PDF

Larry Watts analizează poziția României pe tabla de șah a Războiului Rece

Statul român a avut primele tentative de rupere faţă de blocul comunist încă din perioada Dej

Perioada Războiului Rece rămâne una dintre cele mai nebuloase şi polemice domenii de interes ale istoriografiei contemporane. Aşa că, la răstimpuri, apar cărţi ce dinamitează anumite clişee înrădăcinate în cadrul istoricilor cu preocupări de cercetare în domeniul istoriei militare.

Astfel, luna trecută a acestui an, a consemnat lansarea şi la Satu Mare, beneficiind de sprijinul Consiliului Judeţean Satu Mare, a Muzeului Judeţean şi a Asociaţiei ‘’Holocaustul din Ardealul de Nord’’, a volumului istoricului american Larry L. Watts: ‘’Cei dintîi vor fi cei din urmă. România şi sfîrşitul Războiului Rece’’, apărută la Editura RAO în cursul acestui an, în traducerea din limba engleză a Adrianei Bădescu. Beneficiind de girul şi frumoasele cuvinte ale unor istorici reputaţi, cum ar fi prof. acad. Dinu Giurescu sau istoricul britanic specializat de asemenea în istoria românească contemporană, Dennis Deletant, Larry Watts a devenit în ultimii ani, prin interesul stîrnit de teoriile novatoare, o prezenţă constantă a lansărilor de carte ce analizează situaţia politicii externe a regimului de la Bucureşti înainte de 1989.

România în balanţa Războiului Rece

Volumul de aproape 700 de pagini, reprezintă continuarea cercetărilor în arhive ale istoricului american antamate în lucrarea ‘’Fereşte-mă, Doamne de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România’’, apărută în cursul anului 2012 la aceeaşi editură RAO.

Beneficiind de aproape 5000 de note de subsol şi urmare a unor ani de cercetări atît în arhivele statului român cît şi a unor documente ale fostei poliţii secrete a Germaniei de Est, Stasi, ajunse în custodia CIA-ului, lucrarea ‘’Cei dintîi vor fi cei din urmă’’ se focalizează pe poziţionalizarea şi mişcările strategice ale României în cadrul Tratatului de Varşovia, contrazicând poncifele istoriografice ce prezentau statul român drept un docil pion al Uniunii Sovietice în cadrul blocului estic.

Conform cercetărilor lui Watts, statul român ar fi avut primele tentative de rupere faţă de blocul statelor comuniste încă din perioada târzie a regimului Dej, odată cu pretenţiile Bucureştiului de mediator a tensiunilor internaţionale între cele două mari blocuri politic-ideologice ieşite din tranşeele celui de-al Doilea Război Mondial. Perioada de independenţă geostrategică faţă de Uniunea Sovietică ar fi căpătat o mai mare amploare odată cu perioada regimului Ceauşescu, subliniind ceea ce s-ar putea identifica drept ‘’paradoxul românesc’’, accentuând jocul distinct făcut de România atât faţă de Moscova cât şi faţă de Washington. Watts, subliniază proasta receptare a ambiţiilor autonomiste române în cadrul analizelor geopolitice americane din timpul Războiului Rece şi a perceperii României drept statul cel mai puţin capabil să înfrunte Moscova.

În ceea ce priveşte Tratatul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste apărută după cel de-al doilea război mondial ca o contrapondere faţă de NATO, conform lui L. Watts, România şi-ar fi manifestat poziţia disidentă în cadrul Tratatului încă din iunie 1965, informînd în acest sens Uniunea Sovietică că statul român nu mai consideră necesară supunerea completă faţă de cerinţele militare ale blocul militar estic, cerând o marjă de manevră proprie şi de balansare între Est şi Vest. Prin urmare, numeroase pagini ale volumului tratează măsurile întreprinse de guvernanţii de la Bucureşti în a crea cadrul necesar prin care statul român să menţină o linie proprie de acţiune geopolitică, pe care istoricul american o vede o strînsă legătură cu tradiţia istorică de alianţe militare ale statului român pre-comunist, accentuînd reticenţele politice ale României faţă de vecinii maghiari şi sovietici, în ciuda regimului de ‘’factură populară’’din aceste ţări. În schimb, România ar fi urmat, atît cît permiteau vremurile, o politică de tatonare faţă de statele occidentale, cu precădere Franţa. Totodată, Bucureştiul îşi manifesta tot mai vocal voinţa de mediator între statele arabe şi Israel, iritînd adesea poziţia Moscovei în aceleaşi probleme.

“Trădarea” lui Pacepa a fost regizată de sovietici

Un întreg capitol al cărţii este dedicat generalului Ion Mihai Pacepa, fost adjunct în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe româneşti şi a urmărilor trecerii acestuia în Occident în anul 1978, unde va deveni o sursă informaţională importantă pentru serviciile secrete americane. În răspăr cu opiniile îndeobşte împărtăşite în rîndurile istoricilor români în ceea ce-l priveşte pe fostul adjunct DIE, istoricul american dinamitează imaginea acestuia, susţinînd că ‘’trădarea’’ lui Pacepa ar fi fost în realitate regizată de sovietici cu scopul de a dezinforma serviciile secrete americane în privinţa regimului de la Bucureşti şi a induce o stare de reticenţă a americanilor faţă de statul român. Prin urmare, unei anumite încălziri a relaţiilor româno-americane din anii 70 ai secolului trecut, i-ar fi urmat o stare de încordare treptată şi neîncredere faţă de politica externă a României, consecinţă a jocului politic făcut de Pacepa, dînd ca exemplu printre altele dezinformările acestuia faţă de ambasadorul american din România în perioada1974-1977, pe care fostul adjunct DIE român îl acuza ca fiind în relaţii cu instituţia Securităţii.

În susţinerea curajoasei teorii cum că generalul Pacepa ar fi lucrat în realitate pentru sovietici chiar după ‘’defectarea’’ acestuia serviciilor secrete americane, Larry Watts aduce ca argumente faptul că spionajul sovietic ce controla Ministerul de Interne din România după cel de-al doilea război mondial, a susţinut material studiile universitare ale acestuia menţinînd o relaţie strânsă cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Iritarea Moscovei: relaţiile româno-chineze

O atenţie deosebită este dedicată relaţiilor româno-chineze, prin raportare faţă de distanţarea tot mai accentuată a regimului Ceauşescu în raport cu Uniunea Sovietică şi strădania Bucureştiului de a-şi găsi aliaţi cât mai puternici pe tabla de şah a geopoliticii care să o protejeze de eventuale repercusiuni armate ale Uniunii Sovietice. Prin urmare, beneficiind de impunătoarea protecţie a statului chinez, L. Watts identifică odată cu a doua parte a anilor ’60, modificări de substanţă în privinţa istoriografiei oficiale a regimului de la Bucureşti. Astfel, la recomandarea Beijingului ce îşi doreau propriul pion geopolitic în Estul Europei, istoriografia românească a început să cuprindă referiri tot mai dese faţă de rapturile teritoriale la care fusese supusă în trecut România din partea Rusiei şi a Uniunii Sovietice, acţiuni cu un scop propagandistic bine pus la punct, de iritare a Moscovei. Susţinerea publică a Chinei în favoarea poziţionării României odată cu criza cehoslovacă din 1968 şi apropierea tot mai strînsă dintre Bucureşti şi Beijing, vor duce în cele din urmă la o acţiune de răspuns a KGB-ului, lansîndu-se în acest scop o acţiune de dezinformare cu rol principal de răspîndire a neîncrederii între cele două capitale. Conform lui Watts, relaţiile dintre România şi China deveniseră într-atît de apropiate încât între cele două state existau discuţii de coordonare comună care vizau eliminarea controlului deţinut de sovietici asupra Tratatului de Varşovia şi punerea bazelor unui centru socialist concurenţial în care rolul Uniunii Sovietice ar fi urmat să fie mult diminuat.

