Iugoslavia nu este cea de construire a punţilor de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul SUA, în ultimii patru ani, ca reacţie la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului.[18]

La rândul său, Ceauşescu manifesta reticenţă faţă de ţara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relaţie cu Moscova. Moştenirea comună slavă şi o istorie bogată în ceea ce priveşte sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influenţat relaţiile Moscova – Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil.  Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experienţelor din 1948-1951. În acelaşi timp, el simţea că are o legătură adevărată cu ruşii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova.

În mod paradoxal, în chestiuni de securitate şi politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS, decât România[19]. Aşa cum remarca CIA, după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă”.[20] De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului” faţă de Washington referitor la „aproape orice problemă internaţională care implica interesele naţionale ale SUA”.[21] În chestiuni de importanţă vitală pentru Moscova şi Washington, cum erau relaţiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea URSS, în timp ce Ceauşescu era de partea Statelor Unite.

Un paradox şi mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deşi, formal, România era aliatul militar al URSS, iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puţin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofiţeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare şi de securitate, Iugoslavia a început să-şi trimită ofiţerii la instruire în URSS. [22] În 1965, Belgradul nu achiziţiona şi nici nu primea arme de la guvernul american – o schimbare radicală faţă de situaţia existentă în urmă cu un deceniu – în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei.[23] Între timp, Bucureştiul îşi lansa propria industrie de armament şi îşi diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-şi reduce dependenţa de URSS (şi, curând, va solicita arme de la SUA).

MAAG, grupul de asistenţă militară al SUA, a avut o influenţă predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito şi Stalin. Acum, serviciile de informaţii americane raportau o înmulţire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte).[24] Astfel, în timp ce Bucureştiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilităţile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilităţi în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi şi servicii portuare.[25] După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura URSS în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera URSS ca pe un agresor periculos.

Spre mijlocul anilor 70, într-un discurs adresat ofiţerilor cehoslovaci, Tito a făcut următoarele afirmaţii:

Noi nu suntem membri oficiali ai Tratatului de la Varşovia. Însă, atunci când cauza socialismului, comunismului şi a clasei muncitoare va fi în pericol, vom şti ce atitudine să luăm. Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.[26]

După cum explica Emil Bodnăraş, ambasadorului american la Bucureşti, în aceeaşi perioadă:

…România s-a gândit să se retragă din Pactul de la Varşovia, la fel cum făcuseră şi albanezii în 1968, dar a ajuns la concluzia că era mai bine să rămână la consiliile Pactului unde, deşi nu avea nici o influenţă în conducerea problemelor militare, putea măcar să pună întrebări şi să se menţină informată.[27]

Adesea, politica externă a Iugoslaviei era în conflict cu cea promovată de România, mai ales în ceea ce priveşte confruntarea URSS-SUA şi relaţiile Est-Vest. Şi competiţia dintre cele două state est-europene era uneori făţişă şi acerbă, în ceea ce priveşte interesele lor în ţările în curs de dezvoltare. Belgradul îşi pierduse protejatul egipetan, Nasser, în 1969, iar înlocuitorul acestuia, Anwar al Sadat, era un aliat apropiat al României, fapt care a dus la un considerabil resentiment. Această concurenţă şi afinităţile politice iugoslavo-sovietice s-au manifestat cu claritate în perioada războiului arabo-izraelian din 1967. România a refuzat Moscovei orice ajutor militar –  material sau drept de tranzitare a teritoriului – în schimb Tito i-a acordat dreptul de survolare a teritoriului, folosire a căiilor ferate , a aeroporturilor şi porturile, şi chiar dreptul de staţionare temporară pentru unităţile armatei sovietice (Divizia 106 de Atac Aerian, în Belgrad) în eventualitatea unei redesfăşurări a trupelor în regiune pentru a-i sprijini pe clienţii arabi.[28] Mai mult, Belgradul a participat la întrunirile ministeriale ale Tratatului de la Varşovia de la care Bucureştiul a fost exclus, unde a condamnat Israelul şi SUA şi a aprobat tacit atacarea României pentru atitudinea sa lipsită de spirit „frăţesc”.[29] Tito a mers şi mai departe, asumându-şi rolul de agent „sub steag străin”, în manipularea lui Nasser.[30]

Analizele ştiinţifice şi evaluările serviciilor de informaţii americane, referitoare la Iugoslavia nu au luat în considerare posibilitatea ca între Moscova şi Belgrad să fie mai mult decât ceea ce se vedea, mai ales în ceea ce priveşte domeniile militar şi cel al informaţiilor .[31] Deşi analiştii au remarcat existenţa unei înţelegeri sovieto-iugoslave,  fără excepţie, interpretările exprimate au găsit o altă explicaţie decât cea a unei colaborări strânse. Acest lucru a dăunat în special României, în analizarea poziţiei sale, întrucât mulţi dintre analiştii care au evaluat ambele ţări, au sfârşit prin a minimaliza independenţa sa în faţa Moscovei si a concluziona că România  încerca o apropiere de URSS.[32]

Astfel, deşi, o evaluare CIA din 1965, admitea că Moscova era „unicul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei”, că nu doar cadrele militare iugoslave „se instruiau în URSS”, ci şi echipe sovietice se instruiau în Iugoslavia  şi că Belgradul era de acord cu Moscova „în majoritatea problemelor de politică externă.”[33] În pofida unor astfel de indicii, potrivit aceleiaşi evaluări, se concluziona că „nu s-au găsit dovezi solide în favoarea unei înţelegeri între URSS şi Iugoslavia privind intensificarea cooperării bilaterale şi asistenţa reciprocă în probleme de natură militară.”[34] Asemenea evaluări erau total în contradicție cu rapoartele despre practicile de recrutare folosite de sovietici în rândul participanţilor străini la programele lor de instruire militară.

Mai mult, după cum menţiona un memorandum ulterior al comunităţii informative a SUA, grupurile de asistenţă militară sovietice ofereau atât „beneficii deschise, cât şi unele acoperite”, sporind dependenţa de „consilierii şi tehnicienii lor, în conjuncţie cu marile livrări de armament sofisticat” , perpetuând prezenţa sovietică şi prin includerea unor „alte genuri de consilieri (precum specialiştii în informaţii ai KGB),” şi prin folosirea grupurilor „pentru a furniza informaţii, pentru atragerea de aliaţi şi citirea pulsului de nemulţumire al armatei.”[35] Memorandumul sublinia că se căutau îndeosebi „relaţiile din sfera informativă”, deoarece ofereau „acces la organizaţiile informative din ţara gazdă” care permiteau penetrarea sovietică şi neutralizarea „uneia din metodele de control al guvernelor cliente asupra activităţilor subversive sovietice.”[36]

Deşi relaţiile româno-iugoslave au rămas bune până la moartea lui Tito, cooperarea dintre cele două ţări este adesea condiţionată şi nu a permis niciodată ca Belgradul să fie privit în Statele Unite ca unicul stat european socialist independent de Moscova. La rândul său, concluzionând că diminuarea importanţei Iugoslaviei pentru SUA se datora „noilor posibilităţi pe care SUA le-a câştigat în relaţiile cu lumea socialistă”,  în principal cu România, Belgradul şi-a concentrat eforturile spre limitarea acestor posibilităţi, astfel încât Washingtonul să rămână interesat de Belgrad.[37]

Întâlnirea  Ceauşescu – Bodnăraş – Tito

Această condiţie a ieşit repede la iveală în timpul întrevederii dintre Tito şi Ceauşescu, din 24 august 1968, de la graniţa româno-iugoslavă. Întâlnirea a fost stabilită atât de confidenţial încât nici măcar primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, nu a fost informat.[38] Ceauşescu, însoţit de Emil Bodnăraş, a adus rapoartele informative cu privire la planurile sovieticilor de a interveni în România, şi apoi în Iugoslavia, pornind de la premisa că cei doi „vor trebui să lupte împreună”. El a evidenţiat  coeziunea internă din România, în ceea ce privea condamnarea acţiunii sovietice, refuzul de a adopta soluţia capitulării asemeni Cehoslovaciei şi rezistenţa militară „în faţa oricărei tentative de pătrundere pe teritoriul ţărilor lor”.[39]

De asemenea, el i-a formulat lui Tito a solicitare precisă. Precizând că „nu e chiar egală corelarea forţelor” şi că ţara sa depinde „într-o anumită măsură” de sprijinul Chinei – care a afirmat de două ori că „România poate conta pe sprijinul poporului chinez pentru apărarea independenţei sale” – Bodnăraş şi Ceauşescu l-au întrebat pe Tito dacă pot conta pe el în ceea ce privea asigurarea unicei căii de aprovizionare.

Bodnăraş: Având în vedere cum au procedat în Cehoslovacia, nu putem exclude posibilitatea ca ei să procedeze la fel cu noi. Aşa cum a explicat tovarăşul Ceauşescu, decizia noastră este fără echivoc. Vom lupta cu armele în mână… În cazul unui atac împotriva României trei frontiere vor fi atacate. Singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.

Tito: Poate vom fi în spatele frontului.

Bodnăraş: Vom face tot ce ne stă în putinţă, cu toate mijloacele pe care le avem, ca acest flanc să rămână deschis. Avem în vedere sectorul Timişoara – Turnu Severin. În eventualitatea unor evenimente neprevăzute, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi că acest culoar va rămâne deschis şi va fi apărat.

Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că acest culoar să fie apărat?

Bodnăraş: Dacă se ajunge la asta, nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României. Dispunem de forţe care li se vor opune pe teritoriul nostru. Cu toate acestea, ne temem că poate fi o acţiune surpriză care să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.

Tito: Nu vom permite un astfel de lucru. Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?

Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare, aş vrea să încheiem această discuţie cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme, mijloace de luptă şi alte mijloace.

Tito: Este în regulă.[40]

Apoi, Tito a făcut o altă digresiune, punând în discuţie acceptul său privind coridorul de aprovizionare. El a citat acordurile juridice internaţionale privind predarea armelor de către soldaţii români în cazul în care aceştia pătrund pe teritoriul Iugoslaviei, astfel încât  URSS-ului „să nu i se ofere pretextul” de „a ne ataca şi pe noi”, provocând următoarele discuţii:

Bodnăraş: Noi nu intenţionăm să părăsim teritoriul nostru. Vom lupta. Coridorul nu este pentru retragerea noastră.

Tito: Pur şi simplu, vorbesc din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale. Mă gândesc la armamentul greu. Cred că putem controla Dunărea.

Bodnăraş: Tovarăşul Ceauşescu s-a referit la această legătură, pentru orice eventualitate. Termenul „coridor” nu este tocmai adecvat. Mai precis, dorim să avem contact cu Iugoslavia socialistă.

Ceauşescu: Desigur, principala problemă pentru noi este că trebuie să luptăm, întrucât am luat decizia de a apăra independenţa ţării noastre, în orice condiţii. Cu siguranţă, acest lucru va necesita eforturi deosebite şi, poate, sub diverse modalităţi. Din multe puncte de vedere, relieful nostru este avantajos, avem Carpaţii…

Tito: Nu discutăm despre asta. Mă refeream doar la eventualitatea retragerii voastre, având armament greu şi analizam această situaţie din perspectiva reglementărilor juridice internaţionale.

Bodnăraş: Nu am cunoştinţă despre nici o lege care să împiedice partizanatul.

Tito: Să nu vorbim aşa, să fim realişti. Mă refer la artileria grea care nu a încăput pe mâinile lor, şi care, atunci când soseşte pe teritoriul nostru, nu trebuie să fie utilizată de noi, pentru a nu le oferi pretextul de a începe un război şi împotriva Iugoslaviei. [...]

Ceauşescu: Dacă România va fi atacată, mai devreme sau mai târziu, şi Iugoslavia va fi atacată. [...] [41]

            Se pare că Tito nu a acceptat concluziile serviciilor române de informaţii, potrivit cărora o pătrundere pe teritoriul României va cuprinde şi Iugoslavia, şi nici asigurările lor că linia de retragere era în România, în munţii Carpaţi. Cu toate acestea, la sfaturile „colaboratorilor săi militari”, el a cerut „restabilirea contactelor dintre serviciile de contra-informaţii” şi instituţionalizarea „schimbului de informaţii”. Ceauşescu a fost de acord, insistând asupra intenţiilor agresive ale URSS şi asupra necesităţii unei mai ferme cooperări militare româno-iugoslave. Din nou, Tito a amânat un răspuns, spunând că va aştepta „să vadă cum evoluează situaţia în următoarele zile”. Apoi, şi-a exprimat temerile cu privire la invadarea Iugoslaviei de forţele NATO şi ale Tratatului de la Varşovia.

Trebuie să vă spun că pentru noi, situaţia la frontiera cu Italia este foarte dificilă. Trebuie să ne întărim forţele acolo. Avem informaţii potrivit cărora armata italiană crede că, în cazul în care Iugoslavia are probleme, va putea redobândi teritoriile iugoslave pe care le-am luat de la ei, la sfârşitul războiului… De asemenea, avem informaţii că Italia se bazează pe Albania. În Albania se duce o campanie pro-Kosovo şi trebuie să ne păstrăm trupele acolo, în continuare. Mai mult, trebuie să ne concentrăm forţele împotriva Bulgariei şi Greciei, aşadar situaţia noastră nu este mai bună decât a voastră.[42]

Competiţia pentru titlul erou

1974 Intalnire Ceausescu - Tito la Neptun

Tito si Ceausescu la Neptun, la sase ani de la Criza din 1968

Liderul iugoslav a oferit apoi interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se  reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziţia publică faţă de Moscova:

Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptaţi poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privinţa tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmaţi fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menţiona, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Ştim că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătaţi în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat.[43]

Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.

Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti.”

A doua zi, Ceauşescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular şi-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit în loc de solidaritate, azil.[44] Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii:

…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferenţă fiind că ei fac exact invers.

… Ne-au explicat că şi ei se află într-o situaţie dificilă de care italienii ar putea profita, aceştia având unele pretenţii teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt.[45]

Nu după mult timp, evaluările şi rapoartele făcute de serviciile secrete americane au început imediat să trâmbiţeze pe tema „rezistenţei îndârjite a iugoslavilor şi privind baterea în retragere a României”.[46] Faptul era cu atât mai uimitor cu cât remarcile liderului român fusesrră mult mai „îndrăzneţe” şi neechivoce în condamnarea invaziei decât expresiile „mai blânde” de „îngrijorarea” pe care le folosise Tito până în acel moment.[47] Era o mare discrepanţă între protestele zgomotoase ale lui Tito din occident şi acţiunile discrete făcute de Ceauşescu în sprijinul Cehoslovaciei şi cu scopul de a pune piedici URSS. În tot acest timp, Bucureştiul condamna invazia, în mod repetat, dar nu mass-media occidentală, ci la consiliile Tratatului de la Varşovia, în interiorul comunităţii socialiste, şi la sesiunile de lucru ale ONU. Discrepanţa a fost reflectată şi de atacurile din media sovietică în care Ceauşescu a fost „atacat direct, în termeni foarte critici, de presa maghiară şi sovietică”, în timp ce Tito nu a fost „atât de expus.”[48]

Era o şi mai mare contradicţie între rapoartele despre reconcilierea româno – sovietică, presiunile militare sovietice constante şi măsurile economice punitive. Moscova nu a exercitat niciun fel de presiune economică asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, când, după toate aparenţele, „atitudinea ostilă manifestată de Uniunea Sovietică faţă de Iugoslavia atinsese un nivel nemaiauzit de la excomunicarea din Cominform, cu 20 de ani în urmă”, Belgradul şi Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creşteri semnificative a comerţului în spaţiul iugoslav, cu ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia”, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu URSS cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968.”[49] În plus, „se pare că URSS şi aliaţii săi dădeau garanţii că vor menţine relaţii normale”, indiferent de opoziţia manifestată public de Tito faţă de invazie, sugerând că aceasta nu avea de ce să deranjeze cât de puţin Moscova, după cum se anticipase în Occident.

În acest timp, un grup de înalţi oficiali ai Departamentului de Stat analizau febril împrejurările ce făceau trimitere la o invazie a României de tipul invaziei Cehoslovaciei, date fiind probele ce indicau comasarea trupelor militare sovietice şi ale ţărilor Tratatului de la Varşovia la graniţele sale, precum şi „războiul economic declanşat de sovietici împotriva României”, probe care indicau cu totul altceva decât o reconciliere.[50] Evaluările SUA excludeau posibilitatea ca Iugoslavia să fie complicele Kremlinului. Anomalia nu a condus la o re-examinare mai atentă a relaţiei economice care se îmbunătăţise semnificativ. În schimb, CIA descria relaţia ca fiind „puţin afectată de înrăutăţirea relaţiilor politice după invazia Cehoslovaciei”, datorită „deciziei URSS de a nu exercita presiuni economice”, prezentând, astfel, îmbunătăţirea semnificativă a relaţiilor ca o lipsă a sancţiunilor.[51]

Intervenţia preşedinţiei americană

În mod paradoxal, în timp ce căuta sprijinul Beijingului, în cadrul comunităţii socialiste, Bucureştiul a primit ajutorul nesolicitat al Washingtonului, care ar fi putut fi decisiv în schimbarea intenţiilor Moscovei de a interveni în România, în perioada august – octombrie 1968.[52] Evaluând intenţiile URSS, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, pe 23 august, directorul CIA, Richard Helms, a declarat că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, fie el din Orient sau Occident, şi că există „temeri bine întemeiate” că URSS ar putea să reacţioneze.[53]  Şi Preşedintele Johnson era convins de acest lucru. Imediat, ambasadorul României a primit acces permanent la Secretarul de Stat Dean Rusk şi i s-a spus „că-l poate suna pe Secretar direct, în caz că era nevoie.”

În aceeaşi zi, Rusk îl sunase pe ambasadorul Anatoli Dobrinin pentru a se interesa cu privire la intenţiile Moscovei faţă de România şi a lansa un avertisment în acest sens:

În ultimele ore am primit numeroase informaţii alarmante cu privire la o posibilă invazie sovietică în România. Secretarul de stat a subliniat că aceste informaţii nu vin de la partea română. Cu siguranţă că ambasadorul cunoaşte consecinţele pe care o asemenea acţiune le-ar avea asupra punctului de vedere al Statelor Unite, mai ales că vine după recenta acţiune sovietică în Cehoslovacia… Acesta a întrebat dacă Dobrinin are informaţii pe această temă.[54]

Dobrinin îşi aminteşte că Rusk l-a avertizat „oarecum pe neaşteptate” să nu invadeze României,  afirmând că „ar fi fost prea mult” şi peste puterea administraţiei SUA de a controla „opinia publică”.[55]

Moscova nu a dat niciun răspuns. Între timp, Comitetul executiv din România s-a întrunit din nou pe 25 august pentru a discuta noile mişcări ale URSS şi ale trupelor aliate.[56] Deosebit de îngrijorătoare erau mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor ungare în estul Ungariei, de la Debreţin către graniţa cu România, precum şi mişcările diviziilor sovietice staţionate permanent în RSS Moldovenească, la Chişinău şi pregătirile evidente pe care le făceau acestea pentru a trece pe teritoriul românesc.[57] Doi dintre participanţi, Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol, şi-au exprimat îngrijorarea vecină cu panica, astfel încât Bodnăraş a încheiat şedinţa afirmând „pentru liniştea lor” că fuseseră luate „toate măsurile” necesare pentru a preîntâmpina un atac militar surpriză din partea celor cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia.

Pe 27 august Comitetul politic al Partidului socialist muncitoresc ungar (HWSP) observa că:

Atât iugoslavii, cât şi românii au protestat faţă de guvernele celor cinci ţări socialiste cu privire la invazia trupelor aliate pe teritoriul Cehoslovaciei şi ambele ţări au făcut demersuri militare. Aceste demersuri au un scop politic pe plan intern, dat fiind că sunt menite să vină în sprijinul politicii adoptate de conducere, dar, dintr-o perspectivă obiectivă, acestea sprijină politica anti-sovietică şi propaganda imperialiştilor. Efectivele forţelor armate şi natura activităţii lor indica faptul că atât România cât şi Iugoslavia se pregătesc în scopuri defensive.

Politica Ungariei faţă de ambele ţări a fost de „respingere fermă a atacurile nedrepte în apărarea poziţiilor noastre corecte” şi să se angajeze în luarea de măsuri „pentru a dezvolta şi normaliza relaţiile noastre bilaterale în domeniul social, cultural, economic şi comercial.” Comitetul politic al HWSP a ajuns la concluzia că: „Trebuie să-i informăm pe conducătorii român şi iugoslav, într-o manieră corespunzătoare, că propaganda Occidentului privind ameninţarea unui atac iminent este neîntemeiată.”[58]

Două zile mai târziu, pe 29 august, Statele Unite, NATO, serviciile de informaţii ale României şi Iugoslaviei au informat la unison că trupele URSS, ale Ungariei şi Bulgariei şi-au intensificat pregătirile de a se desfăşura de-a lungul graniţelor cu România. În consecinţă, colectivul Cehoslovacia din Departamentul de Stat a fost convins să „includă planurile pentru evoluţiile care ar afecta România”, inclusiv pregătirile pentru „planurile corespunzătoare de contingenţă în eventualitatea unei acţiuni militare sovietice în România.”[59] Cât de serios lua în considerare această posibilitate administraţia Johnson este reflectat de faptul că consilierul preşedintelui a luat chiar măsura extraordinară de a întocmi proiectul unei declaraţii de condamnare a atacului împotriva României:

Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii săi au întreprins încă o agresiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii şi suveranităţii unor naţiuni independente. Această acţiune este total opusă declaraţiilor repetate ale guvernului sovietic care condamnă amestecul în afacerile interne ale altor state.[60]

Acest mesaj reitera că „atacul asupra României din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi ridica probleme adânci şi grave” şi va genera un răspuns internaţional.