Poziţionarea filooccidentală a României

Subliniind abandonarea unei ‘’ortodoxii’’ comuniste doctrinare rămasă doar la stadiul de ‘’dictatură a proletariatului’’ şi rolul conducător al ‘’Partidului Unic’’, pandant cu îmbrăţişarea unui naţionalism etnocentrist, Larry Watts reevaluează din perspectivă istorică rolul autonomiei militare româneşti în cadrul Blocului Estic. Părăsirea ‚’internaţionalismului proletar’’ şi reconfigurarea cu rădăcini interbelice a conceptului politic de ‘’stat naţional’’ înţeleasă în trăsătura ei extinsă, cuprinzîndu-i pe toţi etnicii români din afara graniţelor avea să atragă atenţia CIA-ului, analizele experţilor americani tuşând detaşarea regimului Ceauşescu faţă de teoria clasică a comunismului.

Larry Watts accentuează pe tot parcursul volumului strădania de independenţă geopolitică a României ceauşiste, cu obsesia diriguitorilor de la Bucureşti de a limita cît mai mult posibil influenţa sovietică. Totodată, suspiciunea devenită adesea cronică în rîndurile ofiţerilor români au dus la o rotaţie de cadre ale armatei neîntâlnită în tot spaţiul comunist. Această atitudine specifică a Bucureştiului, nu avea cum să nu atragă atenţia NATO, volumul dedicând numeroase disecări contactelor statului român cu comandamentul militar al Tratatului Atlanticului de Nord, România beneficiind de o poziţie privilegiată pe tot parcursul anilor ’80 ai secolului trecut, o apropiere faţă de blocul militar nord-atlantic ce va fi ruptă complet după evenimentele din 1989 şi reluate la un nivel asemănător abia după mijlocul anilor ’90.

Volumul ‘’Cei dintîi vor fi cei din urmă’’ deschide o fereastră istorică într-un domeniu de cercetare încă sensibil şi nu lipsit de polemicile specifice tagmei istoricilor militari. Luat per ansamblu, în ciuda unor interpretări ce pot irita pe alocuri, volumul istoricului Larry Watts ni se înfăţişează drept o lucrare cu rol de punct nodal în cadrul istoriografiei Războiului Rece. Aşteptăm cu interes cel de-al treilea volum promis de autor în care să aducă completările necesare informaţiilor din primele două volume şi nivelarea argumentativă a anumitor asperităţi pe care curajoasele sale scrieri le-au produs în cadrul istoriografiei româneşti.

Marius Baloş,

Muzeul Judeţean Satu Mare

Surse: Informatia Zilei via Ziaristi Online

Sursa Foto: Ziarul Bursa

PDF

Politia legionara cautandu-l asiduu pe tinichigiul Pacepa, tatal viitorului bisnitar Pacepa

Pacepa, un Harry Potter al spionajului

de Florian Bichir

“In premiera mondiala”, Pacepa a facut dezvaluiri. Din nefericire, la 77 de ani, memoria pensionarului a inceput sa-i joace feste ori serverul de documentare al CIA a fost legat la “Cartoon Network”.

Pacepa sustine ca tatal sau a fost condamnat de Garda de Fier pentru ca a fost prins ascultind “Vocea Americii”, desi la ora la care VOA a inceput sa emita – noiembrie 1942 – legionarii infundau de mult puscariile antonesciene sau luasera calea exilului. Viata “celebrului spion” e spoita mai ceva decit cea a unei batrine cocote, care sustine ca a studiat la un pension de domnisoare.

La 15 ani raspindea fluturasi antinazisti si isi platea chiria din vinzarea “Scanteii”, iar seara dadea meditatii la matematica! Un debut in cariera de ilegalist pentru care l-ar fi invidiat si Ceausescu. Brusc, dupa citeva luni, se apuca sa poarta cruce, ca sa-i faca in ciuda tatalui sau, un comunist, si se inscrie in “Young Friends of the United States”.

Absolut intimplator, din sef la o tinichigerie, cinstitul sau parinte ajunge translator al generalului sovietic Rodion Malinovski, spaima Romaniei ocupate. Si, ce sa vezi, scenariu de bestseller, Hollywood curat… Democrat, consilierul sovieticilor nu avea nimic impotriva ca progenitura sa, acest Harry Potter al spionajului, sa se inhaiteze cu baietii unchiului Sam.

Suspans total, mai ceva ca-n Agatha Christi. In citeva luni, poveste de capa si spada, aventura si magie: ilegalist, antifascist, cruce, pro-american, arestat ca purta insigna cu chipul regelui. O bibliografie care, daca ar fi reala, i-ar fi oferit un stralucit viitor de detinut politic. Numai ca viata a fost cruda si nedreapta, iar Pacepa a devenit securist la 23 de ani.

A facut-o insa, asa, in scirba, da’, ca sa nu ii iasa vorbe, a fost silitor. Ca un Fat-Frumos cu grade, in trei ani ajunge maior, iar la 29 de ani il umileste postum pe Moruzov, fiind numit sef adjunct al Misiunii Romane in RFG. Adevarul este ca Pacepa ne ia de prosti, livrindu-ne aceste povesti ridicole care pot fi desfiintate de orice elev de liceu. Nici cu Plesita nu ne e rusine, dar parca Pacepa il intrece.

Sprijinul acordat SUA e o alta gogoasa: americanii aveau nevoie de un agent in Romania, nu de un pensionar ramolit in Florida, iar FBI a luat-o cu munca de la capat, pe urmele noilor spioni romani trimisi peste Ocean dupa 1978.

Cel mult povestile vinatoresti ale lui Pacepa ii pot fascina pe cititorii lui Pavel Corut: el l-a infundat pe Carlos Sacalul, el a furat “Leopard”-ul din Germania, desi in arhiva SIE nu cred ca exista vreun tanc, presedintii SUA nu suna la Pentagon, ci la el, sa-l consulte in orice problema, de la atacarea Irakului la castrarea cotoiului.

In fapt, Pacepa a fost un bisnitar cu grade si fara scrupule, iar dezvaluirile lui Mihai Pelin au facut un asa prapad in biografia “eroului”, il dor asa de tare, incit il citeaza in fiecare interviu mai ceva decit pe fostul sau stapin caruia i-a jurat credinta – Ceausescu.

Pacepa intra totusi in legenda. Putini oameni se pot mindri ca au lucrat, pe state de plata, pentru Securitatea romana, KGB si CIA, citeodata pentru toate concomitent.