Pe 30 august, ambasadorii sovietici acreditaţi în cele patru state importante membre NATO şi-au programat întâlniri simultane pentru a doua zi. O mişcare similară a precedat anunţul privind acţiunea militară în Cehoslovacia după ce aceasta se afla deja în plină desfăşurare de câteva ore. Semnalele primite de Agenţia Naţională de Securitate arătau şi ele dovezile unei posibile „mişcări a sovieticilor în România” pentru „a-l aduce pe Ceauşescu pe linie”:

Casa Albă a fost preocupată de această posibilitate încă de pe data de 23. România a dus o politică externă independentă încă din 1964, iar în timpul crizei din Cehoslovacia a sprijinit guvernul Dubcek (singura din Blocul Sovietic). Mişcările de trupe sovietice din zonele periferice României pot fi interpretate ca reprezentând o ameninţare pentru această ţară.[61]

Administraţia Johnson a decis să preîntâmpine acţiunea Kremlinului cu angajamente răspicate şi credibile că va declanşa represalii grave. Rusk l-a convocat urgent pe Dobrinin la o întâlnire ,în cursul aceleiaşi seri (la ora 21.00). Cu o oră înaintea întâlnirii, într-o declaraţie televizată,  preşedintele Johnson a făcut o referire cu privire la Europa de est, avertizând că vor fi repercusiuni cumplite în cazul în care Moscova ar „elibera câinii războiului”, cu referire directă la „temerile legate de posibilitatea ca sovieticii să intervină în România”.[62] Ulterior,Rusk i-a informat pe români că Washingtonul primise „informaţii complexe în cursul acelei zile care nu ne-au plăcut deloc” şi, prin urmare, a fost obligat să acţioneze rapid.[63]

Rusk a trecut direct la subiect cu reprezentantul sovietic, indicând lipsa unui răspuns la solicitarea formulată de SUA privind exprimarea intenţiilor pe care le avea URSS. Dimpotrivă, a evidenţiat Rusk:

… noi primim în continuare informări deranjante şi în ultimele 24 de ore am primit numeroase rapoarte privind mişcarea trupelor, incidente la frontieră etc. El a întrebat dacă ambasadorul avea vreo justificare să-i dea asigurări că nu intenţionau să declanşeze o acţiune împotriva României… Secretarul a afirmat că, dacă se avea în vedere o asemenea acţiune, atunci, în numele întregii lumi, îi cere să nu o ducă la bun sfârşit. Consecinţele unei asemenea acţiuni asupra afacerilor internaţionale ar fi inimaginabile.[64]

Încercând să îndepărteze temerile cu privire la isteria iscată în jurul României, „Dobrinin a întrebat dacă românii sunt de aceeaşi părere”, răspunsul primit fiind că Washingtonul „nu deţine niciun fel de informaţii de la români.”

„Pentru a face ceea ce era corect”, preşedintele Johnson „a emis un avertisment public către URSS, în prima săptămână din septembrie”, iar „invazia asupra României nu a mai avut loc”.[65]

Într-adevăr, Rusk a informat Consiliul Naţional de Securitate, la şedinţa din 4 septembrie,  că deşi sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul preşedintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovietici nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare. Generalul Wheeler a împărtăşit şi el această îngrijorare, explicând că:

19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forţă poate înăbuşi rapid orice opoziţie românească. Vor exista puţine informaţii ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mişcările avioanelor sovietice.[66]

Intenţiile Pactului de la Varşovia vizavi de hotărârea României

Peste câţiva ani, deşi negând intenţia „serioasă” privind o eventuală invazie şi denaturând dezacordul sovietic cu Bucureştiul ca fiind limitat la „refuzul acestuia de a lua parte la acţiunea comună a Pactului împotriva Cehoslovaciei”, ambasadorul sovietic a confirmat că existau motive legitime de îngrijorare. Dobrinin, care avea să părăsească în sfârşit Washingtonul,  în anul 1986, pentru a conduce Departamentul internaţional care coordona şi superviza operaţiunile de dezinformare, a informat că trupele sovietice erau într-adevăr „angajate în manevre tactice demonstrative” de-a lungul frontierei cu România, care erau „atent monitorizate” de serviciile secrete occidentale, astfel încât „informaţiile cu privire la acestea au ajuns repede la preşedintele Johnson.”[67]

Cu siguranţă, aşteptările legate de o mişcare împotriva României erau larg răspândite în rândul forţelor sovietice şi ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia care au participat la invazia Cehoslovaciei. Pe 26 august, ministrul polonez al apărării, Generalul Wojciech Iaruzelski, a declarat auditoriului său de la Academia Statului Major General al Poloniei că România va avea de suferit pentru lipsa de obedienţă şi că „trebuie să se supună ordinelor sau să suporte consecinţele.”[68] Aproape patruzeci de ani mai târziu, pe când susţinea că nu a făcut parte din grupul de decizie şi strategie al Tratatului de la Varşovia, Iaruzelski şi-a amintit că „la timpul respectiv şi, de asemenea, ulterior, s-au vehiculat unele informaţii potrivit cărora forţele noastre se puteau folosi de un „fir” pentru a invada România şi pentru a scăpa de Ceauşescu”, informaţii care „probabil” că „reprezentau intenţiile unor persoane.” [69] Recunoaşterea lui Jarujelski este şi mai interesantă având în vedere că el a respins în mod repetat propunerea României de a se uni pentru a contrabalansa dominaţia sovietică, a denaturat frecvent poziţiile (militare şi politice) ale României în faţa conducerii partidului şi guvernului polonez şi lucra, se pare, pentru spionajul militar sovietic.[70]

Un fost ofiţer GRU aflat la vremea respectivă la comandă, considera că era „destul de evident” că armata sovietică „va invada România”.[71] Motivele pentru care s-au întors atât de rapid împotriva ei erau „foarte convingătoare”. Acestea conţineau denunţarea de către România a intervenţiei în Cehoslovacia ca fiind „un act de agresiune”, refuzul ei de a permite trupelor statelor Tratatului de la Varşovia să desfăşoare misiuni pe teritoriul său, declaraţia că, „în eventualitatea unui război în Europa, va decide în mod independent dacă va intra sau nu în război şi de partea cui” şi exercitarea dreptului de veto pentru crearea unei legături pe teritoriul său între URSS şi Bulgaria pentru transferul trupelor. [72] Astfel, este uşor de înţeles de ce Administraţia Johnson a depus eforturi atât de mari „pentru a sublinia gravitatea acestei probleme”.

Potrivit arhivelor Departamentului de Stat, Rusk a declarat că Washingtonul „era foarte îngrijorat”, iar Dobrinin „nu ar trebui să interpreteze greşit atitudinea lor moderată”. Statele Unite doreau să specifice clar, „în cei mai duri termeni”, că se aşteptau ca Uniunea Sovietică „să nu mai ia în calcul pe viitor utilizarea forţei militare împotriva oricăror ţări din estul Europei.” [73] Dobrinin îşi aminteşte că Rusk şi-a exprimat îngrijorarea în termeni emoţionali: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele vor fi imposibil de prevăzut” şi „vor fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume.”[74]

A doua zi, într-un mesaj urgent, asistentul special al preşedintelui observa că „dacă avea să se întâmple ceva în România, acest lucru se putea întâmpla în prima săptămâna a lunii septembrie”, altfel spus, exact conform planificării furnizate Bucureştiului de către ofiţerul polonez din grupul de strategie al Tratatului de la Varşovia.[75] Mesajul era însoţită de o scrisoare a preşedintelui Johnson adresată şefului statului, Alexei Kosîgin, invocând posibilitatea unui al treilea Război Mondial în cazul în care Moscova invada România:

De două ori în decursul vieţii dumneavoastră şi al vieţii mele ne-am confruntat cu un război mondial, provocat de evenimente care s-au petrecut în estul Europei…. Aşa cum secretarul Rusk sublinia în discuţia cu ambasadorul Dobrinin, sper că guvernul dumneavoastră se va abţine, dacă se pune problema unei intervenţii militare în România sau în orice altă ţară din Europa de est.[76]

În acelaşi timp, Rostow i-a comunicat preşedintelui Johnson că, deşi „există puţine informaţii adiţionale” asupra ameninţării militare sovietice la adresa României:

Reţeaua meteorologică a forţelor aeriene sovietice a difuzat condiţiile meteorologice din România şi Iugoslavia, începând din 28 august, sugerând prin aceasta că se aşteaptă să fie efectuate zboruri în Balcani… În acelaşi timp, rapoartele meteorologice despre Cehoslovacia s-au diminuat considerabil. [77]

În 24 de ore, Dobrinin s-a întors cu răspunsul oficial al URSS, însă nu scris, ci verbal. Se declara oficial, pentru prima dată de la începutul crizei, în urmă cu 10 zile, că „temerile şi informaţiile privind intervenţia militară a URSS împotriva României erau total nefondate.” [78] Dobrinin se referă la atacul indirect al Moscovei asupra credibilităţii României în declaraţia sa că „rapoartele despre viitoare deplasări de forţe sovietice în România sunt create special de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi ele nu corespund realităţii.”[79] Operaţiunile deschise de recunoaştere şi pregătirile pentru traversarea frontierei cu România s-au oprit într-o săptămână.

Ulterior, Rusk le-a spus românilor că au avut „patru cărţi” de jucat împotriva Moscovei. Din păcate, primele două – „conştiinţa sovieticilor şi a aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia” şi „reacţia furioasă a opiniei publice mondiale” – se dovediseră deja inutile în cazul Cehoslovaciei.[80] Celelalte două cărţi, unitatea şi „atitudinea poporului român” şi „faptul că o invazie în România ar risca o rupere a relaţiilor dintre URSS şi Occident” (la care Rusk a adăugat asigurarea sa „că o repetare a acţiunii sovieticilor în România ar provoca o reacţie mult mai puternică din partea Occidentului decât în cazul Cehoslovaciei”) au fost cele care au constituit, într-adevăr, atuurile României. [81]

După cum se menţiona în unul din rapoartele CIA ulterioare invaziei, controlul sovietic asupra sateliţilor săi funcţiona numai dacă erau îndeplinite patru precondiţii:

  • Partidul comunist trebuie să deţină monopolul puterii;
  • Dorinţa sovieticilor de a interveni militar trebuie să fie credibilă;
  • Legătura dintre partid şi popor trebuie să fie ruptă; [şi]
  • Conducerea locală trebuie să fie capabilă de divizare.[82]

Primele două precondiţii – sau vulnerabilităţi din perspectiva regimului ţintă – existau cu siguranţă şi în cazul României. Ultimele două au reprezentat ţinta „măsurilor active” sovietice pe tot parcursul războiului rece.  Chinezii aveau o opinie similară în privinţa importanţei unităţii românilor. La observaţia lui Maurer că România era doar o ţară mică, Kang Sheng a ripostat: „India este o ţară mare, dar nu este unită; România este o ţară mică, dar este unită. În acest caz, care dintre ele este mai mare?”[83]

Editura Rao, Bucuresti, 2012 via Ziaristi Online

 


[1] „Cuvîntul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, Scânteia, 22 august 1968.

[2] Brucan şi Bârlădeanu au insistat pe această direcţie, după 1989. Vezi: Silviu Brucan, Generaţia irosită, Bucureşti, Editura Hogistra, 1993 şi interviul cu Bârlădeanu în Betea (2008), p. 162. Bârlădeanu afirmă că Ceauşescu „îşi pierduse controlul” şi nu era momentul ca „după ce ai înfruntat tigrul, să-l mai tragi şi de coadă”.

[3] USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis, 23 august 1968 (declasificat: 14 martie 2007), p. 5, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia,” 13 aprilie 2010, CIA.

[4] Vezi interviul lui Ion Gheorghe Maurer în Betea (2008), p. 332-333. După 1989, Maurer, influenţat evident de convingerea sa că Ceauşescu încercase să-l omoare în 1972, a recunoscut cu greu că „riscul enorm” pe care şi-l asumase Ceauşescu a adus „mari beneficii” României şi au ajutat-o să împiedice invazia sovietică.

[5] Spre exemplu, reprezentantul Românie la ONU, Corneliu Mănescu, a recunoscut că el a fost cel care a sugerat să nu se facă mare propagandă la ONU, referitor la invazie. Vezi interviul lui din Betea (2008), p. 585. Conform lui Mănescu, Paul Niculescu Mizil şi alţii au afirmat eronat în scrierile post 1989 că se decisese în Comitetul Executiv să nu se facă valuri „când el fusese de fapt acela care propusese asta.” De asemenea, Mănescu i-a sugerat lui Ceauşescu să-l trimită pe Maurer la Cluj „ca să domolească afirmaţiile agresive şi senzaţionale” din discursul său, din 22 august. Op. cit., p. 584. Maurer a primit cu siguranţă instrucţiuni să nu intre neapărat în conflict cu Moscova, iar misiunea lui a fost aceea de a întări poziţia României împotriva invaziei şi hotărârea să se apere.

[6] Kramer (2001), p. 327. Kramer, încercând să înțeleagă atât  dezinformările cât şi înregistrările oficiale, a sfârşit prin a admite că au existat anumite respingeri şi dezaprobări, şi că Ceauşescu „a încetat să mai critice public intervenţia” menţinându-şi opinia negativă care era reflectată în media românească. Dezinformarea sovietică a accentuat tema că „se lăsase dus de val” şi impusese astfel statutul de politică oficială.

[7] MOL, MKS, 288, fond 4, dosar nr. 94, f. 16; Retegan (2000), p. 189.

[8] Raportul privind „Situaţia Republicii Socialiste România şi Influenţa Imperialistă asupra acestei ţări”, BstU, MfS, dosar ZAIG 5481, f. 1-38; Herbstritt şi Olaru (2005).

[9] Liu şi Mastny (2004), p.111. Declaraţia lui Zhu Ankang, fost ambasador în Iugoslavia şi Ungaria.

[10] Ibidem, p.44. Declaraţia lui Aurel Budura, fost ambasador în China.

[11] „România avea 1.500 mile de duşmani” şi „150 mile de coastă marină ce nu putea fi apărată”, în timp ce forţele Tratatului de la Varşovia derulau manevre la scară largă, la frontierele României, între 26 august şi 6 septembrie 1968. Lendvai (1969) p.366

[12] Retegan (2000), p. 192

[13] Ibidem.

[14] Liu şi Mastny (2004), p.111. Ulterior, Maurer a spus că „declaraţia lui Ciu a reprezentat cel mai important sprijin acordat României într-unul din cele mai mari momente de cumpănă a ţării”. Declaraţia lui u Ankang, fost ambasador chinez în Iugoslavia şi Ungaria.

[15] Comitetul a remarcat că guvernul iugoslav şi-a deteriorat relaţiile cu SUA, acestea devenind „nesemnificative”, datorită faptului că era orientat spre menţinerea unor relaţii separate şi strânse cu URSS şi ţările est-europene,  că „a rupt” „anumite relaţii de  care depind în mod direct de SUA- porumb şi alte produse agricole, livrări de produse militare, credite pentru investiţii” şi, parţial, datorită distanţei geografice. Deşi nu exista o strategie vizibilă, această atitudine nega ceea ce era foarte evident la sfârşitul anilor 50, respectiv „lipsa unei cooperări practice cu SUA”, pe de o parte şi „relaţiile tot mai strânse cu URSS şi alte state socialiste”, pe de altă parte. Raport privind relaţiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece.

[16] William E.Griffith, Relaţiile chino-sovietice, 1964-1965, Cambridge, MIT Press, 1967, p.34; Perspectivele independenţei Europei de Est: CIA, Biroul pentru Estimări Naţionale, Memorandum special Nr. 10-65, 18 februarie1965 (declasificat pe 16 august 2000), pp. Ii şi 14, www.foia.cia.gow.

[17] Raport privind relaţiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv (1964), CWIHP. „Declaraţia de independenţă a României”, din aprilie 1964 şi discuţiile la nivel înalt între oficialii români şi administraţia Johnson, în mai, privind relaţia est-vest şi evenimentele din interiorului Blocului, precum şi relatările internaţionale din perioada respectivă. Interesant, Belgradul considera că „nivelul modest de înţelegere” cu SUA privind „o serie de problematici mondiale” constituia doar un factor „restrictiv” al cooperării americano-iugoslave .

[18] „Bridges to Eastern Europe,” Memorandum către DCI, 25 iunie 1964, anexele G şi H, p. 16-17, CIA.

[19] De exemplu, Tito era „unul dintre cei mai puternici suporteri ai Moscovei în disputa chino-sovietică.” National Intelligence Estimate: Prospects for the International Communist Movement (1964), p. 7, CIA.

[20] Biroul pentru Informaţii Curente, Raport Special: Politica Iugoslaviei faţă de Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p.7, CIA.

[21] Telegrama ambasadei SUA la Belgrad către Departamentul de Stat, Belgrad, 29 decembrie 1967, 165Z , Document 187, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.

[22] Raport Special: Politica Iugoslaviei faţă de Lumea Comunistă, (1965), p.5, CIA; Barnett (2006), p. 138.

[23] Ibidem. Vezi şi: The Yugoslav Military Elite, publicaţia RAND pregătită de biroul pentru Analize Politice şi regionale, CIA, 1 februarie 1977 (declasificat: 22 iunie 2004), CIA

[24] Simbolic pentru această schimbare este faptul că, imediat după „excluderea Iugoslaviei din COMINFORM, în 1948, a fost înfiinţat un program de schimb de informaţii militare între SUA şi ministerul iugoslav al apărării,” dar „înţelegerea a fost anulată în august 1955 când Belgradul şi-a normalizat relaţiile cu Moscova”. Intelligence „Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1500 EDT), 4 septembrie 1968 (declasificat: septembrie 2004), p. 4, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[25] Nora Beloff, Moştenirea defectuoasă a lui Tito, Londra, Victor Gollanz, 1985, p.173.

[26] Beloff (1985), p. 176.

[27] Discuţia Bodnăraş-Barnes (1974), p. 4, CWIHP.

[28] Spre deosebire de România, Iugoslavia „a declarat că este întru totul de partea arabilor, în timpul şi după terminarea războiului din iunie, adesea opunându-se intereselor SUA în regiune” şi „a adoptat în regiune politici care adesea coincideau şi le completau pe cele ale URSS”. Iugoslavia: O evaluare informativă (ca reacţie la NSSM 129) CIA, Biroul de Estimări Naţionale, reprezentanţi ai Comunităţii de Informaţii care au apărut la principalele dezbateri ale comunităţii, 27 iulie 1971 (declasificat: 21 septembrie 1999), p.52, CIA.

[29] Ambele părţi au avut aceleaşi poziţii în timpul războiului din Octombrie 1973, din Orientul Mijlociu.

[30] Înregistrările poloneze ale Întrunirii Liderilor Blocului Sovietic (şi Tito), la Budapesta, 11-12 iulie 1967, KCPZPR, XI A/13, AAN, Varşovia, James G.Hershberg, Blocul Sovietic şi consecinţele Războiului din iunie 1967: Documente selecţionate din arhivele poloneze şi româneşti, CWIHP e-Dosar nr.13.

[31] Se pare că exista o cooperare în domeniul informaţiilor mult mai strânsă decât se credea. Neil Barnett, Tito, Londra, Haus Publishing, 2006, p.138.

[32] Acesta a fost un fenomen obişnuit în perioada Războiului Rece, când comunităţile academice şi cele informative includeau toate statele comuniste non-sovietice într-o singură categorie, de „est-europene” ,cu subcategoria „balcanică”, urmând modelul instituţiilor şi practicilor sovietice.  Astfel, „specialiştii est-europeni” erau responsabili pentru toate statele comuniste non-sovietice, cu „specialişti balcanici” responsabili pentru Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania, în ciuda diferenţelor extreme de ordin cultural, politic, economic şi lingvistic pe care foarte puţini specialişti le stăpâneau.

[33] CIA, Office of Current Intelligence, Raport Special: Politicile Iugoslaviei în Lumea Comunistă, 21 mai 1965 (declasificat în 02.05.2002), p. 5,7

[34] Ibidem, p.7 . CIA a menţionat în acest raport că „aparenta determinare a Belgradului de a evita o situaţie dificilă în ceea ce priveşte alinierea cu armata sovietică” poate fi zdruncinată de eşecul ei în a încheia cu SUA acorduri satisfăcătoare privind piese de schimb şi echipamente noi”. Se pare că CIA a ignorat aceste implicaţii când Belgradul a eşuat în următorii ani.

[35] Soviet Foreign Military Assistance: Interagency Intelligence Memorandum (NI IIM 87-10004C), mai 1987 (informare din 1 aprilie 1987), p. 18-19, CIA.

[36] Ibid.