Evenimentul Zilei preluat de Hotznews / Sâmbătă, 19 februarie 2005

Un Remember Via Ziaristi Online

PDF

Pentru a răspunde unor nedumeriri, formulate mai mult sau mai puţin public, legate de instituirea, de către UZPR, a premiilor „Eminescu, Ziaristul” şi consacrarea datei de 28 iunie ca zi de acordare a acestui premiu, facem următoarele precizări:
1. Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României.
2. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile exprimate în textele sale apărute în presa vremii (începând cu “Echilibrul”, “Să facem un Congres” şi “În Unire e tăria”, publicate în ziarul FEDERAŢIUNEA de la Pesta, în 1869, şi terminând cu avalanşa de articole de la TIMPUL) sunt bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european al timpului său.
3. Aproape toate analizele sale sociologice, istorice, economice şi politice sunt valabile şi astăzi. Citindu-le, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum. L-am ales, aşadar, pe Mihai Eminescu drept reper absolut al jurnalisticii naţionale, el fiind, aşa cum l-a numit Constantin Noica, “omul deplin al culturii române”.
4. Instituirea unei zile nefaste (28 iunie) pentru acordarea premiilor “Eminescu, jurnalistul” are următoarele raţiuni:
28 iunie 1883 are semnificaţia morţii “civile” a lui Mihai Eminescu, scoaterea lui din presă. A fost o zi neagră pentru jurnalismul românesc, dar şi un indiciu al forţei sociale a presei, de vreme ce Eminescu jurnalistul nu a putut fi făcut să tacă decât prin cămaşa de forţă.
România actuală nu trece prin cele mai fericite momente ale sale, dimpotrivă. Am considerat, de aceea, că e mai potrivită alegerea, pentru acordarea premiilor amintite, a unei date cu semnificaţii grave şi nu o dată a bucuriei festive. Iar ziua de 15 ianuarie, de pildă (data naşterii poetului) este deja consacrată ca zi a Culturii Române.
Nu în ultimul rând, am adoptat „protocolul” creştin al pomenirii, unde este aleasă, pentru comemorarea sfinţilor, data trecerii la cele veşnice, nu data naşterii.
5. Alegerea, ca reper de acţiune şi moralitate profesională, a jurnalistului Mihai Eminescu, coroborată cu instituirea zilei de 28 iunie ca zi reprezentativă a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, sunt, credem noi, forme explicite şi simbolice de expresie a angajamentului civic şi moral al UZPR, în direcţia recuperării şi reafirmării demnităţii noastre naţionale de popor european. Numele lui Mihai Eminescu şi data de 28 iunie 1883 au, pentru UZPR, semnificaţia unui clopot tras în dungă în momentele de restrişte şi pericol naţional.
Adăugăm, ca un ultim argument la cele enumerate, tulburătoarele cuvinte despre Eminescu, scrise de mai strălucit denigrator al poporului român, scriitorul şi filosoful Emil Cioran: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”. (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)
Precizăm, de asemenea, că recursul la modelul jurnalistic Eminescu este un recurs la moralitatea şi valorile creative ale jurnalisticii în esenţa ei. Şi nu urmărim exploatarea în folos propriu a prestigiului uriaş al modelului, ci încercăm să ne raportăm la el, slujindu-l după puterile şi resursele noastre de conştiinţă. Slujindu-l pe el, ne slujim, de fapt, pe noi.
Acesta este mesajul pe care am dorit să-l transmitem, prin instituirea premiilor “Eminescu, Ziaristul”.

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România

PDF

Portalul Ziaristi Online continua publicarea, in exclusivitate, a unui nou capitol din cea mai recenta lucrare a profesorului Theodor Codreanu, (foto dreapta, la lansarea cartii) “Basarabia eminesciana” (Editura Junimea, Iasi, 2013), a opta carte “închinată fenomenului Eminescu, din 1984 până astăzi”, dupa cum il citeaza pe autor profesorul Adrian Botez, in recenzia sa asupra volumului, in care evidentiaza “vizionarismul eminescian” si “luciditatea codreniana”. Ca si in cele doua prezentate anterior – vedeti Istoricul Larry Watts prezent in studiile Profesorului Theodor Codreanu: I. Războiul antiromânesc al Sovietelor si Theodor Codreanu despre Larry Watts, “nimicirea Romaniei”, “legenda neagra” a Moscovei si Budapestei si “Basarabia eminesciana” – - profesorul Theodor Codreanu analizeaza si in acest capitol consecintele secretelor scoase la lumina de istoricul american Larry Watts in volumele sale, aparute la Editura Rao, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” si “Cei dintai vor fi cei din urma”. Studiul de mai jos demonstreaza pe cine supara dezvaluirile lui Larry Watts: Filiera KGB din Romania, intinsa de la Ghe. Gheorghiu-Dej la Ceausescu, Iliescu, Constantinescu si, evident, Basescu.

XVII. „Noaptea de la Blair House”

Din păcate, pentru România, Moscova a ştiut mereu să-şi cumpere agenţi la vârf, gata să trădeze interesele ţării. Cu ajutorul lor, prestigiul negativ al „legendei negre” a României a sporit considerabil. Prima mare greşeală a lui Ceauşescu, după 1968, a fost ideea „rotirii cadrelor”, din teama de a nu favoriza recrutările sovietice. Dar efectele perverse n-au întârziat să apară. S-au degradat, mai întâi, capacităţile administrative locale, ceea ce a dus la sărăcirea populaţiei, observă Watts. Măsura s-a luat în 1972, responsabilă cu „rotirea cadrelor” devenind Elena Ceauşescu. Aceasta a mai fost ţinută în frâu doar câţiva ani de către Ion Gheorghe Maurer (retras din viaţa publică în 1974, în urma unor maşinaţiuni) şi de către Emil Bodnăraş, care însă a murit în 1976. Selecţia cadrelor a devenit capriciu al incompetenţei şi preferinţelor îndoielnice ale femeii, în postura de Cabinet 2. Pe de altă parte, au început nemulţumirile care au fost încă un imbold pentru recrutări dinspre Moscova. Ceea ce era menit să le stopeze s-a transformat în catalizator. Spionajul sovietic s-a reinfiltrat rapid. Iuri Andropov deja considera România ţintă inamică precum SUA, China, Iugoslavia, Turcia sau Grecia. Şeful DIE, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Mihai Caraman, Alexandru Drăghici, Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan, Victor Dorobanţu ş.a. au fost reactivaţi. În 1972, o delegaţie condusă de Oleg Kalughin, şeful contrainformaţiilor externe al KGB, a fost primită cu căldură de Ion Stănescu şi de Nicolae Doicaru, acesta din urmă însoţind-o la Mangalia. La recepţia de la Bucureşti, Victor Dorobanţu (responsabil cu comunicaţiile securizate cu exteriorul) a fost acela care s-a plâns lui Kalughin că Nicolae Ceauşescu e un „trădător” al socialismului şi că securitatea are în plan înlăturarea lui, adică exact ceea ce voiau sovieticii să audă.

După cum demonstrează Larry L. Watts, unitatea anti-KGB din cadrul DIE a fost compromisă încă din 1965, criza culminând în 1969. În 1965, Nicolae Doicaru l-a numit pe Constantin Iosif, protejat al său, foarte obedient, să dirijeze Biroul pentru ţările socialiste, postură în care Iosif a supravieţuit şi după 1969, când Biroul a devenit independent, sub denumirea de Unitatea 0920/A, revenind în subordinea lui Mihai Caraman. La cârma DIE, se aflau Nicolae Doicaru şi adjunctul său Ion Mihai Pacepa, un apropiat al Cabinetului II. Caraman nu a desfiinţat Unitatea militară 0720/A, ci i-a schimbat abil orientarea, supraveghind nu pe agenţii sovietici, ci personalul NATO. Astfel, Ceauşescu avea bine instalat lupul paznic la oi. Gruparea prosovietică din serviciile secrete româneşti este, pe bună dreptate, comparată cu aceea a celor „cinci magnifici” de la Cambridge: Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif,  Ion Stănescu.

În 1989, Caraman, probabil cel mai inteligent dintre ei, va fi scos de la naftalină de către Silviu Brucan şi Petre Roman şi numit şef al spionajului românesc postdecembrist. Petre Roman era chiar extaziat de jocul caramanesc, considerându-l „unul dintre cei mai străluciţi spioni pe care i-a cunoscut lumea”. Din păcate, nu pentru România. Din pricina lui şi a altui kaghebist scos la suprafaţă, Nicolae Militaru, NATO ne-a ocolit în primii ani postdecembrişti. Defecţiunea lui Pacepa, de după „noaptea de la Blair House” din 1978, a arătat proporţiile catastrofale ale penetrării sovietice a serviciilor secrete româneşti, cu atât mai mult, cu cât acesta nu s-a refugiat la Moscova, ci în Statele Unite, luând exemplul lui Anatoli Goliţân. Cei „cinci apostoli” de pe malurile Dâmboviţei au distorsionat radical politica românească de apropiere de NATO, îndeplinind obiectivul Moscovei de a arăta cât de „ostilă” este România faţă de Occident, în falsa ei independenţă: „Discrepanţa dintre comportamentul DSS/DIE şi politicile discutate de conducătorul român la Washington, Londra şi Berlin apărea nu doar ca incoerentă şi schizofrenică, ci în mod hotărât inamicală. Moscova şi ceilalţi membri ai Pactului au exploatat, apoi, această discrepanţă evidentă ca fiind dovada impredictibilităţii României şi au folosit-o ca pe o confirmare a faptului că România era un «cal troian» sovietic.”[1] Drumul compromiterii naţionalismului ceauşist era bine pavat. Pacepa a deformat, ulterior, atât de flagrant politica de independenţă, încât a vehiculat teza că, în 1972, Ceauşescu a lansat „aşa-zisa operaţiune (ORIZONT) împotriva Occidentului pentru a deveni cel mai valoros aliat al Pactului de la Varşovia”, ceea ce „a servit admirabil scopurile dezinformării sovietice”[2].

Faptul a fost posibil în condiţiile bicefalităţii conducerii României din sânul PCR, adevărata cauză a incoerenţei schizofrenice a politicii româneşti: „Se pare că DIE a fost capabilă să-şi atingă acest scop cu sprijinul Elenei Ceauşescu, care a devenit deosebit de apropiată de DSS/DIE şi, în special, de ministrul adjunct al lui Stănescu Nicolae Pleşiţă, ofiţer de Securitate de carieră. În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceauşescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comitetul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea soţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate semnificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afacerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.”[3] Pacepa se va lăuda (în 1987) că acesta a fost chiar proiectul său, aprobat oficial în 1973.

Aşa a început coşmarul erei Ceauşescu, dus pe culme în 1989. Vinovăţia îi aparţine, în primul rând, „conducătorului iubit”, care n-a înţeles până la capăt că sistemul comunist este incompatibil cu „naţionalismul” său, în faţa căruia internaţionaliştii şi-au luat cele mai abile măsuri. Devine tot mai clar (ceea ce am susţinut demult, şi în A doua schimbare la faţă, carte proiectată încă din 1991) că Elena Ceauşescu a fost o fanatică internaţionalistă, de unde şi vulnerabilitatea ei în faţa agenţilor Moscovei, care îi cunoşteau şi unele păcate mai vechi, de ordin erotic (ar fi cochetat cu ofiţeri nemţi), dar şi de ordin matrimonial, care ar fi dus la moartea celui implicat, medicului familiei Ceauşescu, un anume Shahter. Watts ajunge la o concluzie similară: spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, „Elena nu a avut şi nu a apărat poziţiile «naţionaliste». Din contră, ea era cunoscută ca o puternică «internaţionalistă», categorisire care se aplica multora din cercul ei, spre exemplu ca agenta sovietică şi adjunctă a şefului secţiei externe, Ghizela Wass, sau Ana Toma şi Tatiana Bulan, ambele măritate cu ofiţeri GRU, care au condus Poliţia Politică şi Academia Militară în perioada stalinistă.”[4] Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s-au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp.

În pofida maşinaţiunilor sovietice, România continua să aibă prioritate în relaţiile cu Statele Unite, în anii ’70, de la administraţiile Kennedy şi Johnson până la cea a lui Richard Nixon, ultimul adoptând chiar principiul „România pe primul loc” în relaţiile cu statele socialiste. În 1973, Henry Kissinger recunoştea că „România şi-a pus capul în joc pentru noi.”[5] Bucureştiul continua să aducă la isterie pe oficialii Tratatului de la Varşovia. Mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării, în urma refuzului românilor de a admite desfăşurarea şedinţei Consiliului Miniştrilor Apărării ale Pactului la Bucureşti, a vorbit de „o insultă şi o provocare crasă, una dintr-un şir de numeroase exemple ale impertinenţei cu care tovarăşii români se comportă mai nou.”[6] După cum am mai amintit, Greciko a mers până acolo încât a solicitat o imediată intervenţie armată. Iată şi răspunsul lui Nicolae Ceauşescu, două săptămâni mai târziu, când a reiterat şi invitarea Statelor Unite de a exploata în comun rezervele petrolifere din Marea Neagră: în discuţia cu Henry Kissinger, el a prezis prăbuşirea imperiului sovietic „mult mai curând decât o sugerau trecutele cicluri imperiale”: „Înainte era nevoie de 100 de ani ca un mare imperiu să se prăbuşească. Acum lucrurile se mişcă mult mai rapid.”[7]