[37] Raport privind relaţiile RSFI-SUA şi concluziile Comitetului Federal Executiv, 18 iulie 1964, Arhivele iugoslave, fond nr. VOT, dosar nr. IX, Tema nr. 109-V 1964, CWIHP, Iugoslavia în Războiul Rece. Spre sfârşitul anilor 70, păstrarea „avantajului Iugoslaviei” în relaţiile cu SUA, însemna colaborarea cu Moscova şi Budapesta pentru limitarea relaţiilor româno-americane (şi a legăturilor României cu Occidentul, în general..

[38] Maurer şi-a exprimat ulterior surprinderea şi opoziţia faţă de această întâlnire. Betea (2008), p. 332-333. Nici ministrul de externe, Mănescu, nu a fost informat. Op. cit., pp. 584-585.

[39] O stenogramă a discuţiei este reprodusă de Ioan Scurtu, în „Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenţiei”, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24)/1998, Bucureşti, p.50-58). O versiune scurtă este realizată de Ioan Scurtu, „Ceauşescu către Tito: Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, Magazin istoric, nr.2,  1998, la www. magazinistoric.ro.

[40] Ibid.

[41] Ibid.

[42] Ibid.

[43] Ibidem. Oficialul iugoslav a subliniat diferenţa dintre atitudinea şovăitoare a României şi cea consecventă a Iugoslaviei, generalizând o schimbare inexistentă a politicii, pe baza absenţei demonstraţiilor în masă. Vezi: D.Hanekovic în Vjesnik (Belgrad), 28 septembrie 1968.

[44] Conform lui Corneliu Mănescu, reprezentant al României la ONu în acea perioadă, promisiunea lui Tito de a ne „deschide graniţele, dezarma şi a oferi azil politic” era echivalentă cu „internarea în lagăre, fără a folosi cuvântul lagăr.”Betea (2008), p. 584.

[45] Stenograma întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 135/1968, f. 6 – 29

[46] Ermarth (1969), p. 120. Belgradul s-a aliniat chiar ostentativ la poziţia Statelor Unite, solicitând o întâlnire a Consiliului de securitate al ONU pe această temă, la care România se opusese dată fiind  împotrivirea conducerii Cehoslovaciei (care din cauza lipsei unei alternative imediate, i-au retras temporar pe Dubček şi Svoboda). Belgradul şi-a retras apoi tacit sprijinul pentru o asemenea reuniune, distanţându-se aparent de poziţia Bucureştiului.

[47] Vezi: USSR-Czechoslovakia (Information of 2300 EDT), 22 august 1968 (declasificat:15 ianuarie 2004), p. 3; USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis (1968), p. 5, ambele în colecţia “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. CIA l-a scuzat pe Tito pentru linia sa „mai moderată” ca fiind probabil „o reflecţie a îngrijorării că  mişcările s-ar fi putut răspândi în Iugoslavia.” Deci se implica faptul că liderul român nu împărtăşea griji similare. Se pare că SUA l-au întrebat pe Tito în legătură cu această linie mai moderată, astfel încât el l-a informat pe ambasadorul american de la Belgrad, curând după aceea, „că Iugoslavia va intensifica condamnarea puternică a intervenţiei sovietice.”

[48] Czechoslovak Crisis Inflames Divisions in Eastern Europe, Weekly Summary, 30 august 1968 (declasificat: 29 septembrie 2008), p. 7, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA. Greul atacurilor împotriva României a fost dus de „presa din URSS, Ungaria şi Bulgaria.”

[49] Ermarth (1969), p. 120; Intelligence Memorandum: Economic Relations between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (ER IM 69-5), 1 ianuarie 1969 (declasificat la 11 decembrie 1998). Analiza economică sovietică, Biroul de cercetare economică, coordonat de Biroul de informaţii, p. 15, CIA. Comerţul cu ţările membre ale Tratatului, programat să crească de la 900 milioane USD în 1968, la 1,1 miliarde USD în 1969 a sporit de fapt mai mult, în timp ce schimbul de mărfuri cu URSS a crescut la 500 milioane USD.

[50] Nota Preşedintelui Grupului Regional Interdepartamental pentru Afaceri Europene (Leddy) către Sub-secretarul de Stat (Katzenbach), Washington, 1 octombrie 1968, Documentul 23, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.

[51] Intelligence Memorandum: Economic Relations Between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (1969), p. 15. Vezi şi: Soviet Use of Economic Relations for Political Purposes, 9 mai 1983 (declasificat: 21 februarie 2001), p. 5-6, CIA.

[52] O propunere a Casei Albe din iulie 1968 pentru coordonarea cu România şi Iugoslavia în scopul descurajării acţiunii militare împotriva Cehoslovaciei ridică posibilitatea ca asemenea discuţii neoficiale să fi existat, chiar şi anterior.

[53] Rezumatul întâlnirii, Cabinet Room, Washington, 23 august 19’68, Document 85, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII. Reprezentantul Pentagonului, generalul Wheeler, a subliniat teama Moscovei de a pierde controlul din moment ce „pierduse deja Iugoslavia, iar România devenise complet independentă în partea de politică externă”

[54]Minuta discuţiei, 23 august 1968, Document 87 in op. cit. Dean Rusk a constatat că „Dobrinin a declarat că nici nu a văzut, nici nu a auzit de vreo intenţie a URSS privind o acţiune împotriva României şi că nici nu crede aceste informaţii. Dimpotrivă, Moscova i-a trimis urări călduroase cu ocazia Zilei Naţionale.”

[55] Anatoly Dobrinin, In Confidence: Moscow’s Ambassador to Six American Cold War Presidents, Seattle, University of Washington, 2001, p. 181.

[56] Stenograma Întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, Cancelaria, dosar nr. 135/1968, ff.6 – 29.

[57] Forţele SUA responsabile de criză au menţionat „o varietatea de rapoarte” privitoare „la posibilitatea unei mişcări militare sovietice împotriva României, „inclusiv deplasarea unor forţe sovietice şi maghiare între rîul Tisa şi frontiera României.” Situation Report, 0600 hours EDT, 24 august 1968, Department of State Czech Task Force, în “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. Însă, prin categorisirea rapoartelor ca având diverse grade de „credibilitate”, raportul implica faptul că nivelul de încredere era redus reducând importanţa observaţiei din acelaşi raport că anumite „servicii de informaţii sunt neliniştite de rapoartele despre mişcări de trupe ale Pactului de la Varşovia înspre România” şi anularea unei vizite oficiale sovietice „la Bucureşti din cauza „unor mari evenimente care vor avea lua curând acolo.”

[58] Retegan (2000), p. 203-4; M-K-S, 288, fond 5, dosar nr. 471, f. 50-51 şi 62.

[59] Expansion of Czechoslovak Task Force to Include Romanian Contingency, Dean Rusk, Memorandum pentru preşedinte, 29 august 1968, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[60] Ibidem, p. 2.

[61] Thomas R. Johnson, American Cryptology during the Cold War, 1945-1989, Book II: Centralization Wins, 1960-1972, National Security Agency, Center for Cryptologic History, 1995 (declasificat: 9 iulie 2007), p. 462, National Security Archive Electronic Briefing Book No. 260, www.gwu.edu.

[62] Textul discursului apare în Public Papers of the President of The United States: Lyndon B. Johnson, 1968 –69, Book II, pp. 917-920; Doc. 166, Telegrama Departamentului de Stat către Ambasada SUA în România, 31 august 1968, Conversaţia Bogdan – Leddy, semnată de Rusk, transmisă şi la Moscova, Belgrad, Praga.

[63] Minuta discuţiei, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170 in op. cit. despre întâlnirea pe tema situaţiei din Europa de Est dintre Rusk, ambasadorul Buffin, asistent Sisco, Kaplan EUR/EE, DeSeabra (translator), ministrul de externe Mănescu, adjunctul ministrului de externe Maliţa, ambasadorul Bogdan, ambasadorul la ONU Diaconescu, Celac (translator).

[64] Minuta discuţiei, 30 august 68, 9 pm, Document 165 in op. cit.  Ambasadorul Llewellyn Thompson, un mare suporter al politicilor Departamentului de Stat concentrate pe sovietici, a participat de asemenea la întâlnirea Rusk-Dobrinin.

[65] Johnson (1995), p. 462. Dobrinin „ a spus că el nu primise nici un fel de instrucţiuni în acea privinţă”, dar, ca un punct de vedere personal, considera că Moscova „nu va face nici o mişcare împotriva României”, ca urmare a avertismentului lui Rusk. Vezi: Walt Rostow către Preşedinte, 30 august 1968, CIA, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From the 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[66] Note din cea de-a 59-a şedinţă a Consiliului Naţional de Securitate, septembrie 4, 1968 (extrase), Washington, 7:25 PM, Document No. 125, în Navrátil (1998), p. 494. Vezi şi: FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII, Washington DC, US GPO, 1996, pp. 272-278. Rusk a subliniat din nou că: „românii nu lansaseră poveşti despre false ameninţări”.

[67] Dobrinin (1995), p. 178-183.

[68] Comentariul lui Jarujelski aş cum a fost citat în Immediate Warsaw, Telegram no. FOE 144, 19 noiembrie 1968, BNA, PRO, PREM 13/2638.

[69] Răspunsul dat de Generalul Iaruzelski lui David Dastych, Varşovia, 14 iunie 2007, la întrebarea pusă de autor. Amintirile lui Iaruzelski trebuie analizate cu grijă. Este interesant totuşi că el a re-afirmat dezinformarea sovietică privind o ofensivă din Occident (Germania) a justificat invazia şi că opoziţia României faţă de Moscova, chiar “în aspecte minore”, a fost ridicolă, înainte de a afirma că regimul lui Ceauşescu era “regim stalinist, dur şi caracterizat de cultul personalităţii”, fapt ne-adevărat în 1968, când Ceauşescu era încă pe linia deschisă de Gheorghiu Dej a liberalizării. Afirmaţia lui Iaruzelski că „Ungurii au unele motive să se opună lui Ceauşescu”, a fost in deplină conformitate cu dezinformarea că ostilitatea a fost dirijată împotriva liderului român şi nu a politicii independente şi anti-sovietice atât de populare.

[70] Vezi de ex.: Interviul colonelului Ryszard Kuklinski la CIA, “Jaruzelski’s Attitude, Behavior and Style,” (publicat parţial: HR70-14, 19 August 2008), p. 47, în “Preparing for Martial Law: Through the Eyes of Colonel Ryszard Kuklinski,” CIA; Marek Jan Chodakiewicz, “The Jaruzelski Case: The Ascent of Agent ‘Wolski’,” World Politics Review, 12 decembrie 2006, “The General’s Dark Past” Warsaw Voice, 15 iunie 2005.

[71] Viktor Suvorov, Inside the Soviet Army, New York, Berkeley Books, 1982, p. 7.

[72] Op. cit. p.8. Oportunitatea nu reprezenta o problemă deoarece, spre deosebire de Cehoslovacia care avea graniţă cu NATO (şi cu Austria, care era neutră), „România nu avea nici speranţa teoretică  de a primi ajutor din partea Occidentului.”

[73] Memorandum al discuţiei, 30 august 68, Document 165, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, volum XVII.

[74] Dobrynin (2001), p. 183.

[75] Nota a fost întocmită de Secretarul de Stat Rusk şi de Secretarul Apărării, Clark Clifford. O săptămână mai târziu, Preşedintele Johnson şi Dean Rusk au informat conducerea Congresului că se părea că „sovieticii ar putea intra în România”, după care  Johnson a transmis avertismente publice şi private şi „asigurarea verbală” a Ambasadorului Dobrinin că forţele sovietice nu vor intra în România (sau Berlin).  Secretarul Clifford a 0065plicat că în timp ce „nu exista „nici o dovadă despre vreo intervenţie imediată  în România”, Pactul îşi arătase capacitatea de a se deplasa rapid şi existau „şapte divizii în Ungaria, 12 în Bulgaria” şi „18 în URSS.” Preşedintele Johnson a adăugat apoi că administraţia rămânea îngrijorată „că poate vor dori să facă curăţenie în acelaşi timp în Iugoslavia, Românai şi Cehoslovacia.” Notes on President’s Meeting with House Leadership on Monday, septembrie 9, 1968, p. 1-2, 4, „Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[76] Telegrama de la Asistentul special al Preşedintelui (Rostow) adresată Preşedintelui Johnson, în Texas, 31 august 1968, 1801Z, Document 91, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII. Scrisoarea către Kosîgin, marcată „secret, sensibil, personal,” era aprobată de Departamentul de Stat şi cel al Apărării. Deşi nu se ştie dacă scrisoarea a fost vreodată trimisă, date fiind amintirile lui Dobrinin privind avertismentele formulate de SUA, mesajul pe care îl conţinea a ajuns în mod cert la destinatar.

[77] Cele mai recente aprecieri asupra situaţiei din Europa de Est (As Of 8:30 AM EDT), 31 august 1968, Walt Rostow către preşedinte, p. 2, punctele 7 şi 8, “Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.

[78] Telegrama de la Asistentul special al Preşedintelui (Rostow) adresată Preşedintelui Johnson, 1 septembrie 1968, 0344Z, Document 167 in op. cit. Telegrama a fost primită la ferma lui LBJ pe 31 august, ora 11:01 p.m. De asemenea, în răspuns se arăta că “nu se vor întreprinde astfel de acţiuni nici împotriva Berlinului”, dat fiind că SUA şi-au exprimat îngrijorarea în această privinţă.

[79] Dobrynin ((2001), p. 183.

[80] Memorandum al discuţiei, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII.

[81] Ibid. Rusk a mai adăugat şi un al cincilea atu, « puterea conducerii Partidului Comunist”. Fără îndoială un atu în 1968, avea să devină un joker 20 de ani mai târziu.

[82] Intelligence Memorandum: Czechoslovakia. The Problem of Soviet Control (Reference Title: ESAU XLIV), 16 ianuarie 1970, analiştii James Ogle, John Kerry King, Chief DD/I Special Research Staff, p. ii, CIA.

[83] Munteanu (2008), Doc. 8, p. 429, Minutele discuţiilor dintre delegaţia română la funeraliile lui Ho Chi Minh, condusă de Ion Gheorghe Maurer, şi delegaţia chineză, condusă de Ciu Enlai, 11 septembrie 1969, ANIC, fond CC al PCR – Departamentul politică externă, dos. 72/1969, p. 35 – 65, în Budura (2005), p. 963 – 982.

1968 – SUA si NATO sar in apararea Romaniei de atacul Rusiei Sovietice: “Ar putea izbucni al treilea razboi mondial”. “Romanii rezista pana la ultima suflare” aminteste Larry Watts via Ziaristi Online

$
0
0
PDF Download PDF

Harta Romaniei in fata atacului URSS, Ungariei si Bulgariei in 1968 - Larry Watts via Ziaristi OnlineÎnşelătoria sovietică şi evaluările occidentale

Capitolul 16

Fereste-ma, Doamne, de prieteni

Larry L. Watts

 

Crearea căilor de acces: coridoare şi aplicaţii militare comune

Presiunile sovietice pentru a-şi asigura mijloacele militare prin care să controleze România au continuat fără reţinere în toată această perioadă. Pe lângă condamnarea clară a invaziei, România a refuzat să acorde drept de tranzit forţelor bulgare participante la agresiune, împiedicând astfel o operaţiune desfăşurată sub umbrela Tratatului de la Varşovia şi accentuând importanţa faptului că România controla singura cale terestră care lega Bulgaria de stăpânul sovietic.[1]

Nu este deloc surprinzător că una dintre solicitările Moscovei se referea la o carte blanche pentru drepturile de tranzit către Bulgaria. Această solicitare, precum şi încercarea de a câştiga indirect controlul asupra teritoriului României,  prin „extrateritorialitate”, se conforma întocmai politicii ţariste din 1878 şi politicilor Moscovei din perioada celor două războaie mondiale. Ea a constituit o temă recurentă a discuţiilor bilaterale sovieto-române – invariabil critice cu atitudinea Bucureştiului faţă de proprii ei aliaţi – care ar fi oferit un prilej excelent pentru introducerea trupelor Pactului de la Varşovia pe teritoriul  României, cu aprobarea  oficială a conducerii partidului.

Pe lângă privilegiile de tranzit, Moscova a continuat să facă presiuni pentru a beneficia de privilegiul neîngrădit de a-şi desfăşura trupele pe teritoriul unui stat membru al Tratatului, în baza unui vot majoritar al membrilor săi, insistând ca România să găzduiască trupele ţărilor membre cât mai curând posibil. La sfârşitul lunii septembrie, Ceauşescu declara că orice decizie legată de iniţierea de operaţiuni militare sau desfăşurarea de trupe impunea necesitatea unanimităţii. Aceasta l-a determinat pe şeful Statului Major al Forţelor Armate Unificate ale Tratatului de la Varşovia, Generalul Ştemenko, să intervină brutal şi să-l acuze indignat pe conducătorul român că încearcă să introducă „dreptul de VETO”, ceea ce şi făcuse Ceauşescu. Deloc impresionat de răbufnirea generalului, Ceauşescu a subliniat că, din raţiuni politice, românii solicită să cunoască în amănunt şi în întregime „motivele pentru care îşi trimiteau soldaţii la moarte”; că, din punct de vedere juridic, unanimitatea era o cerinţă a relaţiilor internaţionale; iar din punct de vedere tehnic, nici o altă abordare nu era de luat în calcul:

Desfăşurarea unei armate într-o ţară străină nu este o călătorie de plăcere (deoarece implică probleme de transport, cheltuieli etc.). Trebuie reglementată printr-un acord clar care trebuie respectat întocmai. Fără un acord clar care să stipuleze obligaţia guvernelor în această chestiune, trupele nu vor avea nici o garanţie a securităţii. (Ca exemplu, el a enumerat ce ar trebui să asigure Republica Populară Bulgară trupelor Republicii Socialiste România  – cazare, mâncare, asistenţă medicală, transport etc.)[2]

Apoi, Ştemenko a cerut imperios să ştie ce trebuie să facă Bulgaria vis-à-vis de desfăşurarea trupelor în alte ţări membre ale Tratatului. „Nimic”, a replicat Ceauşescu, „dacă vorbim despre relaţiile bilaterale. Totul, dacă este vorba de acţiunile derulate sub jurisdicţia Tratatului de la Varşovia”.

Manipularea percepţiilor occidentale asupra rezistenţei României

Acţiunile de dezinformare promovate de sovietici la adresa României pot fi considerate ca un succes fără precedent al acestei perioade. Extrapolând evoluţiile reale şi erorile logice, efectul dezinformării era menit să transforme lipsa demonstraţiilor publice şi încercările de a reduce discuţia la un compromis de substanţă şi conţinut, printr-o diminuare a manierei retorice şi conciliante. Printre temele diseminate cu insistenţă în perioada Războiului Rece, se numărau următoarele: România a ezitat să adopte o poziţie contrară intervenţiei, în timp ce alte state membre au fost mai ferme;  condamnarea invaziei de către România şi susţinerea cauzei celor de la Praga au fost de scurtă durată; România nu s-a confruntat cu o ameninţare reală din partea URSS dată fiind lipsa ei de importanţă strategică; România nu ar fi opus rezistenţă dacă armata sovietică ar fi intervenit într-adevăr şi, prin urmare, nu merita să fie sprijinită;  România a adoptat o opoziţie ostentativă cu privire la unele aspecte minore, în timp ce alte ţări din cadrul Tratatului s-au angajat într-o opoziţie discretă cu un conţinut mai profund, etc.

President Lyndon Johnson - Gheorghe Maurer Romania 1967 via Ziaristi OnlineSuccesul acestor teme de dezinformare a fost foarte bine ilustrat în perioada ce a urmat crizei din 30 august, când preşedintele Johnson a menţionat posibilitatea declanşării unui al treilea război mondial, în cazul în care forţele sovietice ar fi intrat în România. Într-un memorandum emis a doua zi, referitor la Posibila ameninţare sovietică la adresa României, CIA a abordat problema cu scepticism, din perspectiva: „există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”, în loc să se întrebe agnostic dacă „există indicaţii consistent cu pregătiri de intervenţie din partea sovietică”, care volens nolens ar duce la concluzia că astfel de intenţii nu au fost dovedite.[3]  Conform CIA:

În seara zilei de 30 august au fost primite câteva rapoarte alarmante care sugerează iminenţa unei intervenţii militare sovietice în România. Nu putem exclude o asemenea acţiune din partea Moscovei şi nu putem respinge posibilitatea unei asemenea invazii, dar informaţiile noastre sunt contradictorii şi nu conduc neapărat la concluzia că URSS-ul, alături de aliaţii ei, va intra în România.[4]

Aceasta reflecta mai degrabă o prejudecată instituţională decât o analiză determinată politic.  În pofida faptului că Dean Rusk a declarat ulterior că nu a crezut posibilă o intervenţie, în acel moment, el şi preşedintele Johnson s-au comportat exact ca şi cum ar fi perceput cu claritate această ameninţare. Luând măsura extremă de a ridica posibilitatea unei al Treilea Război Mondial, în cazul în care forţele sovietice ar fi pătruns în România (susţinuţi şi de măsurile luate de liderii chinezi, britanici şi vest-germani, ca şi de măsurile defensive româneşti), efortul de descurajare a intervenţiei militare sovietice a fost, în final, încununat de succes.

Memorandumul continua apoi să combată indiciile unei ameninţări armate.  De exemplu, memorandumul CIA menţiona propriile descoperiri – legate de: „existenţa unor manevre militare în regiunile Kiev şi Odessa, în vecinătatea României; „mişcarea unui larg convoi” de trupe „în partea centrală a districtului militar Carpaţi”, înspre graniţa cu România; şi concentrări de „trupe de transmisiuni şi logistice în nord-estul Bulgariei”, de-a lungul frontierei cu România (inclusiv deplasarea a 107 avioane bulgăreşti) – dar lista cu rapoartele „despre concentrările de trupe sovietice şi bulgăreşti” era precedată de menţiunea: „informaţii de presă neconfirmate.”[5]

Ca un contra-indiciu important, memorandumul cita „rapoartele ataşaţilor militari occidentali din Ungaria” care, în ciuda „frecventelor deplasări la frontiera ungaro-română”, nu au găsit „nici o dovadă a vreunei acumulări de forţe sovietice în zonă.”[6] Deşi unii ataşaţi militari occidentali furnizau adesea informaţii militare preţioase, nici unuia nu i s-a permis accesul liber  la frontiera vreunei ţări membre a blocului, aşa cum sugera raportul, ei constituind ţinta primară a operaţiunilor de dezinformare. De aceea, autoritatea acestor rapoarte era de fapt mult mai redusă decât se sugera în analiză.

De abia la punctul 5, memorandumul aborda existenţa unui potenţial pentru o intervenţie a Pactului de la Varşovia:

5. În vestul URSS există suficiente trupe terestre şi aeriene disponibile în cazul în care sovietici şi aliaţii din Pactul de la Varşovia decid să intre în România. Există cel puţin şase divizii terestre în districtul militar Odessa, adiacent României şi cel puţin opt divizii în districtul militar Kiev, din nord. De asemenea, există câteva divizii în districtul militar Carpaţi, care  nu au fost deplasate în Cehoslovacia şi ar putea fi disponibile. …

6. În Ungaria sunt patru divizii sovietice, pe lângă cele şase divizii maghiare. Bulgaria are 12 divizii …

7. Trei armate tactice aeronautice, una în Ungaria şi câte una în districtele militare Odessa şi Carpaţi, ar putea oferi acoperire aeriană adecvată operaţiunilor terestre din România.[7]

Conform memorandumului CIA, cea mai „elocventă indicaţie” a fost considerată aceea că înşişi diplomaţii români „nu îşi imaginau posibilitatea intervenţiei sovietice în ţara lor”, iar „ministrul de externe [Corneliu] Mănescu le-a comunicat oficialităţilor americane că guvernul său nu era îngrijorat în legătură cu posibilitatea intervenţiei ruseşti.”[8]

Două zile mai târziu, CIA confirma că „activitatea militară din Bulgaria” se „intensificase” prin „începerea unor exerciţii ale forţelor terestre ale armatei bulgare, în zona de est a ţării” şi de-a lungul frontierei româno-bulgare.[9] Preocupată de majora criză est-vest, provocată de invadarea Cehoslovaciei, CIA nu a considerat ca indiciu al unei ameninţări iminente faptul că Bulgaria a iniţiat manevre militare în apropierea frontierei cu România – zonă la care se făcea repetat referirea într-un raport CIA ca fiind „nord-estul Bulgariei” fără să se menţioneze că se afla la graniţa cu România -  în care erau implicate câteva divizii bulgăreşti şi forţe aeriene semnificative (precum şi manevre navale importante, încă ne-reflectate de rapoartele care au fost declasificate până în acest moment) şi care au durat mai mult decât orice alt set de manevre bulgăreşti  de la momentul rupturii Tito-Stalin.[10] Iar la două zile după aceasta, pe 4 septembrie, CIA raporta:

Sovietici au refuzat să acorde permisiunea pentru deplasarea unui ataşat militar al SUA care urma să viziteze diverse locaţii din sud-vestul URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa. Ambele oraşe se află în districtul militar de la graniţa cu România.[11]

Acest raport, în substanța sa (cel puţin partea care nu a fost ştearsă), nega raportul – despre care se afirma că provenea de la români – şi pe care ministrul de externe iugoslav îl înmânase ambasadorului SUA de la Belgrad, referitor la mişcările suplimentare de trupe sovietice, în Bulgaria şi Ungaria. În loc să analizeze dacă cele 2-3 divizii bulgare erau angajate în manevre de intimidare prin traversări ale fluviului şi exerciţii de asalt la frontiera României sau dacă cele 4-5 divizii maghiare continuau aplicaţiile similare de-a lungul graniţei comune, memorandumul a deplasat discuţia spre întrebarea dacă divizii sovietice suplimentare intraseră în Bulgaria şi Ungaria (mişcări care oricum nu ar fi fost necesare pentru o invazie în România, dată fiind dispunerea de la acel moment a trupelor sovietice).  Ambasadele americane din ambele ţări au negat categoric acel aşa-zis raport românesc – ambasada americană de la Budapesta raportând că „prin supravegherea continuă şi sistematică din partea ataşaţilor militari occidentali, de la începutul lunii august nu s-a putut confirma prezenţa nici măcar a unei singure divizii sovietice adiţionale în această ţară. ”[12]

On the other hand, US military intelligence noted that Soviet troops continued to move western from the various military districts towards (and into) Eastern Europe, and particularly that the “only division” to withdraw from Czechoslovakia was the Soviet Southern Group of Forces 35th Guards Motorized Rifle Division, which returned to Hungary where it now stood “within 100 km of both Rumania and Yugoslavia.”[13] Moreover, an auxiliary airfield at Mezokovesd, Hungary had been activated, while the westward Soviet troop movement indcated “a continued build-up of forces in the forward area.” Among the factors that indicated or favored “Warsaw Pact offensive action” in the near future, US military intelligence noted the following:

  1. All major Soviet units – with the single exception of the 35th GMRD – were still deployed (and none had “returned to the USSR”);
  2. Far more units remained in Czechoslovakia than were needed;
  3. The logistics and supply pattern was “consistent for sustained operations”;
  4. Reservists continued to be called up “with only limited indications” that any were released;
  5. There would be “good operations weather for at least one more month”;
  6. The “lack of NATO reaction to the Czech invasion”;
  7. The US was preoccupied with Viet Nam and the Free World was split over it; and
  8. The “ease of the Czech occupation due partly to Dubcek’s urging compliance with the Soviets.”[14]

La mijlocul lui septembrie, comunitatea informativă a SUA căzuse de acord că Moscova va tolera „recalcitranţa” României în problemele Tratatului de la Varşovia pentru că aceasta nu ameninţa politica şi planurile sovietice din Europa, în timp ce „trădarea sau chiar lipsa de cooperare a unui stat mai nordic ar submina chiar fundamentul  acelei politici şi, deci, nu putea fi tolerată.[15] Reducând varietatea ameninţărilor pe care Bucureștiul le prezenta pentru URSS doar la „naţionalismul românesc”, estimarea National Intelligence presupunea că Moscova îl privea ca pe un „păcat ce putea fie iertat” spre deosebire de „cel mortal” reprezentat de „liberalizarea regimului cehoslovac.”[16] În acest fel, din moment ce serviciile de informaţii americane minimalizau importanţa strategică a României şi considerau politicile sale naţionaliste lipsite de semnificaţie, ameninţarea sovietică a fost considerată nulă.

Caracterizări negative similare ale acţiunilor României sunt prezente şi în documentul de strategie pentru scenarii posibili, întocmit la începutul lunii octombrie 1968 de grupul de experţi seniori ai Departamentului de Stat (SIG: Senior Interdepartmental Group). „Principalul scenariu” era acela al unei „invazii de tipul celei care s-a petrecute în Cehoslovacia”, dat fiind faptul că:

Capacitatea sovietică de a invada România cu orice efectiv sau cu orice mijloace militare venite din oricare sau din toate cele patru direcţii – Ucraina, Moldova, Ungaria (plus forţele dislocate în Cehoslovacia), Bulgaria şi Marea Neagră  – este impresionantă.[17]

Un al doilea scenariu, o „lovitură de stat orchestrată de URSS”, era considerat de grupul de experţi ca fiind probabil cel mai eficient mod de a reinstaura controlul Moscovei, din moment ce SUA şi aliaţii acestora nu prea ar mai fi avut ce face dacă s-ar fi confruntat cu o schimbare internă a conducerii, iar noile autorităţi s-ar fi opus acordării de asistenţă. Un al treilea scenariu se referea la „dezmembrarea României”, prin care forţele armate conduse de sovietici ar fi „desprins Transilvania şi ar fi predat-o Ungariei loiale.”[18] Ajutorul non-militar acordat de SUA ar fi putut fi extins numai în cazul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia şi numai cu două condiţii: ca România să-l solicite şi ca ea să opună rezistenţă  intervenţiei militare sovietice. Admiţând că românii ar trebui ajutaţi dacă rezistă, atunci ajutorul ar fi condiţionat şi de modul în care au rezistat, specificând că ar fi nevoie de o „rezistenţă neaşteptat de fermă din partea românilor.” Planul prevedea că o asemenea rezistenţă impunea acordarea ajutorului:

Nici capacitatea militară românească, nici experienţa istorică a românilor nu indică posibilitatea unei rezistenţe militare prelungite, a unui război de gherilă sau chiar, a unor şantaje de tipul celor făcute de cehoslovaci la începutul invaziei sovietice.[19]

Pentru a se ajunge la o concluzie, decizia de a lupta luată de conducerea României pe plan intern şi exprimată public în faţa unei populaţii care în mod cert o susţinea, şi care a convins Beijingul, Belgradul, Bonnul, Londra şi Budapesta, a fost respinsă ca fiind nerealistă.  În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea sovietică concertată a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experi din Departamentul de Stat al SUA.

Lansarea stereotipurilor

Trebuie subliniat faptul că atacurile propagandistice la adresa atitudinii ferme a României fuseseră lansate de conducerea ţaristă în timpul războaielor ruso-turce şi al primului Război Mondial şi, ulterior, de conducerea sovietică, ca o modalitate de izolare a ţării de ajutorul şi atenţia Occidentului.[20] Conform unor direcţi observatori occidentali şi turci, intervenţia României salvase Rusia de la înfrângere în războiul ruso-turc.   [21] În acelaşi timp, capacitatea României de a-şi reveni după o înfrângere aparent catastrofală, în timpul primului Război Mondial, şi să menţină linia frontului împotriva forţelor combinate ale puterilor centrale, în „ultima mare bătălie de pe frontul de este”, în 1917 a fost considerată un miracol militar atât  de adversarii germani şi austrieci, cât şi de aliaţii francezi, englezi şi americani.[22] Numai numărul victimelor, 335.000 de morţi pe câmpul de luptă şi aproape 400.000 de morţi din rândul civililor, indica o rezistenţă mai mare decât îşi puteau imagina experţii americani din SIG.[23]

Când a fost întrebat „care dintre trupele ne-aparţinând Germaniei” – finlandezii, croaţii sau ungurii – „erau cei mai buni soldaţi” din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi ulterior Şef de Stat Major NATO, Hans Speidel a răspuns: „Niciunii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea.”[24]

Speidel nu a fost singurul care a făcut o astfel de apreciere. Fostul comandant german din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, unde îi văzuse în acţiune pe români, şi-a exprimat aceeaşi părere remarcabilă despre performanţa militară a României, ca răspuns la întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor:

A, românii, desigur! Au fost neînfricați în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare. [25]

Autorităţile sovietice s-au străduit din răsputeri să discrediteze public capacitatea românilor de a lupta, într-o asemenea măsură încât o puneau în opoziţie  cu pretinsa performanţă a ungurilor, diametral opusă de declarațiile ofiţerilor germani care serviseră pe frontul de est. Hrușciov, spre exemplu, afirma că trupele româneşti se prăbuşiseră la „prima lovitură”, în timp ce ungurii „rezistaseră cu încăpăţânare.”[26] De asemenea, istoriografia militară sovietică a făcut tot posibilul să caracterizeze contribuţia românească la cauza Alianţei, din timpul ultimelor nouă luni de război (peste 538.000 de combatanţi) ca fiind şovăielnică, insignifiantă şi ineficientă, în principal pentru a justifica refuzul Moscovei de a-i acorda României statutul de cobeligerant. [27] Dar chiar şi admiţând că Speidel şi Kreipe ar fi exagerat, faptul că România a avut peste 167.000 de victime în lupta de partea Aliaţilor (sovietici), cu peste 50% morţi, indică din nou o disponibilitate mai mare de a intra în luptă decât susţineau experţii americani sau acţiunile de dezinformare sovietice.[28] Numai URSS-ul, Marea Britanie şi SUA au suferit, în ultimele nouă luni de război, pierderi mai mari pentru cauza aliată, decât pe parcursul întregului război.

La mijlocul lunii octombrie 1968, ministrul de externe al lui De Gaulle, Michel Debre, s-a gândit că ar fi util să încerce să-l convingă pe Secretarul de Stat Rusk că ar fi o deosebire fundamentală „între o acţiune sovietică îndreptată împotriva României şi orice altă acţiune asemănătoare împotriva Berlinului de vest, împotriva Iugoslaviei sau a Austriei.” Debre susţinea că o invazie a României avea o importanţă minoră şi că nu era cazul să fie considerată motiv de îngrijorare disperată şi de reacţii riscante. Recunoscând că există această diferenţă, Rusk a arătat că „intervenţia sovietică în România ar putea fi foarte bine plănuită pentru a pregăti o eventuală intervenţie împotriva Iugoslaviei” şi şi-a exprimat neîncrederea sa faţă de convingerea lui Debre că sovieticii „nu vor interveni deoarece pun preţ pe dezgheţarea relaţiilor (deténte)”, exact argumentul care făcuse Occidentul şi America să închidă ochii şi să desconsidere ameninţarea la adresa Cehoslovaciei.[29]

Realitatea contrastantă din spatele acestor afirmaţii includea pregătirile militare sovietice constante, dublate de ofensiva secretă extinsă a serviciilor de informaţii din ţările membre ale Tratatului.  Până în octombrie 1968, ca parte a eforturilor coordonate de sovietici, departamentul de informaţii externe al  Stasi  – HVA (Hauptverwaltung Aufklärung) – a transformat statutul României de partener „comunist, prieten, chiar fratern” într-unul de stat duşman şi şi-a înfiinţat „un post sub acoperire legală” la Ambasada Germaniei de Est, la Bucureşti.[30]  România devenea astfel „singura ţară din sfera de influenţă sovietică unde HVA a decis să-şi înfiinţeze un post prin care să desfăşoare activităţi de spionaj, în timpul Războiului Rece.[31] Până la sfârşitul lunii octombrie, Stasi făcea liste cu toţi cetăţenii Germaniei de Est care aveau relaţii cu România, cu menţiunea „dacă persoanele respective ar putea fi recrutate sau făcute colaboratori neoficiali” pentru operaţiunile derulate acolo. [32]

Între timp, autorităţile sovietice din RSS Moldova şi Ucraina s-au aliat împotriva impactului „distructiv” pe care îl reprezenta România în regiune, prin modelul ei independent şi influenţa subversivă exercitată prin „publicaţiile şi mass-media contrarevoluţionară şi anti-sovietică”.[33] În octombrie, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a condamnat conducerea României pentru „poziţia dăunătoare faţă de un larg set de probleme importante pentru mişcarea muncitorească şi comunistă internaţională” şi pentru „opoziţia fermă faţă de măsurile luate de cele cinci state socialiste pentru a stopa contrarevoluţia din Cehoslovacia.”[34] Faptul că „presa românească publica materiale şi declaraţii ale unor autori români şi străini care erau ostile Uniunii Sovietice şi celorlalte ţări socialiste şi republica materiale anti-sovietice din presa străină, inclusiv din organele de presă burgheze”, a fost considerat deosebit de condamnabil.[35]

În consecinţă, în lunile august-noiembrie, ziarele româneşti au fost „reţinute şi distruse” de autorităţile sovietice pe motivul că propagau „dezinformări care induceau în eroare cititorii şi dăunau eforturilor de a promova punctul de vedere comunist în rândul populaţiei din republică.” Solicitările repetate ale  Bucureștiului pentru „retragerea imediată a trupelor celor cinci state” din Cehoslovacia, apărarea constantă  a „corectitudinii poziţiei româneşti faţă de invazie şi comparaţia  periculoasă cu Ludovic al XIV-lea a marxiştilor care clamau „Marxisme c’est moi” (marxismul sunt eu), precum şi nenumăratele discursuri împănate cu teme „de un naţionalism veninos” erau considerate deosebit de „ofensive”.[36]

Intervenţia britanicilor şi a NATO

La începutul lunii septembrie, subliniind caracterul complicat al relaţiei sale cu Moscova şi cu Bucureştiul, Tito a întrebat Londra ce măsuri va lua „dacă România va fi invadată, Iugoslavia angajându-se să vină în ajutorul vecinei sale.”[37] Pe 6 septembrie, premierul britanic, Harold Wilson, ministrul apărării, Denis Healy, şi ministrul de externe, Michael Stewart, au luat în discuţie planurile de a trimite „unităţi militare britanice de genul celor utilizate în cel de-al doilea Război Mondial pentru a-i ajuta pe partizani, dacă Iugoslavia va fi direct ameninţată.” Healy şi Stewart „au convenit cu premierul că o invazie rusească în România putea foarte bine reprezenta prima etapă care ar precede o astfel de ameninţare.”[38]

Astfel, în luna septembrie, au început o serie de discuţii „disperate” între Wilson, Stewart şi Ceauşescu, determinate de „mişcările constante de trupe sovietice la graniţa României”, care au generat motive serioase de îngrijorare la Londra şi Washington. La începutul lunii octombrie, Londra a informat Washingtonul că este de părere că acest Nervenkrieg împotriva României şi Iugoslaviei este parte a unui plan militar sovietic în care „trupele se vor deplasa din Ungaria prin România pentru a ocupa Belgradul şi podurile principale de la Novi Sad şi Panchevo.” [39] Ajungând la concluzia că o invazie în România ar fi dezastruoasă pentru britanici şi pentru interesele NATO la zona Mediteranei, Londra monitoriza îndeaproape misiunile sovietice la frontieră.

În a doua săptămână a lunii noiembrie, mişcările trupelor sovietice şi ale ţărilor Tratatului precum şi traficul semnalelor din România au început să capete o formă alarmantă. Concluzionând în septembrie că era necesară o poziţie clară a NATO, pentru a proteja nu numai Iugoslavia şi alte ţări neutre, dar şi pe membrii NATO din Sud, Londra a convins Washingtonul să convoace o întâlnire urgentă a Consiliului de strategie şi apărare a NATO şi a Consiliului ministerial. [40] Întâlnirea programată pentru mijlocul lui decembrie a fost devansată pentru mijlocul lui noiembrie.

Întrunirea de urgenţă a Consiliului de strategie şi apărare a NATO din 14 noiembrie, urmată de sesiunea ministerială pe 15-16 noiembrie au trimis un „avertisment explicit URSS” privind „situaţia gravă generată de intervenţia armată în Cehoslovacia şi ocuparea acesteia de către forţele Uniunii Sovietice şi de patru dintre aliaţii din Tratatul de la Varşovia.”[41] Liderii URSS, ai Poloniei, Germaniei de Est, Ungariei şi Bulgariei încălcaseră în mod deliberat legislaţia internaţională şi plasaseră intenţiile URSS şi eventuala recurgere la forţă şi în alte cazuri care se dovedeau „periculoase pentru securitatea europeană” într-un con de incertitudine îngrijorătoare. NATO a subliniat că orice intervenţie sovietică în Europa sau în zona Mediteranei „va genera o criză internaţională cu grave consecinţe” şi va determina aliaţii să treacă imediat la acţiune.