Adevărat, însă cu apropiata prăbuşire a imperiului sovietic, crunta ironie a făcut ca Nicolae Ceauşescu însuşi să devină ţap ispăşitor, viclenie a istoriei pe care el n-a înţeles-o. El, care prevăzuse căderea imperiului, se va prăbuşi odată cu acesta! Explicaţia e crudă în simplitatea ei: dictatorul român, îndepărtându-se de centrul imperial, nu s-a putut desprinde, simultan, de comunism. El n-a fost în stare să înţeleagă erorile utopiei lui Marx şi Lenin. Vladimir Bukovski a arătat că eroarea de căpătâi a sistemului a constat în prioritatea acordată principiului „repatiţiei după nevoi” a resurselor economice, iar nu modului lor de realizare. Or, resursele se epuizează dacă rămân în planul secund al politicii, ducând, finalmente, la sărăcie. Marx se mai iluziona că statul burghez va dispărea, ca opresor, dar efectul utopiei a dus la întărirea acestuia până la dictatura absolută, oglindă a eşecului primului principiu[8]. În capcana dictaturii a căzut, inevitabil, şi Ceauşescu. Prin apropierea de America însă, istoria i-a mai dat două şanse de împlinire a independenţei organice, una ratată în interior, a doua în exterior şi interior deopotrivă. Prima a fost momentul Conferinţei de la Helsinki, din 1975. România a avut un rol esenţial în pregătirea acesteia comparativ cu „aliatele” din Blocul sovietic. Luase iniţiativa încă din iunie 1970. Cum principala preocupare a rămas pericolul sovietic, conducătorii români au insistat enorm ca Statele Unite să se implice într-un sistem de securitate european. În această perspectivă a conceput Bucureştiul Procesul Helsinki, numind viitoarea instituţie permanentă „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. „Coşurile I, II” priveau securitatea propriu-zisă, cu principiile suveranităţii, independenţei, respectării frontierelor dintre state, neamestecului în treburile interne etc., prioritare pentru România, iar „Coşul III” se referea la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. La negocieri, România şi-a impus ţinta politicii sale centrale, încât statutul de membru al Procesului Helsinki trebuia să se bazeze pe principiul: „numai statele, subiecte egale ale dreptului internaţional şi nici o altă entitate creată de ele, au dreptul de a discuta şi determina modul în care intenţionează să coopereze”. Se elimina astfel orice privilegiu al unor grupuri şi blocuri de interese supranaţionale. Ceauşescu a mai convins că summit-ul de la Helsinki nu trebuie să fie finalul, ci abia „începutul procesului de securitate europeană”. Şi asta în perspectiva eliminării unor posibile intervenţii ale „Estului în Vest sau o intervenţie a Vestului în Est”, ca şi a Estului în Est!

Imediat, statele „varşoviene” au trecut la discreditarea rolului Bucureştiului în Procesul Helsinki, prezentându-l ca ostil acestuia, estimp în care declanşaseră o campanie împotriva preşedintelui american Jimmy Carter, susţinător al politicii drepturilor omului, campanie pe care România n-a susţinut-o[9].  În context, Budapesta, îmboldită de Moscova, a respins exigenţele „Coşului III” sub acuzaţia de presiune imperialistă a Occidentului, dar, în acelaşi timp, îl va folosi, zgomotos, împotriva României, sub pretextul că nu respectă drepturile minorităţii maghiare din Transilvania. Nicolae Ceauşescu nu a avut obiecţii privitor la „Coşul III”. Mai mult de atât, în pofida prejudecăţilor ulterioare, Bucureştiul nu va ataca nici viitoarea Carta ’77 a disidenţilor polonezi, precum o vor face celelalte ţări socialiste, ci i-a înlesnit chiar „o oarecare publicitate” (H. Gordon Skilling). România n-a considerat Coşul III un cal troian occidental împotriva Estului, cum au făcut-o ceilalţi parteneri sovietici. Conferinţa, în viziunea românească, trebuia să pună capăt divizării Europei. De aceea, „Bucureştiul s-a distins ca fiind cel mai activ avocat al măsurilor concrete de implementare şi monitorizare, în conformitate cu Actul final.”[10] Într-un document CIA, redactat cu două săptămâni înaintea semnării Actului Final, se precizează: „Singura excepţie evidentă la docilitatea est-europeană a fost România. (…) Românii au deviat de la poziţia sovietică într-o varietate largă de probleme. De exemplu, Bucureştiul a încercat cu insistenţă să întărească stipulările ulterioare, cu intenţia evidentă de a-i face pe sovietici responsabili de eventuale violări ale acordurilor.”[11] Emil Bodnăraş motiva astfel insistenţele României, în 1974, în faţa ambasadorului american Harry Barnes: „în timp ce cuvântul unui gentelman englez sau chiar al unui comunist chinez era o garanţie, nici măcar un raft întreg de dicţionare nu era de ajuns să-i faci pe sovietici să respecte vreo negociere sau vreun acord.”[12] Aceeaşi părere, va mărturisi Kissinger, în 2000, avea şi Deng Xiaoping. În plus, România oferea numeroase dovezi din trecutul său privitoare la lipsa de cuvânt a ruşilor.

Mai trebuie precizat că Moscova a conceput Procesul Helsinki drept o negociere între alianţele Varşovia şi NATO, pe când România a susţinut documentul nr. 1 al OSCE, care stipula că numai statele, nu şi alianţele sunt subiecţi de discuţie. Faptul a fost prezentat de Moscova drept o obstrucţie pusă de Bucureşti în calea Conferinţei. Budapesta, la rându-i, acuza România că nu a păstrat „confidenţialitatea negocierilor”, făcându-şi publicitate, iar Varşovia reproşa că Bucureştiul „despica firul în patru şi prelungea negocierile” împotriva intereselor statelor comuniste[13]. În ultimă instanţă, punctul de vedere românesc a biruit şi efortul Bucureştiului de a nu transforma Conferinţa într-o confruntare între Tratatul de la Varşovia şi NATO a „atras admiraţia” unor state occidentale, cum remarcă Robert King.

Biruinţa României în Procesul Helsinki a reanimat dezinformarea şi propaganda sovietice în spiritul „legendei negre”, influenţând iarăşi stereotipiile (veritabilă „patologie”) serviciilor de informaţie americane. De pildă, declarând Iugoslavia ca punct strategic al politicii SUA în Europa, Washingtonul ignora adevărata relaţie dintre Belgrad şi Moscova. Invers, cu România: „Judecând însă după convorbirile desecretizate dintre conducătorii români şi americani din anii 1973-1975, realizările româneşti de la Helsinki fuseseră enorme, cu un efect de durată. Faptul că nu au fost atribuite Bucureştiului este o altă poveste.”[14] Şi tocmai această „altă poveste” este marea problemă. Dezinformarea sovietică a deplasat atenţia către ceilalţi lideri comunişti, dând impresia că nu există vreo diferenţă între România şi celelalte state socialiste, pe când, în realitate, diferenţele erau esenţiale. Ba, chiar în timpul desfăşurării Conferinţei au fost create aparenţe care să marginalizeze România, profitul imediat fiind tras de János Kádár şi Urfo Kekkonen (gazdă, ce-i drept, dar care era om al Moscovei). Kekkonen l-a aşezat pe Kádár (după afinitatea fino-ugrică?) la dreapta lui, cei doi asumându-şi, prin declaraţii, meritul principal al reuşitei din capitala Finlandei.