Berlinul a fost direct invocat într-un comunicat NATO, iar Iugoslavia indirect, dar faptul că presiunile militare, politice şi economice sovietice erau îndreptate în principal împotriva României făcea să fie evidentă care era cauza proximă a avertismentului. În discuțiile din cadrul alianţei Atlanticului de Nord, care au precedat comunicatul,  Dean Rusk a specificat că „o ameninţare din partea Pactului de la Varşovia contra României, Iugoslaviei sau Austriai ar constitui o ameninţare pentru NATO.”[42] Totuşi, dat fiind comportamentul sovietic din trecut, britanicii aveau dubii privind eficienţa acestuia. „Poziţia URSS în Europa de Est este atât de solidă”, conchideau serviciile secrete britanice câteva zile mai târziu, încât „este de aşteptat ca URSS să poată acţiona împotriva României fără teamă de consecinţe, în ciuda recentului comunicat al NATO.”[43]

Evaluări contradictorii: viziunea britanică şi cea  americană asupra ameninţării la adresa României

În timp ce serviciile secrete britanice consemnau în continuare că erau indicii privind o acţiune împotriva României la începutul toamnei, americanii respingeau aceste informaţii ca nefiind credibile. Aceste percepţii atât de diferite se datorau, parţial, surselor relativ puţine pe care CIA le deţinea în estul Europei. CIA nu a avut agenţi în România în 1968 sau în 1988-1989 (în afară de şeful misiunii de la Bucureşti care, în ultimă instanţă, s-a dovedit a fi şi agent sovietic).[44] În consecinţă, o mare parte din rapoarte proveneau de la ataşaţii militari ai SUA. Iar ţările gazdă controlau strict mişcările ataşaţilor, în timp ce serviciile de informaţii se străduiau să le manipuleze percepţiile, adesea în coordonare cu eforturile „partenerilor apropiaţi”.[45]

Pe de altă parte, din 31 august până în noiembrie, CIA (şi comunitatea informativă a SUA, în întregul ei) au repetat că sovieticii nu vor interveni în România datorită lipsei de semnificaţie strategică şi lipsei de consecinţe a comportamentului acesteia. Aceasta face aprecierile informative ulterioare susceptibile la o patologie informativă comună, cunoscută ca „prejudecată retrospectivă”, prin care concluzii precedente, chiar şi cele bazate pe informaţii eronate, sunt incorporate din obişnuinţă în noile analize.[46] În timp ce britanicii au perceput  pregătirile militare împotriva României, SUA luaseră o decizie politică total opusă, influenţând analiştii de informaţii americani să evite astfel de interpretări. Comunitatea de informaţii a SUA, în Analiza Naţională pe Probleme de Informaţii, din 7 noiembrie 1968, aprecia că:

Presiunile exercitate asupra României, incluzând şi indicii privind misiunile militare şi pretinsele mişcările de trupe suplimentare ale ţărilor Tratatului de la Varşovia pe teritoriul românesc, vor continua probabil atât timp Bucureştiul va insista să se comporte independent şi, uneori, să fie chiar ostil. Probabil că sovieticii nu au în vedere nici o acţiune militară directă împotriva României, parţial din cauza calculelor privind costurile politice şi pentru că nu consideră că România are aceeaşi importanţă strategică ca şi Cehoslovacia.[47]

Astfel construită, concluzia a canalizat analiza spre interpretarea indiciilor legate de misiunile militare şi mişcările de trupe suplimentare ale ţărilor Tratatului de la Varşovia pe teritoriul românesc ca fiind, în final, menite mai curând să exercite presiune ca răspuns la comportamentul deranjant al României, decât ca mijloace de realizare a intervenţiei militare. Urmând această logică, absenţa lor indica o renunţare la politica independentă a României. În acest fel, NIE confirma fără voie două teme ale dezinformării sovietice. Prima, că rezistenţa militară românească era exclusă (observând că Moscova s-a răzgândit numai din cauza „costurilor politice”, ignorând eventuale complicaţii militare) şi a doua, că Moscova considera această ţară şi atitudinea ei ca fiind atât de lipsită de importanţă din punct de vedere strategic, încât nu avea nici un interes să intervină. [48] În realitate, Bucureştiul îşi anunţase public decizia de a rezista, care fusese întâmpinată cu un suport popular covârşitor, şi luase măsurile necesare pe plan militar. Iar, conform surselor cehoslovace, poloneze, bulgare şi GRU, Moscova plănuia de ceva timp o acţiune militară directă împotriva României.

Pe 18 noiembrie 1968, serviciul secret olandez a primit informaţii privind o iminentă invazie a României, de la o sursă de încredere din Polonia şi a făcut cunoscute aceste informaţii partenerilor britanic, german şi american, la sediul NATO. Sursa olandeză, un dactilograf civil angajat la Statul Major al Armatei Populare Poloneze, informa că: „Săptămâna trecută s-au dat ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze şi ungare, pe 22 noiembrie la ora 4.”[49] Dactilograful a furnizat, de asemenea, informaţii concrete privind contingentul polonez, inclusiv mijloacele de transport folosite şi numele comandantului.[50] Interogată în detaliu, sursa a infirmat dezinformarea sovietică prin care se susţinea ideea că trupe ale Tratatului de la Varşovia se pregătesc pe teritoriul României şi sunt în alertă pentru sfârşitul lunii noiembrie, menţionând că, „ordinele se referă la o invazie şi nu la manevre militare”.

Serviciul de informaţii militare olandez a raportat faptul că „invazia este confirmată” de către un lector al Academiei Militare Poloneze care era prieten cu sursa. Delegaţia britanică la NATO a raportat ulterior la Londra că:

Trupe sovietice, ungare şi poloneze, în număr total de 150.000, vor pătrunde în România pe 22 noiembrie, ora 04:00. În compunerea contingentului polonez intră: un batalion de tancuri, şase companii de semnalizare, 3 companii de poliţie militară, două regimente aeropurtate.[51]

La rândul lor, românii identificaseră 235.000 de militari doar la graniţa de nord-est cu URSS.

În ciuda asigurărilor olandeze că sursa „s-a dovedit de încredere în trecut”, cu precizarea că sursa avea tendinţa să greşească cifrele, raportul a fost considerat neverosimil de către SUA.[52] Bucureştiul, care începuse de curând să facă schimb de informaţii privind mişcările armatei sovietice cu aliaţii NATO şi care nu dorea să-şi pună în pericol legăturile la nivelul serviciilor de informaţii ale armatei poloneze, în cadrul Tratatului de la Varşovia, nu a transmis informaţiile privind planurile de invadare. Totuşi, chiar dacă sursele britanice şi americane nu au confirmat intenţiile sovietice (de precizat că SUA avea foarte puţine surse HUMINT în Europa de Est), informaţiile primite au generat convingerea JIC (Comisia reunită de informaţii din Marea Britanie) că Moscova se pregătea să intre în România.

Motivul principal pentru care raportul a fost „slab cotat” (în 24 de ore de la primirea raportului original) a fost acela că „nu se cunoaşte  motivarea dactilografului de a face cunoscute acele informaţii confidenţiale” şi „dacă ar fi fost reale, ar fi furnizat şi alte informaţii decât cele citate.”[53]  Necunoscând raţionamentul urmat de evaluator, pare ciudat că motivarea unei surse deja dovedită credibilă, poate fi pusă la îndoială numai din cauza insatisfacţiei faţă de mulţimea detaliilor oferite de informator. Desigur, aprecierea comportamentului uman este mai mult artă decât ştiinţă, dar problemele ridicate nu păreau a fi de genul care putea fi respinse atât de categoric. Motivaţiile par mai puţin misterioase în cazul unei dactilografe însărcinată să transcrie ordinele referitoare la o operaţiune care fusese obiect de speculaţii timp de săptămâni şi care puteau provoca un război. În orice caz,evaluarea informativă din surse deja verificate pe subiecte de interes imediat este condiţionată de consideraţii de poziţionare şi acces. Odată ce credibilitatea a fost stabilită, chestiunea esenţială este dacă sursa (sau vreo sub-sursă) era sau nu în poziţia să obţină acel gen de informaţii.

De fapt, evaluatorul a ignorat chestiunile de natură motivaţională şi s-a concentrat exclusiv pe problema accesului, atunci când a decis să nu ia în consideraţie informaţiile de la cea de-a doua sursă:

Lectorii Academiei Statului Major General nu au acces la asemenea informaţii, dar „confirmarea” sa se poate referi la discursul lui Jaruzelski ţinut în faţa Academiei pe 26 august, în care a spus că şi alte ţări (altele decât Cehoslovacia) trebuie să se conformeze sau să suporte consecinţele.[54]

Din nou, obiecţiile ridicate par exagerate, mai ales că evaluatorul nu cunoştea identitatea lectorului. Deşi principala sursă era un civil, având în vedere că cea de-a doua era profesor în cadrul Academiei Statului Major General a unei ţări comuniste, exista probabilitatea ca lectorul să fie un ofiţer polonez cu experienţă, relaţii şi prieteni, ceea ce înseamnă că se afla în apropierea celor care aveau „acces la astfel de informaţii”. Chiar dacă nu era autorizat pentru deţinerea acestor informaţii, un ofiţer superior care preda la Academie nu putea fi considerat un outsider, mai ales că toată lumea recunoaşte că practica vorbelor aruncate pe coridor este universală.

În sfârşit, analistul a sugerat un scenariu conform căruia lectorul a deformat o remarcă mai inocentă atunci când a citat din discursul ministrului apărării Iaruzelski, unde se făcea referire la „alte ţări”; evitând faptul că avizat în special România, singura din Pactul de la Varșovia care a condamnat invazia. Remarcile lui Iaruzelski nu au fost făcute în faţa unui auditoriu intern, format numai din subordonaţii săi din armată, ci se adresau unei delegaţii la nivel înalt a comandamentului Tratatului de la Varşovia, în timpul unei gale de celebrare a succesului invaziei comune.[55] Este rezonabil să presupunem că ministrul apărării dintr-o ţară membră a Tratatului de la Varşovia, o ţară care a avut cea mai mare contribuţie cu trupe la invazia Cehoslovaciei, după cea a URSS, nu ar fi făcut astfel de afirmaţii gratuit.

Iaruzelski a pretins ulterior că el nu făcuse parte din celula de planificare a invaziei, din cadrului Pactului de la Varşovia. Însă, conform documentelor din arhive, făcute publice după războiul rece,  Iaruzelski fusese recrutat de GRU, în 1943, sub numele de agent WOLSKI şi a fost considerat îndeajuns de loial ca să conducă rezidenţa GRU din 1946, continuându-şi activitatea pentru spionajul militar sovietic, cel puţin până la începutul anilor 70.[56] Deci, este foarte probabil ca ministrul apărării polonez să fi ştiut exact despre ce era vorba, iar cuvintele sale să reflecte întocmai planurile Pactului de la Varşovia.

Pe 19 noiembrie, CIA a transmis mesajul că existau zvonuri că „militari sovietici intră în România”, menţionând că „rapoartele provin din diferite zone din Europa şi afirmă că trupe sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia, cu un efectiv de 150.000 de membri, vor intra în România pe 22 noiembrie.” [57] Cifra de  150.000 provenea, evident, din raportul olandez, unde fusese menţionată ca un număr al efectivelor sovietice, maghiare şi poloneze, cu menţiunea că cifrele precise erau  „călcâiul lui Ahile” pentru sursa în dezbatere. Raportul olandez nu considera posibilă participarea Germaniei democrate sau a Bulgariei, deşi, de exemplu, cea din urmă dislocase deja 2-3 divizii în apropierea frontierei cu România, încă din luna august, şi avea încă 9-10 disponibili.

Evaluări britanice şi americane contradictorii – noiembrie 1968

Lipsa de informaţii la nivelul CIA privind dispunerea trupelor faţă de România, cuplată cu dezinformările conform cărora aceasta bătea în retragere au determinat ignorarea semnalelor că sovieticii urmau să invadeze ţara. Conform memorandumului din 19 noiembrie 1968:

Ordinele miliare actuale şi mişcările politice din URSS nu indică o ameninţare imediată la adresa României … pregătirile militare necesare pentru o intervenţie de tipul celei din Cehoslovacia nu au fost identificate. Credem că o invazie condusă de sovietici în România este puţin probabilă în acest moment. Deşi în perioada crizei cehoslovace o serie de trupe sovietice au fost mobilizate la graniţa României, [şters] probele obţinute la jumătatea lunii septembrie nu demonstrează un potenţial suficient pentru o intervenţie militară, iar de atunci nu s-au obţinut informaţii şi din alte surse care să confirme ipoteza.[58]

Această concluzie era oarecum diferită de avertizarea generalului Wheeler, din septembrie, că trupele amplasate în apropierea frontierelor cu România, în districtele militare Odessa, Kiev şi Carpaţi,  ar putea intra în ţară în decurs de două-trei zile, fără prea multe „avertismente din partea serviciilor de informaţii”.[59] De asemenea, părea să fie diferită şi de propriile concluzi ale CIA, din 31 august, că sovieticii „ aveau suficiente forţe terestre şi aeriene disponibile la graniţa vestică a URSS”, dispersate în districtele militare Odessa şi Carpaţi, pentru „a intra în România”, la care se puteau adăuga până la cinci divizii maghiare (a şasea fiind amplasată în Cehoslovacia) şi douăsprezece divizii bulgăreşti (pentru că la invazie participaseră numai două regimente).[60] Fiecare dintre cei trei vecini aveau cel puţin câteva divizii amplasate permanent, la o distanţă de două ore de graniţa cu România, nefiind necesară comasarea acestora la frontieră.

La începutul lui septembrie, analizele CIA au început să insiste pe rapoartele ambasadelor din zonă şi mai ales ale ataşaţilor militari care urmăreau amplasările de trupe la frontiera cu România. De exemplu, despre ataşaţii occidentali din Ungaria se aprecia că asiguraseră „o acoperire permanentă şi sistematică” a frontierei maghiaro-române unde nu văzuseră nici o „dovadă” a vreunor pregătiri militare ostile, la sfârşitul lui august-începutul lui septembrie.[61] La sfârşitul lui noiembrie, ataşaţi militari occidentali neprecizaţi au fost citaţi de CIA în aprecierea că „nu exista nici o dovadă a vreunor concentrări de trupe la frontierele cu România” nici în Ungaria, nici în Bulgaria.[62]

Ataşaţii occidentali ai apărării, aflaţi în acea perioadă la post în ţările din blocul sovietic, aveau în subordine puţin personal, reprezentat de o mână de oameni care observau cum puteau mai bine evoluţiile militare şi detaliile acestora – număr de unităţi, dimensiuni, deplasări. În special în Ungaria, practic toate frontierele sale cu URSS, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Austria prezentau interes în perioada crizei, iar cea mai mare atenţie era îndreptată spre primele două graniţe. Fizic, ataşaţii apărării erau incapabili să asigure acoperirea sistematică pretinsă de ambasada SUA.

De fapt, în pregătirea amplei aplicaţii RODOPI a Tratatului de la Varşovia, din Bulgaria şi Marea Neagră, din anul anterior, contrainformaţiile bulgare au declanşat o operaţiune specială – MULNIA (TRĂSNETUL)– destinată să neutralizeze acţiunile de strângere de informaţii ale ataşaţilor militari ai NATO, din zonele în care urma să aibă loc aplicaţia.[63] În consecinţă, ataşaţii militari ai Marii Britanii, Greciei, Italiei şi Turciei au fost supravegheaţi îndeaproape şi intoxicaţi cu informaţii „inexacte”.[64] Raportul despre operaţiunea TRĂSNETUL se încheia cu concluzia că:

Datele strânse de partea inamică şi aprecierile lor referitoare la începerea aplicaţiei, forţarea Dunării, paraşutările din zona Ruse şi Sarafovo şi ziua Z, din Sozopol sunt foarte departe de adevăr. … Chiar şi acum ataşaţii militari  nu ştiu mai nimic despre importantele operaţiuni aeriene de la Kondofrei şi Bezmer…[65]

Înaltul nivel de încredere acordat de CIA gradului de acoperire asigurat de ataşaţii militari a fost la fel de nemeritat şi în privinţa Ungariei. Spre exemplu, la mijlocul anilor 80,  Moscova şi-a sporit trupele din Ungaria cu 35% – aproximativ cu două divizii – „într-un secret aproape absolut”.[66] Deci deplasarea câtorva divizii a scăpat observaţiei ataşaţilor militari ai NATO şi capacităţilor occidentale SIGINT şi IMINT în timpul unei perioade liniştite, fără crize, când atenţia nu era concentrată în alte zone, sub presiunea evenimentelor.

Pentru că învăţase din experienţă, doisprezece ani mai târziu, CIA a adoptat o poziţie interpretativă diferită în timpul crizei din Polonia, când SUA au avut un sistem de  alarmare  şi avertizare mult mai bine pus la punct. După trecerea crizei iniţiale şi cu toate că „măsurile de alertă” din cadrul armatei sovietice se relaxaseră, CIA a subliniat că „activităţile recente legate de mobilizare şi pregătirea elementelor unei potenţiale forţe de invazie au îmbunătăţit pregătirea generală şi capacitatea să răspundă rapid unor evoluţii ulterioare”, iar pregătirile recente au demonstrat dorinţa Moscovei de a „interveni militar”.[67] Aceleaşi condiţii existaseră evident şi în noiembrie 1968.

Editura Rao, Bucuresti, 2012 via Ziaristi Online

 


[1] Trupele bulgare erau „transportate pe calea aerului în Ucraina” cu mijloace sovietice. Carole Fink, Phillip Gassert, Detlef Junker, eds, 1968: The World Transformed, Cambridge and New York, Cambridge University Press, 1998, p. 164.

[2] Col. Gen. Ion Gheorghe, Notele discuţiilor dintre Nicolae Ceauşescu, Gen. S. M. Ştemenko şi Mareşalul I. I. Jakubovsky, 28 septembrie 1968, AMR, fond V 2, vol. 3, dosar 13/37, ff. 64 – 70.

[3] Spre exemplu, a;a cum raporta CIA pe 3 septembrie, nu exista „nici o dovadă concludentă a intenţiilor sovietice de a pătrunde cu forţa armată  în România”,  Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 0700 EDT), 3 Septembrie 1968 (aprobat: Septembrie 2004), p. 1, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. Desigur, singura dovadă concludentă este o invazie reală. După cum observa comunitatea informativă a SUA, într-o evaluare ulterioară a performanţelor sale referitoare la invazie, în timp ce „acoperirea crizei a fost adecvată până la momentul deciziei de invadare a Cehoslovaciei”, „intenţia de a invada nu a fost cunoscută decât după ce ea a avut loc”, iar „lipsa abilităţii de a aprecia probabilitatea acestei intenţii a fost motivul eşecului informativ în criza cehoslovacă.” Memorandum for the Director of Central Intelligence: Post-Mortem on Czech Crisis, Strategic Warning Working Group, 22 Noiembrie 1968 (declasificat: 1 Februarie 2006), p. 2, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[4] Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania, 31 august 1968 (declasificat: noiembrie 2001), p. 1, CIA.

[5] Op. cit., p. 1-2. Menţionat în secţiunile 3 şi 4, secţiunea 2 fiind ştearsă.

[6] Ibidem. Raportul sugerează că ultimele sale informaţii datau din 28 august, cu două zile înainte de criză. Spre exemplu, în cazul ataşatului din Bulgaria se menţiona ca raportul data din 27 august.

[7] Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania  (1968), p. 2, CIA. Vezi şi: Intelligence Information Cable, Status of Warsaw Pact Forces in Czechoslovakia, sfârşitul lui septembrie 1968 (20 noiembrie 1997), p. 1, CIA.

[8] Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania  (1968), p. 3, secţiunea 9,CIA.

[9] Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1130 EDT), 2 septembrie 1968 (declasificat: octombrie 2000), p.4-5, CIA.

[10] Ibid.

[11] Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1800 EDT), 4 septembrie 1968 (declasificat: octombrie 2002), p. 6, CIA. Este interesant că aceasta a apărut la sfârşitul raportului (două pagini fiind şterse.)

[12] Op. cit., p.2-3. Acelaşi raport menţiona în termeni admirabili abordarea Belgradului care nu exagera ameninţarea  şi observa că „forţele armate iugoslave continuă să rămână în alertă şi şi-au pregătit poziţiile pentru defensiva terestră împotriva Ungariei şi Bulgariei.”

[13] USAREUR Weekly Watch Report, No. 36/68, 23 Septembrie 1968 (declasificat: 22 iunie 1994), p. 1, punctul 2, “Strategic Warning and the Role of Intelligence (2010), CIA. Deoarece a 35-a GMRD se întorcea la baza permanentă din Ungaria, lângă frontiera cu România,  ea nu a intrat în categoria noilor amplasamente. Spionajul militar american era mai preocupat de Districtele militare Bielorus, Baltic şi Carpatic din „flancul de nord” decât de mişcările din Districtul militar Odessa, unde erau staţionate forţele specializate pentru intervenţia în România şi în Balcani. De aceea s-a observat că „elemente din districtele militare Carpatic, Bielorus şi Baltic au fost introduse în zonă şi rapoarte din 22 septembrie indică o mişcare continuă de provizii şi echipament, spre vest.”

[14] Ibid.

[15] Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1800 EDT), (1968), p. 11, CIA.

[16] Ibidem.

[17] Nota primită de la Preşedintele Grupului regional interdepartamental pentru afaceri europene (Leddy) de Subsecretarul de Stat (Katzenbach), Washington, 1 octombrie 1968, Document 23, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, Vol. XVII.

[18] În raport nu se precizează dacă dezmembrarea era considerată ca fiind plauzibilă în lipsa unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia sau a unei lovituri de stat orchestrate de URSS. Se recomanda „ca Moscova să fie dur criticată” în cazul în care proceda astfel.

[19] Ibidem.

[20] Pentru războiul ruso-turc, vezi: Samuelson (1882), mai ales Capitolul XIV. Vezi şi Col. Charles Fife-Cookson, With The Armies of the Balkans, London, Cassell, 1880. În primul război mondial, comandanţii ruşi îi sfătuiau asiduu pe corespondenţii de ştiri din Occident „să nu se deplaseze deloc în România, deoarece era un câmp de operaţiuni lipsit de importanţă”. Norman Stone, The Eastern Front: 1914 – 1917, New York, Scribners, 1975, p. 277; Stanley Washburn, On the Russian Front in World War I: Memoirs of an American War Correspondent, New York, R. Spelling&Son, 1982, p. 221.

[21] Vezi citatele colonelului austriac Anton Springer, generalului britanic V. Baker, ministrului turc de externe Savfet Pasha, şi ale istoricului turc T. Yilmaz, în: Ciorănescu (1977), p.3, 12-14. Benjamin Disraeli, Lord Beaconsfield, au recunoscut relele tratamente aplicate românilor din partea fostului aliat rus, observând că „în politică, ingratitudinea este adesea răsplata serviciilor strălucite.” La fel cum a făcut şi Bismarck, care şi-a exprimat regretul în faţa principelui român că acordurile de pace „nu erau pe măsura serviciilor armatei  Maiestăţii Voastre Regale” din cauza „puterii forţelor care înconjoară România.”

[22] Glenn E. Torrey, “The Redemption of an Army: The Romanian Campaign of 1917,” War & Society, Volume 12, No. 2 (octombrie 1994), p. 30-31; Erwin Rommel, Infantry Attacks, Washington, 1944, p. 113; Reichsarchiv, Der Weltkrieg, Berlin, 1942, Volumul XIII, p. 182; şi Kriegsarchiv, Osterreich-Ungarns Letzter Krieg, Osterreichischen Bundesministerium fur Heereswesen, Viena, 1936, Volumul VI, p. 364.

[23] Martin Gilbert, The First World War, New York, Henry Holt, p. 1994, p.540-541.

[24] Cyrus L. Sulzberger, A Long Row of Candles, Toronto, Macmillan, 1960, p. 74.

[25] Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, Words of Mercury, London, John Murray, 2004. Autorul, ofiţer britanic în trupele de comando din cel de-al doilea război mondial, menţionează că rezistenţa încăpăţânată a fost cea care a caracterizat trupele româneşti în atacul lui Mackensen de la Mărăşeşti, din primul război mondial.

[26] Hruşciov (2005), p. 329. Hruşciov s-a referit în mod repetat la această aşa-zisă „lipsă de credibilitate”, a dorinţei de a rezista, al unui comportament agresiv şi ostil, şi la „dreptatea istorică” făcută prin încorporarea Basarabiei în URSS. În schimb, ungurii au fost tot timpul puşi într-o lumină pozitivă. Vezi de ex. pag. 261-262, 264, 431, 446, 448, 450, 596. Conducătorul sovietic îşi exprima un punct de vedere total diferit, în discuţiile private, vizavi de armata maghiară, informându-l pe un tovarăş că aceasta era „‚eroică’ numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă până la ‚autodistrugere’”. Ivan Volgyes, “Hungary” în Daniel N. Nelson, editor, Soviet Allies: The Warsaw Pact and the Issue of Reliability, Boulder, Westview, 1984, p. 196; Keljko Micunović, Moscow Diary, New York, Doubleday, 1980, p.153-154.

[27] Tratamentul ridicol aplicat de „istorici”, care întâmplător se aflau în topul ierarhiei militare sovietice, indica natura oficială a campaniei. Vezi, de ex., Andrei Antonovici Grechko, editor, Osvoboditel naya missiia Sovetskich Vooruzhenikh Sil v vtoroi mirovoi voine, Moscova, Voenizdat, 1974; Alexei Alekseevici Antosiak, V boiakh za svobodu Rumynii, Moscova, Voenizdat, 1974; şi Serghei Mihailovici Ştemenko, The General Staff in the War Years, în traducerea  Joint Publications Research Service, 1975

[28] Mark Axworthy, Third Axis, Forth Ally: The Romanian Army in World War II, Londra, Arms and Armour, 1996, p.185-218.

[29] Memorandum of Conversation, 12 octombrie 1968, Document 25, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.

[30] Georg Herbstritt, „Eine fiendliches Bruderland; Rumanien im Blick der DDR – Staatssischerheit”, Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, Berlin (mai 2004).

[31] Ibidem; Herbstritt şi Olaru (2005), p. 101.

[32] BstU, MfS, Haupabteilung XX/1, 29.10.1968,  Lista cetăţenilor din RDG care menţin relaţii cu România, Iugoslavia şi China; Herbstritt şi Olaru (2005), pag. 83. Sunt 17 nume care au legătură cu România pe prima listă.

[33] Kramer (2001), p.326-327 şi Kramer (2003-2004), p.295-301.

[34] Raportul prim-secretarului partidului comunist moldovean asupra măsurilor luate pentru a împiedica circulaţia presei româneşti în Moldova, 4 octombrie 1968, AOSPRM, Fond 51, Inventar 29, Dosar 49, f. 41-42, „Romania in the Cold War,” CWIHP.

[35] Ibidem; Raportul prim-secretarului partidului comunist moldovean asupra măsurilor luate pentru a împiedica răspândirea presei româneşti în Moldova, 10/04/1968, Arhiva Organizațiilor Social-politice a Republicii Moldova, Fond 51, Inventar 29, Dosar 49, Foaie 41-42, CWIHP.

[36] Ibidem. Cu toate că Bodiul susţinea furios că „circula prea multă literatură românească” în republică şi că era primită de un număr uriaş de moldoveni, de fapt, aşa cum i-a explicat o altă autoritate moldoveană, numărul  de ziare şi reviste se redusese drastic în 1967 şi se limita acum la aproximativ 500. Stenogramă a şedinţei biroului CC al Partidului Comunist din Moldova, 11 octombrie 1968, AOSPRM, fond 51, inventar 29, dosar 49, f. 4 şi 10-15, CWIHP.

[37] De fapt, Tito a refuzat să intre în orice aranjament de acest tip, dar afirmând contrariul la Londra, el şi-a sporit creditul de aliat de încredere şi a fost capabil să influenţeze sprijinul sovietic pentru România care micșora şi propria vulnerabilitate la o posibilă intervenţie sovietică.

[38] Martin Bright, „Revealed: Britain on brink of war with Soviet Union in 1968”, Guardian, http://www.guardian.co.uk/freedon/story/0,,195193,00.html), 9 ianuarie 2000. On 4 Septembrie 1968 Moscow ended a “nine-day hiatus in Soviet press attacks on Rumania” with a Pravda article against continuing Romanian criticism of the invasion. Meanwhile, Bulgarian forces continued their exercises along the Romanian border. Rumania, 6 Septembrie 1968 (declassified 19 May 2003), p. 7, “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA.

[39] Ibidem. Londra evoca „războiul nervilor” purtat iniţial de sovietici împotriva Iugoslaviei lui Tito, începând cu 1948, prin care s-a încercat în mod deschis răsturnarea acestuia de la putere, dacă nu din interior, atunci printr-o invazie, dar conflictul a fost stins cu ajutor masiv de natură militară, economică şi politică, venit din partea britanicilor şi a americanilor.

[40] În 6 septembrie 1968, ministrul britanic al apărării, Healy, l-a informat pe primul ministru Wilson şi pe ministrul de externe Stewart că o eventuală invazie a României avea o semnificaţie  dincolo de politica britanică vis-a-vis de Iugoslavia şi de zona Mediteranei, subliniind faptul că, „în cazul în care NATO nu se opunea expansiunii sovietice, ar încuraja Rusia să acţioneze împotriva unor ţări precum Finlanda, Suedia, Iran şi posibil chiar şi împotriva altor membri ai Alianţei, cum ar fi Grecia şi Turcia”. Martin Bright, „Revealed: Britain on brink of war with Soviet Union in 1968”, Guardian, http://www.guardian.co.uk/freedon/story/0,,195193,00. 9 ianuarie 2000.

[41] Comunicat final, North Atlantic Council, Brussels, 15-16 noiembrie 1968, www.nato.int.

[42] Vezi remarcile lui Stefan Karner în: Günter Bischof şi Peter Ruggenthaler, Summary of Proceedings of Symposium “Prague Spring and Warsaw Pact Invasion of Czechoslovakia in 1968,” 3-4 aprilie 2008, H-German, 17 aprilie 2008, www.h-net.org.

[43]  Telegramă a Ministerului de externe britanic, nr. 637 către Bucureşti, 21 noiembrie 68, BNA, PRO, PREM 13/2638. Totodată, CIA a observat rolul României în emiterea comunicatului, cu toate că ulterior i-a acordat o importanţă minoră pentru comunitatea informativă a SUA: „În acea perioadă era absolut limpede că State Unite şi ceilalţi se preocupau de problema aşa-numitelor zone gri din Europa şi  erau mult mai preocupaţi de securitatea viitoare a Iugoslaviei şi Austriei şi, într-un context oarecum diferit, şi de cea a României.” Yugoslavia: An Intelligence Appraisal (ca răspuns la NSSM 129), Office of National Estimates, 17 iulie 1971 (declasificat: 21 septembrie 1999), p. 52, CIA.

[44] Bearden şi Risen (2003), p.369, 387-8 şi 406. Vezi şi: Robert M. Gates, From the Shadows, New York, Simon and Schuster, 2006.

[45] Spre exemplu, KDS-ul executa acţiuni de influență asupra ataşatului militar britanic, Sanford, a ataşatului SUA, Whitmore şi adjunctului său, Day, precum şi împotriva ataşatului francez, turc şi italian. Vezi: Măsuri propuse pentru influenţarea ataşaţilor militari occidentali de la Sofia, 7 decembrie 1968, AMVR, Sofia, Fond 2, Record 3, File 356, „Bulgaria in the Cold War,” CWIHP. Este de presupus că ataşaţii vest-germani erau supravegheaţi în continuare de Stasi.

[46] Richards J. Heuer, Jr., Psychology of Intelligence Analysis, Washington D.C., Central Intelligence Agency, Center for the Study of Intelligence, 1999, pp. 161-163. Interpretation of Romanian-Soviet and Romanian-Pact relations was especially problematic because of an evident split within the CIA over whether the clash was real or façade ever since the mid-1950s. It was further complicated by the influence of the Golitsyn-Angelton line, predominate in 1968 and influential into the early 1970s, which stridently maintained that Romanian-Soviet antagonism was false.

[47] Eastern Europe and the USSR in the Aftermath of the Invasion of Czechoslovakia, National Intelligence Estimate (NIE – Analiza Naţională pe probleme de informaţii), nr. 12 – 68 (CIA, asistat de Consiliul de conducere pe probleme de informaţii al SUA), 7 noiembrie 1968 (declasificat la 19 noiembrie 1999), p . 1 – 4.

[48] Lăsând la o parte lunga frontiera cu URSS şi problemele naţional teritoriale cu RSS Moldovenească, chiar Jivkov a recunoscut, ulterior,faţă de Castro că Bulgaria „depindea” de Bucureşti din cauza necesităţii tranzitării României către Uniunea Sovietică şi „a liniilor de electricitate şi a conductelor de gaze care traversau România pe legătura URSS -  Bulgaria.” Minuta întâlnirii dintre Jivkov şi Fidel Castro la Sofia, 11 martie 1976, Arhivele statului, Sofia, Fond 1 B, Dosar 60.

[49] Immediate Warsaw, telegrama nr. FOE 144 to MOD DI 3, 19 noiembrie 1968 – Departamentul de informaţii al armatei, Londra, COMCEN, informaţii primite de la ataşatul miliar al Olandei in Threat of Warsaw Pact attack on Romania and Yugoslavia following invasion of Czechoslovakia, BNA, PRO, PREM 13/2638.

[50] Potrovit sursa Olandeza, „Trupele poloneze care vor participa fac parte din Divizia 6 Aeropurtată, două regimente Fishbed şi MIG 24, tancuri, trupe de comunicaţii şi poliţie militară.”

[51] Document PREM, Telegrama nr. 144, 19.11.1968 – Informaţiile militare la Londra, COMCEN, Informaţiile provenite de la ataşatul militar olandez.

[52] O notă scrisă de mână pe telegramă afirmă: „Această poveste nu este considerată deloc probabilă de experţi.” Alte rapoarte din dosar sugerează că spionajul britanic nu înlătura deloc posibilitatea.

[53] Varşovia, Telegrama nr. FOE 144 către MOD DI 3, 19 noiembrie 1968 (adresată COMCEN Londra, BNA, PRO, PREM 13/2638).

[54] Ibidem.

[55] Benjamin Weiser, A Secret Life: The Polish Colonel, His Covert Mission, And The Price He Paid To Save His Country, New York, PublicAffairs, 2005, p.48-49.

[56] Vezi şi: Marek Jan Chodakiewicz, “The Jaruzelski Case: The Ascent of Agent ‘Wolski’,” World Politics Review, 12 decembrie 2006, “The General’s Dark Past” Warsaw Voice, 15 iunie 2005; Fakty, TVN (Warsaw), 8 iunie 2005. Documentele descoperite de institutul polonez pentru memoria naţională indică efortul concertat pentru ştergerea tuturor urmelor activităţii de informaţii a lui Iaruzelski, din anii 70.

[57] CIA Intelligence Memorandum: Rumors of Soviet Military Move into Romania, 19 noiembrie 68 (declasificat: 5 noiembrie 2001), CIA.

[58] Ibidem.

[59] Navrátil (1998), p. 494; FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII, Washington DC, US GPO, 1996, p.272-278. Această părere a fost împărtăşită şi de evaluarea SIG asupra capacităţilor militare regionale ale Pactului de la Varşovia. Mişcările flotei aviatice erau, din contră, uşor de urmărit, cu ajutorul mijloacelor tehnice. Spre exemplu, spionajul SUA, raportase că flotila bulgărească fusese redislocată la graniţa cu România, de la sfârşitul lunii august 1968. Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania (1968), p.1-2, CIA; Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1130 EST), 2 septembrie 1968 (declasificat: octombrie 2000), p.4-5.

[60] Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania, 31 august 1968 (declasificat: noiembrie 2001), p.1-2, CIA.

[61] Vezi: Intelligence Memorandum: Possible Soviet Military Threat to Rumania (1968), p. 2, CIA; Intelligence Memorandum: The Situation in Czechoslovakia and Rumania (As of 1800 EDT) (1968), p. 3, CIA. În memorandumul din septembrie, CIA specifica faptul că „ambasada SUA de la Budapesta” insistase pe acoperirea informativă asigurată de ataşaţii occidentali.

[62] Intelligence Memorandum: The Rumanian Situation as of 1200 EST, 23 noiembrie 1968 (declasificat: noiembrie 2001), p. 1.

[63] Jordan Baev, “The Communist Balkans Against NATO In The Eastern Mediterranean Area, 1949-1969,” p. 10, Journal of History, International Relations and Security, www.imos.96plus.net/imos_en/publ_en.htm.

[64] Op. cit., p. 11. Aceasta a fost descrierea făcută în raportul contrainformaţiilor militare pentru ministerele de interne şi al apărării din Bulgaria.

[65] Ibidem; Arhiva bulgară a Ministerului de Interne (AMVR), Fond 1, Opis 10, Dosar 258, p.112-138.

[66] Zoltan D. Barany, Soldiers and Politics in Eastern Europe, 1945-90: The Case of Hungary, New York, St. Martin’s Press, 1993, p. 145. Multe dintre aceste trupe au fost deplasate în jumătatea estică a Ungariei, spre România. Budapesta şi Moscova mascau la fel de bine amplasamentul rachetelor nucleare În Ungaria, despre care erau informaţi numai o mână dintre conducătorii partidului comunist maghiar.

[67] Poland’s Prospects Over the Next Six Months: Special National Intelligence Estimate (SNIE 12.6-81), 30 ianuarie 1981 (declasificat: 4 februarie 1994), p. 13, CIA.

Magda Ursache: „Dalbul de pribeag”. In Memoriam Petru Ursache

$
0
0
PDF Download PDF

Petru Ursache In Memoriam„Dalbul de pribeag

„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”

Cezar Ivặnescu

 

„viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir”

Virgil Mazilescu

 

De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară altora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi analfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.

Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locuit, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”.

Şi aici Petru U. Îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucrurilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bucată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada…Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, «unde Dumnezeu nu se pomeneşte»”, e tabu, stăpînit de spirite rele. „Veşnicia s-a născut la sat”. Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În sinea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?”

Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc… Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical.

* „Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupune un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că…

* Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13 iulie: „N-o să mai scriu, n-o să mai citesc…” Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou: „Ai să termini ce-ai început”. Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a caligrafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea – Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.

Şi, în continuare:

Eliade-Goma

Eliade-Eminescu

Cioran-Eminescu

Ce scrii tu acolo, Petru? „Îmi organizez spaţiul meu literar”. Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.

„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).

Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.

Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.

Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)

*

Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de texte completînd Istorie, etnocid, genocid, printre care Drama generalilor (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moarte) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii ’50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află” (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri. „A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l liniştească”, le-am auzit pe infirmiere.

*

Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securitatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea colegului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatorilor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.

„Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a trimis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară”. S-a uitat la trandafirul japonez, înflorit nebuneşte. S-o fi uscat de cînd nu-l mai grijeşte Petru.

Am cărat acasă toate dosarele cu documentarea uriaşă pentru istoricul Universităţii. Cărţarul meu drag le-a clădit cu rîvnă în camera lui. Cardiacii sunt cei mai optimişti oameni? El era. Pe marginea patului de spital, făcea proiecte peste proiecte. Moartea cu „vicleanul năvod”, cum zice Ecleziastul, nu ne privea.

*

Gura deschisă, într-un ultim efort, limba însîngerată, gingiile însîngerate. Ce n-aş fi dat să fiu în locul lui. Mă auzea, era supărat pe mine că nu-l ajut, că nu-i scot tubul prin care respira. Am rugat-o pe Doamna Doctor Gabriela Omete să-i curme chinul. „Vă dau o foarfecă, puteţi tăia?” mi-a răspuns.

În sicriu, tuturor li se părea că zîmbeşte împăcat. În fapt, în colţul buzelor se închegaseră două boabe de sînge. Hristic.

*

„Mai stai. Nu, du-te acasă, e aproape întuneric. Mai stai”. Era joi seara, 1august, fusese declarat cardio stabil, urma să fie externat luni. Vineri dimineaţă, aproape că trecuse dincolo. A fost rîndul meu să-i spun „mai stai”. Îi cumpărasem pat nou, de convalescent. Mă tot întreba cum arată. Alb.

*

Ce feroce e acest 2013! Ghilotină. Mi-a luat atîţia prieteni. Petru s-a dus la zi însemnată în calendar, după Schimbarea la faţă. Schimbarea la faţă a vieţii mele. Văd pe stradă o bătrînă sprijinind cu greu un bătrîn firav, paralizat pe stînga. Îi invidiez. Aş fi preferat să-l aduc acasă oricum. Sisif a învăţat să-şi iubească nefericirea. Era fericit sub bolovanul său.

*

Da, Adina Kenereş, Bătrînu meu e în preajmă. Pune ceata de îngeri la lucru şi mă ajută, îmi trimite omul potrivit, ca distinsul teolog, Părintele prof. Dr. Ioan C. Teşu . M-a sprijinit şi m-a întărit cît s-a putut.

Mereu i-a simţit Petru pe cei care ţin la mine cu adevărat, de departe şi de aproape. Cu „prietenească durere” mi-a scris Dan Culcer. Cuvinte de încurajare, de alint, de la inimă la inimă mi-au trimis Myriam şi Ştefan Arteni, Nina Deşliu şi Rodica Lăzărescu, Bedros Horasangian („şi scria bine şi drept, ceva rar la noi”). „Cu suprindere şi durere”, Th. Codreanu: „nu-l voi uita. I-am rămas dator cu ultimele cărţi”. Mi-au fost alături, „cu dragoste şi mîhnire”, Valeria Tăicuţu, Iolanda şi Lucian Vasiliu, „alde Lazu” şi Conu Culai, pietreanul. R.V. Giorgioni m-a asigurat că Dumnezeu nu-i ia pe cei care mai au ceva de făcut pentru El pe pămînt. Cîţi nu mi-au dorit rezistenţă, ca Niculae Gheran, ori ca Vladimir Udrescu, „vigoare sufletească”, dar de reuşit a reuşit să mă facă să scriu aceste rînduri Gheorghe Grigurcu. Remediul – munca.

*

Mi s-a spus „pentru a multa oară” că sunt un om puternic, însă eu îmi împart ziua în bucăţele, să pot rezista. Mîine nu prea mai e altă zi. Aştept să curgă lunea şi să ajung, cumva, la duminică. Şi îmi aduc aminte că Petru mi-a zis în spital, cu tristeţe amestecată cu căldură: „Creştinii, duminică de duminică, reactualizează Învierea. Sufletul nu se poate risipi, primeşte altă folosinţă”.

Radu Ulmeanu, aflînd dintr-o postare a lui Mihai Rogobete (cu rubrică în „Argeş”) că Petru s-a stins, mi-a scris: „Bătrînul tău s-a dus la Dumnezeu. Sunt sigur că l-a primit cu braţele deschise”. Aşa este, a avut un mic altar în inimă care „funcţiona” pentru Dumnezeu.

*

Christian W. Schenk mi-a trimis semn din Boppart: „trebuie neapărat să scoţi cărţile de pe stick. O să-ţi fie mai uşor şi el mai aproape. Nici nu-ţi închipui cît de fericit sunt că am atîtea cărţi de la el înmînate personal. Unul dintre puţinii oameni pe care i-am stimat (sunt cam exagerat cu aşa-zisele «prietenii») şi iubit, iar voi, cuplul Magda şi Bărtrînul URS, mi-aţi fost cei mai dragi din România”.

Da, Herr Doktor. Cel mai tîrziu în octombrie o să apară prima, cu ajutorul lui Valentin Ajder (Eikon), editor născut nu făcut.

*

 „Te îmbrăţişez frăţeşte. Fii tare, scrie” (Radu Mareş). După nefericita intervenţie laparoscopică, Bătrînu s-a străduit să-mi telefoneze. Se simţea rău, dar voia să-mi ceară greul greului: să merg mai departe. A ridicat vocea, cum n-o făcea, ca să-l aud bine: „Lasă-mă pe mine. Tu vezi-ţi de treaba ta, scrie”. Asta înseamnă dragoste. Numai că am nevoie de curajul şi de luciditatea lui ca de aer.