Concomitent, Moscova s-a slujit exemplar de „magnificii” strecuraţi în vârfurile DIE şi DSS. Aceştia, în 1975, au încercat să compromită vizita preşedintelui Gerard Ford în România, imediat după semnarea Actului Final de la Helsinki. Incredibil, dar când delegaţia pregătitoare a sosit în ţară, personalul DSS i-a confiscat, pur şi simplu, paşaportul lui Robert Gates, ofiţer CIA, hărţuindu-l, apoi, până la a-l pune în situaţia să plece fără paşaport[15], ceea ce ar fi riscat urmări incalculabile. Bineînţeles că scena a fost pusă pe seama guvernului român, nu provocată de agenţii sovietici. Cu greu guvernul a reuşit ca vizita preşedintelui Ford să nu fie anulată. Urmările însă au venit în timp, Robert Gates neuitând „incidentul” atunci când a devenit directorul CIA. Ca şi altădată, România a pierdut repede meritele legate de pregătirea Conferinţei de la Helsinki, uzurpate fiind în favoarea altor lideri comunişti, în special a lui Kádár. Propaganda antiromânească a „Europei Libere” dădea iarăşi roade: în vreme ce secţiile celorlalte state îi transformau pe Kádár, Gomułka, Gierek, Honecker, Jivkov în „eroi”, Ceauşescu era ridiculizat de secţia română a lui Noël Bernard, până la demonizare. După cum remarca J.F. Brown, deşi România făcuse enorm „pentru cauza libertăţii est-europene”, Ceauşescu va deveni curând ţapul ispăşitor al Estului: „În loc să-şi exprime gratitudinea, aliaţii «prieteni» şi «fraterni» din Pactul de la Varşovia au dezlănţuit o campanie de asasinare a caracterului personal şi naţional, de un gen cum rar mai fusese văzut în Europa, din secolul al XVI-lea, când fusese propagată «Legenda neagră» despre Spania, ca «simbol al tuturor forţelor de represiune, brutalitate, intoleranţă politică şi religioasă, precum şi înapoiere intelectuală şi artistică».”[16]

În toată această poveste, ar fi o eroare să-l considerăm pe Nicolae Ceauşescu doar o victimă exclusivă a propagandei din exterior, deşi aceasta a acţionat ireproşabil. Vinovăţia dintâi a venit de la el însuşi, fiindcă nu a avut abilitatea de a armoniza politica externă cu aceea din interior, plină de abuzuri generate inevitabil de sistem, dar şi de orgoliul megaloman care creştea canceros prin „cultul personalităţii”. Libertăţile fructuoase dintre 1966-1971 au fost restrânse, se apreciază, pe bună dreptate, după vizita din China şi Coreea, aducătoare de „revoluţie culturală”. În interior, Ceauşescu a căzut la examenul central al „Coşului III” de la Helsinki. Independenţa naţională nu era posibilă fără libertăţile spirituale şi economice. Or, pe acest din urmă drum, politica lui Nicolae Ceauşescu a eşuat dramatic. Al treilea „barometru” basarabean al conştiinţei naţionale – după Eminescu şi Stere – Paul Goma, o va resimţi din plin, în cea mai pură autenticitate eminesciană. Nu întâmplător Paul Goma va fi dat pe mâna lui Nicolae Pleşiţă (un apropiat al „magnificilor” şi al Elenei Ceauşescu), pentru „domesticire”. Altfel spus, Ceauşescu îşi distrugea, orb, independenţa naţională din interior: ca în legenda Meşterului Manole, ceea ce ridica, cu multă trudă şi primejdie, ziua, noaptea dărâma. Şi asta fiindcă n-a înţeles niciodată grozăvia antitezei monstruoase dintre comunism şi naţionalism. Nedesprins de comunism, naţionalismul rămâne o formă de imitaţie a internaţionalismului moscovit.  Ceauşescu voia să creeze neapărat o struţo-cămilă, deşi Dimitrie Cantemir avertizase asupra unor astfel de hibridări groteşti. Va trebui într-o zi să se demonstreze ce personalitate tragică a fost Nicolae Ceauşescu, demnă de dramele shakespeariene.

În anul de graţie 1978, el avea deja un avertisment uriaş: exilarea lui Paul Goma la Paris, la finele anului precedent. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaţionale, dar dat pe mâna proaspătului general Nicolae Pleşiţă (să-l „reeduce” ca la Piteşti?) şi, deopotrivă, pe mâna Congresului Scriitorilor (deja „reeducat”!) din acel an, cadru în care scriitorul a fost atacat, între alţii, de Titus Popovici pentru „trădare” de patrie şi „lipsă de talent”. Goma retrăia, într-un fel, destinul lui Constantin Stere, dar agravat de circumstanţele dictaturii anticipate de poporanist în cazul unei Rusii victorioase în Europa. Iar intelighenţia n-a făcut nimic să deschidă ochii politicienilor în legătură cu viitorul ţării, să vadă că „trădarea” era a lor, nu a lui Paul Goma. Cu atât mai mult, cu cât, tot în 1978, România era denunţată vehement ca trădătoare a Pactului de la Varşovia. Atunci, Jimmy Carter, prietenul lui Paul Goma, a hotărât să-i dea o nouă şansă lui Nicolae Ceauşescu în faţa ameninţărilor Moscovei. Larry L. Watts prezintă lucid lucrurile: „Administraţia Carter, convinsă că România era singura din pactul de la Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Într-o întâlnire la care au participat numai preşedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român, Sergiu Celac, Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la 147 miliarde de dolari.”[17]

La antipod, Moscova avea evaluări similare, temându-se însă că România chiar ar putea părăsi sistemul comunist, evaluare prezentă în raportul Comisiei Bogomolov despre Europa de Est. Propunerea preşedintelui Carter l-a răscolit profund pe Nicolae Ceauşescu. Numai că unul dintre cei cinci prezenţi la discuţii, translatorul Celac, avea afinităţi promoscovite şi l-a informat imediat pe unul dintre cei cinci „magnifici”, Ion Mihai Pacepa, prezent şi el la Washington, în delegaţie. Chiar dacă Pacepa, adjunct DIE, fusese exclus de la discuţia restrânsă, ştirea i-a parvenit repede (se pare printr-un raport detailat al translatorului!), iar de la dânsul a ajuns, la fel de operativ, la Moscova. (De altfel, Pacepa a recunoscut că a fost timp de 27 de ani agent al Kremlinului). Şi nu e întâmplător că Sergiu Celac se va dovedi unul dintre cei mai aprinşi avocaţi ai generalului condamnat la moarte, în contumacie, pentru trădare.

Important însă este de ştiut ce s-a întâmplat în noaptea de la Blair House, locul unde a fost găzduită delegaţia României, noapte crucială pentru destinul Ceauşeştilor, dar şi al României. Integrarea în lumea occidentală, vechi ideal al politicii româneşti, începând cu generaţia paşoptistă, stătea acum în faţa celor doi, perechea prezidenţială. Nicolae Ceauşescu a înclinat, conform idealului său de independenţă naţională, cu faţa spre Vest, să accepte oferta preşedintelui Carter, dar Elena Ceauşescu a reacţionat violent, „clamând că americanii «vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari». Ea şi soţul ei au petrecut toată noaptea la Blair House, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română.”[18] Femeia s-a dovedit mai tare decât bărbatul îmbolnăvit, între timp, de laudele mincinoase ale adulatorilor apăruţi ca ciupercile după ploaie. Sau poate că structura lui de comunist, croită încă din resentimentele adolescenţei, a fost hotărâtoare. Rebelul „naţionalist” încremenea în proiect. Iar acum nu mai avea sfătuitori de talia lui Emil Bodnăraş şi a lui Ion Gheorghe Maurer. Atunci, calea independenţei îşi avea un suport natural, pe când acum „magnificii” prosovietici acaparaseră orgoliile şi slăbiciunile „savantei” analfabete, răsplătită pentru asta cu „gloria” de a deveni „de renume mondial”. În acea lungă noapte de la Blair House, Ceauşescu şi-a semnat declinul şi condamnarea la moarte. Faptul a fost recunoscut şi de Nicu Ceauşescu în mai multe interviuri din 1990-1991, regretând că tatăl său n-a adoptat măcar „soluţia Tito” pentru a scăpa de ambiţiile nesăţioase ale mamei. Se iluziona, la rându-i, căci acestea i-au fost lui Nicolae Ceauşescu limitele. Dictatorul nu s-a putut desprinde nici în clipa morţii de Internaţionala, primită ca mângâiere şi autoprohod în faţa gloanţelor de la Târgovişte. Comunismul bolşevic a fost deschis de „obsedantul deceniu”, cum l-a numit Marin Preda, şi s-a închis cu deceniul negru al înfometării şi frigului, alimentând „legenda neagră” a României în lume. Pe bună dreptate conchide Larry Watts: „Întrebarea era dacă el dorea să continue traseul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu-Dej sau dacă voia să-şi conducă ţara şi spre Est şi spre Vest către un destin neclar.”[19] Se pare că a ales soluţia ingrată a legendarului măgar al lui Buridan.