*

Adrian Alui Gheorghe şi Carolina sa m-au ajutat să mă opun neputinţei, zădărniciei, în cele mai cumplite momente din 9 august. Dar cea mai fericită zi din jitia lui s-a întîmplat la Suceava, cînd a împlinit 79 de ani, în 2010, la 15 mai, s-a datorat tot lui Alui. Am pus la cale cu minunea de discipol şi de prieten, ca, la ceas aniversar, să-i facem Bătrînului surpriza surprizelor: să-i tipărim o carte fără s-o ştie. Titlul lui l-am păstrat: Istorie, etnocid, genocid. Prilejul? Am fost invitaţi de C. Arcu la Tîrgul de carte. După conferinţă, Petru m-a căutat cu privirea. I-am spus în codul nostru exersat 50 de ani, că a fost bine. Mă aşezasem strategic, să-i urmăresc reacţia. Se uita pe fereastră, uşor obosit după expunere, cînd Adrian a început să prezinte altă carte. Cei din public o aveau în mîini. Pe copertă, zorele albastre, ca ochii Bătrînului,  înflorite pe o sîrmă ghimpată. Adrian a început să citească vorbele de pe copertă. Bătrînul meu a tresărit şi s-a ridicat în picioare: „Dar sunt ale mele, sunt frazele mele!”. A înţeles ce s-a întîmplat şi s-a bucurat enorm. Aplauze, mulţi ani trăiască, flori.

Istorie, etnocid, genocid a fost cartea lui de suflet.

*

 Aflat în polemică necordială cu Cassian Maria Spiridon, „Ziarul de Iaşi” n-a catadicsit să publice ferparul trimis de Filiala USR. Nu s-a găsit loc pentru un profesor emeritus al Universităţii, însă a fost destul pentru accidentul de maşină al deputatului PPDD, Oajdea. Doar îşi făcuse praf Volkswagenul Passat.

*

 La picioare, s-o ia cu el în Marea Trecere, i-am pus lui Petru cealaltă antologie a noastră din Mircea Eliade, Arta de a muri, Eikon 2006. Decupez din prefaţa lui: „Ştiinţa morţii, adică modalitatea de a muri frumos, ca în artă, a deprins-o omenirea după lungi experienţe costisitoare. Se spune: cine se teme moare urît, dar cine a înţeles puterea lui Thanatos şi modul cum poate fi întîmpinat cu bărbăţie, moare frumos”.

Petru a primit moartea, despre care a scris de atîtea ori, răbdător şi tare. Credinţa firească în Dumnezeu l-a ferit de frică, de disperare, de îndoială.

Pe blogul său curat şi luminat, Vasile Gogea a presupus că Petru Ursache o să caute şi o să găsească în cer „un colţ românesc”.

Pace ţie, cetitoriule!

Magda URSACHE

Ziaristi Online

Cititi si: Marii oameni pleaca pe soptite: In Memoriam Petru Ursache

O lectie din partea Bisericii Catolice: Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, fost detinut politic ucis de bolsevici la Jilava, in 1954. Oare Patriarhia Romana o va invata?

$
0
0
PDF Download PDF

Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika - Bucuresti, 31 August 2013 - Ziaristi OnlineBiserica Romano-Catolică urmeaza sa-l beatifice pe “Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu Vladimir Ghika, prinț, preot și martir român”, fost detinut politic, ucis in inchisoarea Jilava in 1954. Evenimentul beatificării – ultima treapta inaintea sfinteniei – va avea loc sâmbătă, 31 august a.c. ora 11.00, la București, în Pavilionul central al Romexpo, dupa cum informeaza si Mediafax. Vladimir Ghika este al treilea fost detinut politic anticomunist din Romania beatficat de Vatican. In 2007, Papa Benedict a beatificat 498 de martiri anticomunisti ucisi de bolsevici in timpul razboiului terorist al brigazilor rosii internationaliste asupra Spaniei franchiste, asemenea eroilor romani Ion Mota si Vasile Marin. De atunci au urmat in valuri alte randuri de beatificari iar in martie anul acesta, Papa Francisc a hotarat beatificare altor 63 de catolici ucisi de comunisti, inclusiv a Printului Vladimir Ghika. Ceilalti doi fosti detinuti politic din Romania sunt de origine maghiara, din pacate cu un trecut antisemit si antiromanesc. Este vorba de episcopul-auxiliar catolic de Satu Mare şi Oradea, Bogdanffy Szilard si clericul catolic Márton Áron. Bogdanffy Szilard a făcut parte din gruparea paramilitara “Organizaţia de autoapărare din Mihályfalva” (Valea lui Mihai), iar Márton Áron a luptat în aşa-numita Divizia 82 Secuiască, antisemita si antiromaneasca. Institutul “Elie Wiesel” n-a avut nimic de comentat, in cazul lor, asa cum s-a opus, cu iz de totalitarism bolsevic, in privinta lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Iar Patriarhia Romana, desi mii de preoti si crestini-ortodocsi au fost inchisi, batjocoriti si ucisi in temnitele comuniste, pentru credinta lor, nu a decis, pana azi, in nici un caz al martirilor si sfintilor inchisorilor comuniste. Biserica Catolica da duminica o lectie Bisericii Ortodoxe Romane. Oare Patriarhia o va invata? (V.R./Z.O.)

Viaţa Monseniorul Vladimir Ghika – pe scurt

Vladimir Ghika via Ziaristi OnlineNăscut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).

A avut patru fraţi şi o soră: Grigore – ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.

În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

În timpul primului război mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.

În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.

I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.

La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate.

După venirea la putere a ciumei roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a fost supus.

A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate.”

A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.

Surse: www.vladimirghika.ro  , www.vladimir-ghika.roarcb.ro via Ziaristi Online


INEDIT: Parintele Arsenie Boca a stiu ca tancurile rusesti sunt gata de invazie la granitele Romaniei, in August 1968. Ce a facut atunci “Sfantul Ardealului”. VIDEO cu PS Daniil

$
0
0
PDF Download PDF

Parintele Arsenie BocaPortalul “Romania Uneste-te!” prezinta o viziune inedita privind momentul August 1968, despre care am relatat ieri, in exclusivitate, articolele: 1968 – SUA si NATO sar in apararea Romaniei de atacul Rusiei Sovietice: “Ar putea izbucni al treilea razboi mondial”. “Romanii rezista pana la ultima suflare” aminteste Larry Watts via Ziaristi Online  si  Planurile de aparare a Romaniei si retragere in Carpati in fata invaziei concentrate a URSS, Ungariei si Bulgariei in 1968. Larry Watts prezinta Documentele via Ziaristi Online.

Romania Uneste-te!” publica o marturie inregistrata la Sambata de Sus, in care se arata ca marele duhovnic si vazator cu duhul Arsenie Boca, supranumit “Sfantul Ardealului”, a stiut ca trupele si tancurile sovietice se afla la granitele tarii, pregatite sa atace si Romania, imediat dupa invazia din Cehoslovacia. Iata marturia: “Cu rugăciunea, Părintele Arsenie Boca i-a blocat pe sovietici de n-au putut să vină la noi în ţară. Spunea Părintele Daniil (este vorba de Prea Sfintia Sa Daniil Stoenescu, actual Episcop de Dacia Felix, al Romanilor din Serbia, si ucenic al Parintelui Arsenie Boca – Nota Red) că în 1968 el era la Drăgănescu şi l-a trimis să-l cheme din biserică. Tocmai se zvonise că urmează un război (invadarea Cehoslovaciei). S-a dus acolo, a intrat în biserică, dar nu-l găsea; s-a dus în altar şi l-a găsit în genunchi, plâns. S-a şters repede la ochi, Părintele Bunescu s-a dus în locul în care a fost Părintele şi era umed locul de la plânsul Părintelui. L-a întrebat mai târziu de ce a plâns. Nu i-a răspuns, dar mai apoi i-a zis că ruşii sunt la graniţele ţării. A plâns Părintele pentru neamul românesc.” (Gheorghe Silea – 45 de ani, Sâmbăta de Sus)

Vedeti si cuvantul PS Parinte Episcop Daniil despre minunile Parintelui Arsenie Boca, fost detinut politic persecutat de regimul bolsevic, la 102 de la nasterea “Sfantului Ardealului”:

In atentia SRI: Ne retrocedăm ţara criminalilor de război! Dr. Ilie Gherheş: „Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

$
0
0
PDF Download PDF

Retrocedari Transilvania criminali de razboi maghiari

Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea Statului Român.

Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.

Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război.

Mai mult, în instanţe se iau în considerare intabulări din cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărţi funciare, aceste modificări nu au fost operate.

Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit România).

Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.).

Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi totuşi fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie mondiale.

Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.

Vreţi exemple? Vă dăm.

Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.

Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el declarat criminal de război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.

Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru … prevăzute de art. 2. lit. o. din Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială” la 25 de ani de muncă silnică.

Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (…)

Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.

Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic.

Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.

Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (…)

Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului iredentist.

Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp”.

Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszlo-Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.

Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi criminal de război.

Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum urmaşii lor redobândesc bunurile.

Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune că: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanţa de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul”.

Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.

„Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

Romania Mica fara Ardeal retrocedat fraudulos sub ochii lui Traian Basescu„Eu spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale „octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale „absenteiştilor”.

Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.

Niciun evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.

Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă „fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.

Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!

Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.

Este o bătaie de joc postumă la adresa armatei române. Am avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii hortismului s-au retras împreună cu armatele şi atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.

Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment”.

Lector universitar doctor Ilie Gherheş

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Mircea Platon: “Anticomunismul pur şi mur”. Sau muc si sfarc. Tismaneanu l-a tiparit pe Che Guevara la Universitatea lui Soros de la Budapesta pe banii ICR primiti de la Patapievici

$
0
0
PDF Download PDF

Tismaneanu Soros ICR Budapesta Che Guevara promises-of-1968-crisis-illusion-and-utopiade Mircea Platon

Mircea PlatonParcurg un articol care începe astfel: “Stanga radicala este din nou in ofensiva. UNESCO a decis sa includa scrierile lui Ernesto ‘Che’ Guevara, revolutionar de profesie, criminal politic si posedat ideologic, intr-un Patrimoniu Cultural Global intitulat ‘Memory of the World Register’. Nu neg ca aceste scrieri, asemeni celor ale lui Lenin, Stalin, Hitler si Mussolini, ar trebui pastrate undeva, dar nu in registrul valorilor culturale, ci in acela al barbariei totalitare”.

Urmează o autocritică – autoconstructivă – în faţa colectivului: “Nici eu, nici atatia altii, nu stiam atunci, in 1967-1968, ca Guevara avea mainile patate de sange. Noi vedeam proscrisul justitiar si altruist, o combinatie de Byron, Monte Cristo, Bakunin si Trotki, disperatul imbatat de speranta, tasnit parca dintr-un poem de Nerval, el era de fapt calaul. Nu stiam de rolul sau in executiile sumare, in lichidarea opozitiei democratice din Cuba, in constructia sistemului terorist. [...] Astazi insa stim, iar romantizarea acestui personaj nu mai are nicio scuza”.

Articolul continuă pe acelaşi ton, cu o interpelare a lui Nicole Manolescu, somat în numele anticomunismului pur şi mûr “să-şi ridice glasul” împotriva “stângii radicale” de la UNESCO.

Dau mai încet megafonul. Ajung la final. Unde citesc: “‘Che’ Guevara a fost un fel de Felix Dzerjinski al revolutiei castriste. A-l venera este ca si cum ai venera Ceka, GPU, NKVD etc.”.

Autorul articolului e profesorul Vladimir Tismăneanu. Care denunţă în româneşte stângismul celor de la UNESCO şi al universitarilor guevarofili sau guevaroduli.

Pe de altă parte, în concluzia volumului „Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia” (Budapesta, 2011, Central European University Press), volum editat de Vladimir Tismăneanu, citim, sub semnătura istoricului Charles S. Maier, profesor la Harvard, că Che Guevara, ca şi John F. Kennedy sau Willy Brandt, ar fi făcut parte din rara categorie a celor care îndrăznesc să gândească şi să provoace sistemul conformist de după 1945. Maier scrie după cum urmează: “În cei douăzeci de ani de după 1945, maturitatea a ajuns să fie înţeleasă ca închidere la experiment şi ca obligaţie la rutină şi la decade de conformism structurat. Cei care au acceptat această misiune stoică au acceptat şi caracterul ei reprimant drept preţ al maturizării. Deviza lui Kant, ‘îndrăzneşte să ştii’, pare a fi devenit ‘ştii că nu poţi îndrăzni’, o filosofie punctată de periodici contestatari politici – fie ei Pierre Mendes-France, Willy Brandt, John F. Kennedy, Che Guevara sau alţii -. cu toţii personaje care nu au reuşit să impună un nou regim, ci mai degrabă să conteste nişte regimuri formidabil de persistente” (p. 433).

M-am gândit că, dat fiind că e editorul volumului, dl Tismăneanu se va fi folosit de introducerea sa pentru a combate entuziasmul filoguevarist al profesorului Maier. Dar dl Tismăneanu tace chitic în introducere. Probabil aşteaptă să protesteze tot Manolesco, la UNESCO, împotriva lui Maier.

Să mai notăm şi că volumul în care ni se face apologia valenţelor kantiene ale gândirii lui Che Guevara a apărut, conform dlui Tismăneanu, cu sprijinul Institutului Cultural Român, a cărui conducere – în speţă dnii Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş – a înţeles să sprijine organizarea la Washington în 2008 a şedinţei de comunicări care alcătuiesc volumul. Dl Tismăneanu le mulţumeşte călduros pentru acest lucru.

Cu alte cuvinte, dl Tismăneanu se revoltă când Che e lăudat pe banii UNESCO, dar e recunoscător când Guevara e elogiat pe banii statului român.

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online

Cititi si:

JAFUL DE LA ICR – Inca una dintre isprăvile penale ale lui Patapievici:
Tismăneanu a primit 5.130 dolari de la ICR ca să-l facă de râs pe Cioran în SUA

Este cunoscut contractul publicat de Stelian Tănase, prin care ICR i-a dat lui Tismăneanu 5.130 dolari pentru a ţine la Washington conferinţa „Radicalism, istorie si utopie la Emil Cioran”, în care marele nostru filosof era executat ca fiind ideolog fascist. Să vedem însă ce jocuri au stat în spatele acestei acţiuni finanţate de România.

CIORAN ESTE ÎNJURAT „ÎN VEDEREA PROMOVĂRII FONDULUI CULTURAL NAŢIONAL ÎN STRĂINĂTATE”

În mod normal, cînd H.-R. Patapievici a semnat contractul prin care îi da lui Vladimir Tismăneanu 5.130 dolari pentru o conferinţă ce urma s-o ţină la Washington, pe care, pe banii ICR, tot el trebuia s-o organizeze, ar fi trebuit să-i cadă mîna!

Dar, să vedem mai întîi primele două pagini ale Contractului dintre ICR şi Tismăneanu:

Aflăm, aşadar, că ICR a organizat între 14-15 noiembrie 2011, la Washington DC (SUA), proiectul „Furtuni ideologice. Intelectualii şi tentaţia totalitară”, în cadrul căruia au fost invitaţi „unii dintre cei mai importanţi cercetători şi profesori universitari în domeniul istoriei, al filosofiei politice şi al politologiei comparate”. Scopul declarat al proiectului ICR era să analizeze „comparativ rolul şi consecinţele implicării intelectualilor în experienţa totalitară a secolului 20”.

Iată şi afişul Conferinţei din Washington DC:

Ne-am fi aşteptat ca Vladimir Tismăneanu să prezinte la această manifestare o conferinţă în care să detalieze propria sa experienţă, din familie, întrucît părinţii săi au avut un rol important în promovarea comunismului în România! Ar fi putut, de asemenea, să mărturisească propriul său rol în promovarea şi susţinerea regimului dictatorial, prin articolele publicate înainte de fuga în SUA.

Însă, din contractul încheiat cu ICR, am aflat că Vladimir Tismăneanu avea altă ţintă şi anume aruncarea în acest hău ideologic al unuia dintre cei mai mari filosofi ai lumii, românul Emil Cioran! Conferinţa pentru care a primit cei 5.130 dolari, pe care a „vîndut-o ICR-ului, avea titlul „Radicalism, istorie şi utopie: recitind E.M. Cioran”! Cu alte cuvinte, nu e vorba despre rolul activ al lui Leon Tismeniţki, ci despre eseurile lui Cioran, pe care-l încadrează între cei care au „capricii născute din minţile înfierbântate ale unor intelectuali cu pretenţii mesianice”, cum spune Tismăneanu pe contributors.ro, vorbind tocmai despre conferinţa sa!

Aşa sînt pentru Tismăneanu toţi marii intelectuali români din perioada anilor ’40: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu – cu minţi înfierbîntate şi cu pretenţii mesianice, nu ca anticomuniştii fătaţi din cei mai veroşi comunişti!

COSTURI URIAŞE PENTRU O PARANGHELIE ANTIROMÂNEASCĂ

La numai două zile de la acţiunea ICR, adică pe 17 noiembrie 2011, pe site-ul contributors.ro, Vladimir Tismăneanu ne spune care au fost invitaţii acestui simpozion: .Michael Scammell (Columbia), biograful lui Arthur Koestler, Stanislao Pugliese (profesor la Hofstra University, biograful lui Carlo Roselli si al lui Ignazio Silone), Jeffrey Isaac (Indiana University, autorul unei excelente carti despre politica revoltei la Hannah Arendt si Camus), Richard Wolin (City University of New York, autorul vastului studiu “The Seduction of Unreason”), Michael David-Fox (Georgetown, autorul recent publicatei monografii despre “tovarasii de drum”), Cristian Vasile (Institutul Iorga si IICCMER), Angelo Mitchievici (Universitatea “Ovidiu” si IICCMER), Constantin Iordachi (CE), Balasz Trencesny (CEU), Jeffrey Herf (Universitatea Maryland, autorul importantei lucrari “The Politics of Reactionary Modernism”), Nikos Marantzidis (profesor la Salonic si la Universitatea din Praga, a vorbit despre intelectualii greci si fascinatia comunismului), Jan-Werner Muller (Princeton, a carui carte “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” a aparut luna trecuta la Yale University Press), Jeffrey Wasserstrom (Universitatea Califonria din Irvine, despre intelectuali si comunism in Chima de azi), Vladimir Petrovici (Institutul de Istorie Contemporana din Belgrad despre marxismul iugoslav), Michal Kopecek (Institutl de Istorie din Praga despre national stalinism si marxism critic in Cehoslovacia). Sesiunile au fost conduse de cunoscuti universitari, intre care Dennis Deletant (Ratiu Chair, Georgetown University), Dick Howard (SUNY) si Cristina Vatulescu.

Avem dreptul să ştim şi noi cine şi cît a plătit pentru prezenţa acestora? Căci, dacă numai lui Tismăneanu i s-a plătit suma de 5.130 dolari pentru o conferinţă, ne putem imagina cam cît a costat toată această paranghelie internaţională!

Adăugăm şi prezenţa lui H-R Patapievici, despre care aflăm de la Tismăneanu că a avut „o interventie-comentariu” la conferinţa amicului său. Pentru acest moment „ancestral”, lui Patapievici i s-a decontat transportul, cazarea, masa şi diurna, ca de altfel tuturor celor prezenţi.

Cu ce s-a ales România din toată această acţiune este uşor de intuit: cu punerea la zid a unuia dintre cei mai mari scriitori ai săi şi cu imaginea unei ţări care a sprijinit totalitarismul prin vocile sale cele mai importante!

TISMĂNEANU ŞI-A VÎNDUT CONFERINŢELE ICR-ULUI, DAR ŞI EDITURII LUI GEORGE SOROS

De pe site-ul ICR New York aflăm că aceasta nu era prima conferinţă a lui Tismăneanu organizată şi finanţată de ICR! În 11-12 noiembrie 2010, a avut loc tot la Washington DC, conferinţa „Memorie, Istorie, Justiție: Asumarea Trecutului Traumatic în Societăți Democratice”, despre care citim pe site-ul ICR: „Acest eveniment aste al patrulea într-o serie de conferințe inițiată în anul 2007 de profesorul Vladimir Tismăneanu (director al Center for the Study of Post-Communist Societies din cadrul University of Maryland) și Institutul Cultural Român”!

Aşadar, în fiecare an, Vladimir Tismăneanu îşi asigura un venit frumuşel de la ICR, obţinut la el acasă pentru nişte conferinţe organizate şi plătite din bugetul României!

Dar, deşi era plătit regeşte de către ICR, Tismăneanu nu s-a mulţumit cu faptul că, potrivit contractului, îşi vindea textul conferinţei, ci îl preda de fiecare dată şi editurii CEU PRESS! Iată ce citim tot pe site-ul ICR:

„În seria de evenimente iniţiată de Institutul Cultural Român la Washington D.C. au mai avut loc conferinţele:

- ”Stalinismul: sinteze și comparații. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est.” (Washington D.C., 29-30, noiembrie 2007) – publicată ca volum colectiv la CEU Press în 2009;

- “Promisiunile anului 1968: criză, iluzii și utopie” (Washington D.C.. 6-7, noiembrie, 2008) – în curs de apariție la CEU Press în 2010;

- “Sfârșit și început: revoluțiile anului 1989 și renașterea istoriei” (Washington D.C., 9-10 noiembrie 2009)”.

Dacă revenim la contractul lui Tismăneanu încheiat cu ICR, aflăm că „AUTORUL cedează BENEFICIARULUI dreptul exclusiv de a comunica public conferinţa principală… denumită în continuare OPERA”! Cu alte cuvinte, textul conferinţelor sale nu mai putea fi folosit în spaţiul public de către Tismăneanu, ci de către ICR, care prelua drepturile de autor, nerespectarea acestora atrăgînd restituirea tuturor cheltuielilor! Iată Dispoziţiile finale ale Contractului, aşa cum sînt precizate în fila 4:

Vladimir Tismăneanu şi-a publicat, însă, conferinţele la Editura CEU PRESS, aşa cum am văzut chiar pe site-ul ICR! Există, totuşi, o situaţie în care Tismăneanu poate scăpa de plata despăgubirilor: dacă ICR a plătit Editurii CEU PRESS apariţia acestor conferinţe, dar atunci ICR-ul ar fi trebuit să beneficieze de sumele rezultate din vînzare!

Ne spune cineva şi nouă care este realitatea? Cine şi pe ce bani a plătit tipărirea conferinţelor ICR în Ungaria?

O ECHIPĂ CIUDATĂ: GEORGE SOROS, SORIN ANTOHI ŞI TISMĂNEANU

Pînă cînd ni se vor comunica toate aceste date, poate că este interesant să vedem ce este cu această Editură CEU PRESS, care manifestă un asemenea interes pentru conferinţele lui Tismăneanu.

Iată ce citim pe site-ul http://www.ceupress.com/AboutUs.html: „Central European University Press, Budapest – New York. Following the founding of the Central European University by the Hungarian-American philanthropist George Soros, CEU Press was established in 1993”!

Aşadar, CEU PRESS îi aparţine miliardarului american de origine maghiară George Soros, a cărui Fundaţie Soros îşi desfăşoară activitatea şi în România, în conducerea sa aflîndu-se mereu cineva din familia lui Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR!

La CEU (Central European University), universitatea sponzorizată tot de Soros, îl întîlnim pe Sorin Antohi, acel personaj desprins parcă din filmele de groază, căruia îi tai capul şi apoi te trezeşti cu el în sufragerie! Cei care n-au uitat, ştiu că Sorin Antohi a fost deconspirat ca odios turnător la Securitate şi era conducător de doctorate, deşi el nu avea doctoratul!!! Scandalul este binecunoscut, deci nu insistăm.

CEU este exact Universitatea Central Europeană, unde Sorin Antohi a fost depistat că este impostorul fără doctorat!

Pe Sorin Antohi a tot încercat grupul Patapievici – Liiceanu – Pleşu să-l aducă în prim-planul vieţii publice, pînă cînd însăşi Herta Müller, laureata Premiului Nobel, i-a pus la punct într-o scrisoare antologică! Cum a ajuns sub pulpana lui Soros rămîne să aflăm, însă unele zvonuri sinistre ne-au transmis că Sorin Antohi este deja cooptat într-o agenţie guvernamentală de către noua Putere instalată în România!

Să trecem în revistă volumele lui Vladimir Tismăneanu, de fapt nişte antologii, publicate de CEU PRESS, editura lui George Soros.

Between Past and Future”, Edited by Sorin Antohi, Central European University, Budapest and Vladimir Tismaneanu, University of Maryland, 2012. Este, de fapt, o antologie de 500 de pagini, cu texte semnate de Agnes Heller, New School University, New York Jacques Rupnik, Institute of Political Studies, Paris Karol Soltan, University of Maryland Adam Michnik, editor-in-chief of Gazeta Wyborcza, Poland Martin Palous, Charles University, Prague Valerie Bunce, Cornell University Kazimierz Poznanski, University of Washington Jeffrey Isaac, Indiana University etc.

Promises of 1968. Crisis, Illusion and Utopia”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2011. Este tot o antologie care conţine 460 de pagini cu textele unor conferinţe.

„Stalinism Revisited”, Edited by Vladimir Tismaneanu, 2009. O antologie de conferinţe semnate de KEN JOWITT: „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe”, VLADIMIR TISMANEANU: „Diabolical Pedagogy and the (Il)logic of Stalinism in Eastern Europe”, MARK KRAMER: „Stalin, Soviet Policy, and the Consolidation of a Communist Bloc in Eastern Europe, 1944–53”, ALFRED J. RIEBER: „Popular Democracy: an Illusion?” etc.

„The End and the Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History”, Edited by Vladimir Tismaneanu, Professor of Politics at the University of Maryland and Bogdan C. Iacob, Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the Memory of Exile in Romania, 2012. Şi acest volum este tot o antologie de texte care au fost iniţial conferinţe oe undeva.

De ce trebuia să-i plătească ICR conferinţele lui Vladimir Tismăneanu?

Punînd cap la cap toate aceste informaţii, observăm că, de fapt, sîntem în faţa unui circuit financiar bine pus la cale, în care interesul României, practic, nu numai că nu există, dar este bombardat de personaje care vor să-l scoată pe Emil Cioran, de pildă, principalul vinovat pentru holocaustul din al doilea război mondial!

În toată mascarada americană din luna noiembrie a fiecărui an, România, se pare, nu avea altă misiune decît să plătească prin ICR organizarea unor acţiuni, să plătească gras participanţii, să plătească deplasările unor clienţi din ţară (asigurîndu-le cazare, masă şi diurne), după care conferinţele plătite de ICR intrau în portofoliul CEU PRESS, editura Universităţii lui George Soros!

Pe acest traseu, trebuie să înceapă o investigaţie serioasă, pe care serviciile noastre secrete ar fi trebuit demult s-o facă, întrucît, în spatele acestor conferinţe, unde România şi personalităţile sale sînt puse la zid, totdeauna stau scenarii care vizează interese teribile!

Numai dacă spunem Roşia Montană sau „Condicuţa cu agenţi” (operaţiunea care a pus anul trecut România în faţa unei păguboase „lovituri de stat”), deja putem bănui cam spre ce obiective sînt îndreptate tunurile!

Abia acum, toate sumele primite de Vladimir Tismăneanu – de la ICR, de la IICMER, de la PREŞEDINŢIE – capătă sens şi trebuie analizate cu seriozitate.

Accesări: 4984

Larry Watts Blog: Pacepa, The Great and Powerful I: “Pay no attention to the man behind the curtain”.

$
0
0
PDF Download PDF
Fantoma-comunismului-Tismaneanu-Pacepa-KGBOn 28 July 2013 Romania’s B1 TV ran a 6-hour marathon program to launch the latest literary effort by Romanian Cold War defector Ion Mihai Pacepa – Disinformation (2013), co-authored by Ronald J. Rychlak – and to praise Pacepa as a hero allegedly responsible for bringing down communism in Romania and, apparently, in Europe. (http://inregistrari.b1.ro/view-aktualitatea_rom%C3%A2neasc%C4%83-127.html, 28 July 2013)
Larry Watts Blogspot comAs part of the supplementary media extravaganza Mssrs Pacepa, his interviewer Andrei Bädin, and Vladimir Tismaneanu attacked my person and my book With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (2010). Ironically, the title and central topic of the Pacepa-Rychlak volume are ideally suited for assessing their attacks against Larry Watts.
For readers who may be unfamiliar with the concept, disinformation is spurious information designed to deceive decision-makers and/or public audiences into taking action – including non-action – damaging to their interests. In the case at hand, this might refer to the misrepresentation of a source as reliable and worthy of consultation or as exactly the reverse – as a charlatan whose reports should be neither read nor considered. Since disinformation cannot withstand serious verification, every effort is made to discourage critical analysis. Even the most bizarre allegations can be sold to target audiences when disinformation is tuned to the pre-existing beliefs, suspicions, cultural prejudices or political biases of the receiver.
Most disinformation shares several characteristics. First, aside from minor details that lend it plausibility the main allegations are difficult or impossible to verify. Secondly, disinformation is difficult to trace back to its original source. Source references, when given at all, are only general and no specific citations, page numbers, or broadcast programs and times are provided. This encourages the receiver to believe that the allegation is documented while discouraging him or her from examining or verifying any specific reference. A case in point: none of the quotations that Pacepa presents as coming from his discussions with KGB Chairman Yuri Andropov, from KGB foreign intelligence chief Alexander Sakharovsky, or from Nicolae Ceausescu has any documentary basis whatsoever.
The allegations of the Pacepa-Bädin-Tismaneanu team regarding post-1963 Soviet-Romanian intelligence collaboration and their attacks against my person and my work follow this pattern exactly. They claim the existence of post-1963 collaboration against the U.S., the Vatican and Israel yet they provide no evidence or proof to back up that allegation beyond the ‘authority’ of Pacepa, insisting on what he wrote in Red Horizons. And they invent their own “Larry Watts” in order to attack assertions that I have never expressed in speech or writing, while seeking to draw unwitting U.S. personalities to join them in their campaign against assertions for which they are solely responsible. This latter tactic corresponds to a standard disinformation “game” in which conflict is incited between the target and a third party until it becomes self-sustaining, thus diverting the target’s energies and weakening its position.
Former CIA Director R. James Woolsey fell into this trap because he trusted Pacepa and therefore did not undertake due diligence in verifying Pacepa’s allegations. The same technique was used to ensnare Albert Einstein and a number of US Senators and Congressmen in unwitting support of Soviet front organizations purporting to be working on social welfare issues during the 1920s and 1930s. (www.foia.fbi.gov/foiaindex/einstein.htm; New York Times, 09/02/22)
            Mssrs Pacepa and Tismaneanu have sought to enlist some U.S. authority to discredit With Friends Like These since its initial publication. This was no easy task given that the book received favorable reviews from leading specialists on Romania and the Cold War in the region such as Prof. Keith Hitchens, Prof. Dennis Deletant, and Director of National Security Policy and Strategy at the US Army War College, Colonel Charles Van Bebber. (Southeastern Europe, 36 1(December 2012); Slavic and East European Review, 90 1(January 2012); Parameters, 41 3(Autumn 2011))
With Friends Like These also received endorsements from a former head of British intelligence assessment, a senior CIA analyst responsible for the Balkans, several former senior US diplomats who served in the area, and professors from both the United States and Europe. In Romania the book has been praised by Academicians, university professors, archivists, both current and former post-communist intelligence directors, defense ministers, chiefs of the general staff, etc. (for reviews and excerpts of the books see www.larrylwatts.com)
            Faced with such a formidable challenge, Pacepa and company have elected to avoid the book altogether. Instead, they make an appearance of referring to the book while actually citing claims and allegations of their own manufacture. And to make those claims and allegations more credible, they impute a character and past to the author that have little or no basis in reality. Their “Larry Watts” is a disloyal American who fled the United States during the Cold War, sold his services to Romania’s communist regime, and even betrayed his country – misrepresenting me as a Pacepa in reverse. Meanwhile, Pacepa is comfortably wrapped in several layers of the American flag, writing “love letters” to the United States.
            Such incredible claims can only be made believable by “framing” targets that otherwise lack any credible motivation for the imputed behavior. Vladimir Tismaneanu, for example, began insinuating that I was an adept of Stalinism and that I worked for the Securitate almost immediately after the publication of With Friends Like These, suggesting that I had “gone native” from “too much contact” with Romanian military historians prior to 1989. (Tismaneanu.wordpress.com, 28/05/11, 30/05/11, 20/12/11 and 11/05/13)
Andrei Bädin, Pacepa’s interviewer in the “major television event,” tells the rather far-fetched tale of a Larry Watts who “moved to the Romania of Ceauşescu” after “obtaining political asylum” from that regime, and then “embraced the ideals of Romanian communism” and “collaborated with the Securitate.” (Badin.ro, 18 and 19/10/13; evz.ro, 29/07/13)
Pacepa, their source of ‘reliable’ intelligence, declares that “in reality, Watts had settled in Romania during Ceauşescu’s reign and had worked for Ceauşescu’s brother, General Ilie Ceauşescu.” (Pacepa and Rychlak (2013): 340)
None of these allegations can resist even rudimentary fact-checking. My various trips to Romania were always on U.S. government or Congressionally-financed fellowship programs. Thus, I spent two years in communist Romania on a Fulbright Fellowship; a couple of months on IREX fellowships; and a couple of months on what used to be called the National Resource fellowship, for example. I never met a single member of the Ceausescu clan during that time, much less accepted employment from one.
Nor was I huddling in cozy asylum and conspiring with the Ceausescu regime during the late 1980s, as Pacepa and Bädin insist.
Leaving aside the Pacepa team’s alternate universe, in this reality, the one where individuals actually leave paper trails, I was conducting research on a Woodrow Wilson Center grant in Washington D.C., conducting research at the University of Denver in Colorado, completing doctoral work in Los Angeles, in a program run jointly by the RAND Corporation and UCLA, and working as a RAND consultant. I provided research assistance and analysis for Pentagon-ordered studies regarding the Soviet Union, Eastern Europe and the Warsaw Pact. Those studies were conducted by RAND’s principal KGB expert, Jeremy Azrael, and by RAND’s various Warsaw Pact and Eastern European specialists, for example, J. F. Brown, A. Ross Johnson, John Van Oudernaren, and F. Stephen Larrabee. I also had the privilege of participating in the odd “war game” with the likes of McGeorge Bundy, Frank Fukuyama, Arnold Kantor, etc.
By 1988 Romania’s prospects seemed to me so bleak that I temporarily left it as a field of study, re-focusing my analytical attentions on the then-extraordinary evolution and liberalization of the USSR. That autumn and winter, with the aid of a RAND grant, I even spent several months in Leningrad, the Baltic republics and Moscow, actually presenting a seminar paper at what used to be called Zhdanov University in today’s St. Petersburg on “The KGB and Reform.”(See www.larrylwatts.com) Only the overthrow of Ceausescu in the revolution of December 1989, and the persuasiveness of IREX personnel, convinced me to return to the topic of Romania from my teaching post at the University of Washington in Seattle.
I have been resident in post-communist Romania at least half-time since 1991 – working on NATO integration and security sector reform and, since 2009, teaching and writing. My residence in Romania has always been on the basis of a series of temporary visas and that remains the case today. I have neither requested nor applied for Romanian citizenship. All of this is part of the documentary record that can be verified at each of the institutions mentioned.
Pacepa’s rapid-fire ability to compound untruths is impressive. In one ‘revelation,’ obviously considered by him to be the “smoking gun,” Pacepa proclaims with emphasis that the English language version of my book was published only “a year after its Romanian ‘translation’”. “Clearly,” the triumphant defector announces, “Watts’s book was first written in Romanian,” and that “proves its role as disinformation.” (Pacepa and Rychlak (2013): 340)
Once again, Pacepa’s fable crumbles when subjected to even the most superficial verification. The launch of the English edition of my book, including close-ups not only of the front and back covers but of the English language text and maps inside, has been on the internet since November 2010. (http://www.youtube.com/watch?v=eM7T7vDf1i4, 10/11/10) It was also presented to a Romanian meeting of the Trilateral Commission at the time. The maiden launch of the first Romanian edition in May 2011, seven months later, has also been available on the internet since then. (http://www.youtube.com/watch?v=4HucNXn8TOY, 19/05/11) The English “horse” did indeed come before the Romanian “wagon”.
Such basic fact-checking is hardly rocket science. And Pacepa’s failure to bother with it while insisting that reality was exactly the reverse raises some very serious questions about other information for which his testimony is the sole source. Trotting out a series of former U.S. officials and other Americans who have been gulled by Pacepa hardly reduces this basic credibility problem.
Pacepa singles out my work in the final chapter (before the epilogue) of his Disinformation and insists that it is dedicated to discrediting him. However, With Friends Like These is over 760 pages long and Pacepa appears only on seven pages of the text, the first time only on page 550. (Watts (2010): 550-552, 554, 581-582, 660) And, in contradistinction to his practice, I do not target him with ad hominem attacks. The few brief references I do make to his past in Romania are primarily based on his own, sourced utterances and on recent discoveries by the hard-working staff at Romania’s National Council for the Study of the Security Archives. (e.g. Liviu Ţăranu, Ion Mihai Pacepa in the Securitate Files 1978-1980, CSNAS 2009)
That said, my book does detail the Soviet Bloc’s clandestine war against Romania up until 1978, on the basis of archival documents from the former Warsaw Pact members principally. And its central finding, that the independence of Romania’s communist regime was not only real but far more real and genuinely anti-Soviet than we in the West realized at the time, strikes at the heart of the Pacepa legend, so heartily supported by Mssrs Tismaneanu and Bädin.
Pacepa’s main theme remains as it always has been – that communist Romania was a Soviet Trojan horse and that none of its independence was genuine. The Pacepa team demands, on the one hand, that we dismiss all of the overwhelming documentation to the contrary that has emerged from the archives of the former Warsaw Pact states – and to ignore “the man behind the curtain,” a glimpse of whom would destroy the entire myth created by long repetition of this lie.
His bottom line is that Romania hoodwinked Presidents Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter and Reagan (in his first term), along with CIA directors John McCone (1961-1965), William Raborn (1965-1966), Richard Helms (1966-1973), James Schlesinger (1973), William Colby (1973-1976), George Bush, Sr. (1976-1977), Stansfield Turner (1977-1981) and, apparently, William Casey during the first half of his tenure (1981-1987). This was highly improbable even before the post-communist avalanche of documentary evidence to the contrary from Soviet and Warsaw Pact authorities – documents that are now publicly available at the Woodrow Wilson Center’s Cold War International History Project and the Parallel History Project for Cooperative Security (for example). (http://digitalarchive.wilsoncenter.org/; http://www.php.isn.ethz.ch/collections/index.cfm)
On the other hand, Pacepa throws a “curtain” of culpability over the entire Romanian state security apparatus, the various Romanian communist regimes, and Romania itself so that they might be identified with Pacepa as agencies of the KGB and Kremlin. He would have us believe that the wealth of documents now made available by the U.S. Department of State’s Office of the Historian and at the CIA’s Freedom of Information Act Reading Room, which illustrate the special Romanian-American relationship, are unreliable because the U.S.A. had been hoodwinked from the early 1960s until almost a decade after he arrived in the United States.  (http://history.state.gov/; http://www.foia.cia.gov/)
Always an unlikely proposition, insistence upon it is now ridiculous. Not only can US intelligence reporting be compared with that from within the Warsaw Pact, but it is even possible to triangulate the documentation from the former Soviet bloc made available through official declassification and vetting processes with the impromptu East German intelligence leakage during the collapse of the German Democratic Republic, the KGB archives smuggled out by Vasiliy Mitrokhin, and the Soviet Central Committee and KGB documents remaining in the archives of the Republic of Moldova (and other former Soviet republics), which Moscow has been desperate to reclassify (without success as of this writing).

Cnutul maicii Rusia. Un nou thriller politico-militar de Cristian Negrea

$
0
0
PDF Download PDF

cnutul-maicii-rusiaPentru oricine, ducerea la capăt a unui proiect complex, de o durată de câțiva ani,este un motiv de satisfacție, din acest punct de vedere nici eu nu fac excepție. Mai ales când este vorba de o carte mult așteptată de cititorii primelor două cărți, Când armele vorbesc și Sânge pe Nistru. A fost o muncă intensă de peste doi ani și sper că rezultatul va fi pe măsura așteptărilor cititorilor mei, fără de care demersul meu nu ar fi avut obiect. În sensul că dacă nu s-ar fi citit și nu ar fi fost apreciat primul, nu l-aș mai fi scris pe al doilea, iar dacă al doilea nu ar fi fost citit și apreciat, nu ar fi avut rost să-l scriu pe acest al treilea. Datorez acest roman cititorilor mei și tuturor celor care mi-au trimis observațiile lor, aprecierile și criticile, dar și încurajările lor. Realitatea este că un scriitor nu poate exista fără cititorii săi, iar pentru asta le mulțumesc. La acest capitol, aș vrea să le mulțumesc editorilor, familiei, prietenilor și colaboratorilor care m-au sprijinit și înțeles, m-au încurajat și sfătuit. Tuturor acelora care au citit manuscrisul și au făcut aprecieri juste li se datorează o contribuție importantă la reușita acestui proiect.

Știu că sunt multe întrebări, le-am primit pe email sau pe rețele, de aceea voi răspunde pe scurt, dar în așa fel încât să nu stric surpriza celor care vor deschide paginile acestui nou tehno-thriller, sau thriller politico-militar românesc. Da, așa cum vă așteptați, se continuă acțiunea din Sânge pe Nistru, despre care unii mi-au “reproșat” că am lăsat-o chiar într-un punct culminant. Dar, în același timp, romanul este de sine stătător, cu acțiune proprie, poate fi citit la fel de bine fără să cunoști acțiunea din romanul precedent.

Dar să nu anticipăm prea mult, lectură plăcută!

Entitatea transnistreană nu s-a împăcat niciodată cu orientarea proromânească a Basarabiei. Iar atunci când Basarabia decide să se întoarcă la patria mamă, Transnistria reacționează cu armele. Sprijinită din spate de Rusia, pornește spre Chișinău, încercând să-și impună voința cu tancurile.

 Se vor găsi adevărați patrioți care să le stea în cale, armata moldoveană va putea să reziste? Dar armata română, se va ridica la înălțimea dezrobitorilor din trecut?

 O voință și un țel, o dorință și un vis, o luptă și un destin! 

Dar care mâine ar putea deveni realitate.

Și așa cum v-am obișnuit la toate romanele, un scurt videoclip de prezentare, un trailer:

Iată și un link direct pentru cumpărarea cărții:

http://www.marist.ro/

Viewing all 2800 articles
Browse latest View live