A doua zi, respingând, bâlbâit, oferta lui Jimmy Carter, el a venit cu „sugestia ca Statele Unite să ia în considerare calea socialismului”. Nedumirit, Carter, simţind impasul sufletesc al oaspetelui, i-a lăsat timp să se dezmeticească, precizând că oferta rămâne deschisă, ofertă pe care o va repeta, în esenţă, două luni mai târziu, în iunie 1978, când liderul român a făcut vizita în Marea Britanie, beneficiind de o primire cu adevărat regală, din partea reginei Elisabeta a II-a, primire al cărei tâlc Ceauşescu nu l-a înţeles nici când i se acorda „ordinul Bath şi rangul de Cavaler al Marii Cruci”, care putea să-l despartă definitiv de Ordinul Stelei Roşii în cinci colţuri. El a interpretat gestul ca pe o flatare de felul omagiilor găunoase din ţară, proliferate prin activişti, poeţi, artişti, recitatori şi filosofi. În loc să răspundă bărbăteşte ofertei preşedintelui american, a crezut că e de ajuns s-o decoreze pe regină cu „Steaua Republicii Socialiste România, clasa I”.

Poporul român a văzut corect importanţa vizitelor în America şi în Marea Britanie, simţind că a sosit timpul stelar „de integrare în Occident, şi deci al unei mari securităţi şi prosperităţi. Nici un conducător român nu mai fusese atât de renumit, iar României nu i se oferiseră vreodată asemenea ocazii din partea râvniţilor parteneri occidentali. Promovate de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu încă de la sfârşitul anilor 1950 (sic!, n.n.), alinierea şi integrarea în Occident fuseseră şi anterior obiectivele primordiale ale conducătorilor burghezi şi ale boierimii, care îi precedaseră.”[20]

Există în paremiologia românească zicala S-a înecat ca ţiganul la mal. Cam acesta a fost destinul de politician, de jumătate de politician, al lui Nicolae Ceauşescu. Dar important era destinul României, nu al său. E ceea ce înţelege doar un om politic de geniu. Din nenorocire, „geniul Carpaţilor” n-a putut să distingă în oglinda destinului decât propriul chip trecător, doar mâna de pământ despre care vorbea Eminescu, sub steaua căruia am împărtăşit aceste reflecţii, pornind de la conceptul ontologic Basarabia eminesciană. Culmea e că, în orbecăiala ultimă, Nicolae Ceauşescu a înţeles că enigma pe care el n-a putut-o dezlega este tot Basarabia. A fost ultima lui licărire de conştiinţă românească de care şi-a bătut joc în clipa când ajungea la mal. El ar fi trebuit să ştie că Basarabia nu este nici a ruşilor, nici a lui Yarrow, ci a lui Eminescu şi a lui Paul Goma, pe care bolşevicii îl alungaseră din Mana Orheiului cu tot cu familie, iar el, Nicolae Ceauşescu, îl alungase din Ţară, furându-i ceea ce avea mai scump: cetăţenia românească. Dintr-un ultim instinct, văzând că pământul românesc îi fuge lui însuşi de sub picioare, la ultimul Congres al Partidului, din noiembrie 1989, după un lung şi stereotip Raport, lui Nicolae Ceauşescu i-au venit în minte aceste cuvinte: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate de Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.”[21]

În acel moment, întreaga sală s-a ridicat în picioare nu din obligaţie, ci dintr-un resort adânc. Se spune că vreo oră Ceauşescu a fost ovaţionat, Secretarul general al Partidului părând că retrăieşte ceva din uimitorul an 1968. În inimile tuturor se reprofila, pentru o clipă, spectrul destinului Basarabiei, care nu putea să se deosebească de al României. S-a spus că momentul a fost imbold pentru grăbirea lichidării lui Ceauşescu. Cel care se îneacă încearcă să se agaţe de o ultimă creangă, iar aceasta era Basarabia care renăştea din apele tulburi ale Prutului. Numai că „stăpânii”, de oriunde erau ei, nu doreau ca Basarabia să aparţină României şi nici România României! Orbeţia politicienilor români şi a intelighenţiei victorioase în 1989 a constat tocmai în incapacitatea de a distinge acest adevăr limpede ca lumina zilei, dar rămas obscur pentru ei.

Dar să ne întoarcem, încă pentru o clipă, la noaptea de la Blair House. Secretele odată dezvăluite Moscovei de aripa internaţionalistă a partidului şi a serviciilor secrete, ezitarea şi refuzul mâinii întinse de principala putere economică şi militară a lumii au înlesnit  reintrarea României în ceaţa groasă a „legendei negre”, cum nu mai fusese niciodată în istoria modernă. Refuzul lui Ceauşescu a fost mană cerească pentru corifeii Blocului moscovit, având acum tot mai mult multă aderenţă în rândul foştilor kominternişti marginalizaţi, care, paradoxal, devin „legitimi” în a-şi exprima ostilitatea faţă de dictator atât în ţările socialiste, cât şi în mass-media occidentale, cu precădere la „Europa Liberă”, devenită o speranţă atât pentru internaţionalişti, cât şi pentru naţionalişti de talia lui Mircea Eliade şi Paul Goma. Imaginaţi-vă ce avantaj şi avans uriaş ar fi avut România în faţa tuturor statelor comuniste dacă Ceauşescu mergea până la capăt, dacă făcea pasul decisiv către sistemul civilizaţional occidental, acceptând o „contrarevoluţie” paşnică sprijinită de Statele Unite şi de NATO. Ceauşescu însă s-a autoblocat la jumătatea drumului, deschizând iminenţa unei „revoluţii” sângeroase, în vreme ce, la jumătatea deceniului nouă, Moscova lui Mihail Gorbaciov a declanşat perestroika, însemnând, de fapt, sub un anume aspect, continuarea drumului blocat de geniul rău al Ceauşescului. Nu întâmplător, la avertismentele gorbacioviste, conducătorul român a argumentat că el făcuse deja perestroika şi că, dacă ar fi întreprins pasul următor, ar fi însemnat să distrugă sistemul comunist însuşi. Şi avea perfectă dreptate, spre deosebire de naivul Mihail Gorbaciov care credea sincer că sistemul poate fi reformat, după cum îl convinsese miliardarul evreo-maghiaro-american George Soros, care pregătise şi o carte de doctrină în acest sens[22]. Aşa şi era, precum profetizase Nicolae Ceauşescu. El de aceea dăduse înapoi în noaptea de la Blair House, ascultând-o pe Elena Ceauşescu. Ţinea prea mult la idealurile din tinereţe, la modelul său de comunism pentru care trudise timp de un sfert de veac, dar, de fapt, din clipa când comuniştii au ajuns la putere. El nu  atinsese „lărgimea de vederi” a gânditorilor KGB care au conceput „revoluţia mondială” supravieţuindă şi-n condiţiile celuilalt sistem, cel capitalist, oblăduit, de astă dată pe faţă, de marile concerne economice şi financiare transnaţionale. Ceea ce era perfect compatibil cu bolşevismul, care fusese tot un experiment al marilor concerne, ca şi nazismul. Iuri Andropov (1914-1984), maestrul lui Mihail Gorbaciov, concepuse doctrina celor patru stadii ale partidului comunist, congeneră cu a lui Valter Roman, care, într-o carte din 1970 (Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii), se întreba „profetic”: „Cine va veni după noi?” Şi răspundea: „După noi vor veni cei care trebuie să vină, căci nu există post-comunism. Noi scriem istoria; noi o creăm.” Cele patru stadii andropoviene erau: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic.

După opinia lui Alex Mihai Stoenescu, doctrina andropoviană a început să se cristalizeze încă din 1957, când, după impactul contrarevoluţiei din Ungaria, el ar fi văzut eroarea fundamentală a principiului comunist marxist al priorităţii repartiţiei resurselor economice, în numele egalităţii şi echităţii sociale. Andropov ar fi înţeles atunci că simptomul Ungaria e dovada erorii sistemului economic comunist centralizat. În 1957, Andropov era şeful aparatului de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul socialist. El a organizat atunci (octombrie 1957) o consfătuire cu partidele comuniste şi muncitoreşti pentru a stabili un aparat centralizat de conducere a blocului sub egida Moscovei, pentru ca în 1960 să emită teoria „specializării economice”, din care se va naşte faimoasa doctrină a geografului Valev, în 1964. Ar fi fost o doctrină de supravieţuire economică a sistemului aflat în concurenţă cu cel capitalist. URSS, RDG, Cehoslovacia trebuiau să dea prioritate industriei, pe când România, Bulgaria, Ungaria să se focalizeze pe agricultură. Astfel, s-ar fi satisfăcut necesităţile economice ale tuturor statelor din blocul sovietic, evitându-se defecţiuni precum cea din 1956. Bunăstarea ar fi redus ispita de a privi spre Occident şi ar fi sporit prestigiul comunismului, stimluând exportul de revoluţie pe mapamond. Dar, între protagonişti, România se dovedea un stâlp al refuzului, în numele independenţei, după ce Moscova îşi retrăsese trupele în 1958. La 3 aprilie 1963, Andropov a venit la Bucureşti spre a-l convinge pe Gheorghiu-Dej de avantaje. Acesta însă recurge la tactica amânării. Andropov năzuia la crearea unui stat unic, ceva de felul Statelor Unite ale Europei, sub hegemonie sovietică. Istoricul Dan A. Lăzărescu va recunoaşte că planul Valev avea raţiuni economice valide, însă România s-a opus, silindu-i pe conducători să opteze pentru politica „industrializării forţate”, aceasta fiind, de altfel, de model sovietic. Însă, în vreme ce resursele naturale ale Rusiei permiteau artificiul, industrializarea României trebuia să se bazeze pe importuri de materii prime, fapt care nu putea fi o garanţie de reuşită economică. Alex Mihai Stoenescu înclină să creadă că Andropov nu intenţiona atât să creeze un imperiu pe ruinele celui ţarist, cât să salveze sistemul de la eşec economic. Dar liderii români Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu au decriptat politica Moscovei doar în cheie imperială. Mă întreb însă dacă ei nu erau mai aproape de realitate decât adepţii salvării economice la nivel de Bloc. Garanta cetralizarea economică suprastatală succesul şi vitalitatea comunismului? În schimb, semnele nimicirii identităţilor naţionale (oglinzi elocvente fiind Basarabia şi Bucovina încorporată în Ucraina) arătau limpede existenţa moştenirii imperiale ţariste, augmentate la maximum.

Sub Hruşciov şi Brejnev (care a întărit structura imperială prin doctrina care-i poartă numele), mintea lucidă a lui Andropov nu s-a putut realiza pentru salvarea economică a sistemului, dar, în calitate de şef KGB (1967, 1982), apoi de secretar general al PCUS (1982-1984), şi-a creat discipoli tineri de nădejde, principalii fiind Mihail Gorbaciov şi Eduard Şevernadze. În faţa involuţiei economice, a reuşit să-i convingă şi pe bătrânii bolşevici că sistemul trebuie salvat fie şi prin îngroparea, aparentă, a hegemoniei partidului comunist, conform doctrinei celor patru stadii. Exemplul grăitor este al al lui Alexandr Iakovlev, devenit mâna dreaptă a lui Gorbaciov. Perestroika n-ar fi fost posibilă fără acordul bătrânilor din Comitetul Central, al KGB şi al Armatei, care au înţeles că nu mai există soluţie şi că centralizarea a dus sistemul pe marginea prăpastiei. În 1986, într-o emisiune televizată, Andrei Gromîko a recunoscut că sistemul este blocat. Gromîko era preşedintele Sovietului Suprem al URSS şi intrase, pe 21 ianuarie, prin magazine, văzându-le goale, ca şi la Bucureşti. Ceauşescu nu va face un asemenea gest, fiindcă acolo unde intra, anunţat, magazinele se umpleau ad-hoc. Dacă bolşevicii n-ar fi urmat doctrina Andropov, de „sacrificare” a partidului comunist, ruina ar fi fost a Rusiei înseşi. „Aparenta prăbuşire bruscă a sistemului comunist – spune Alex Mihai Stoenescu – ca urmare a pierderii Războiului rece a fost în realitate o măsură strategică de protecţie luată de URSS pentru a-şi conserva importanţa şi influenţa în politica internaţională.”[23]

Ceauşescu a avut şansa, cu zece ani în urmă, în noaptea de la Blair House, să salveze România de la dezastrul din ultimele trei decenii, care ameninţă nimicirea naţiunii însăşi, sporind mărşăluirea „legendei negre” în favoarea inamicilor ei naturali. Dictatorul român a refuzat doctrina Iuri Andropov. A crezut doar într-o singură formă de comunism, opusă formei imperiale sovietice. E ceea ce l-a făcut „glorios” şi ceea ce l-a nimicit. Inamicii i-au dibuit călcâiul lui Ahile. De îndată ce i-a refuzat  pe americani, a fost floare la ureche să fie demonizat. Nu întâmplător promotorii „legendei negre” româneşti l-au asimilat pe dictator altei legende, de astă dată născută, aparent, în Carpaţi, aceea a lui Dracula, care i-a fascinat pe  inocenţii occidentali prin romanul omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897. Şi, ca simbol al răului, noul Dracula n-avea alt drum de urmat decât pe acela al ţapului ispăşitor. În precreştinism, rezolvarea unei crize violente care se năpustea peste o comunitate, nu se putea stopa decât la modul mitic, prin mecanismul victimei ispăşitoare, ca în cazul Tebei lui Oedip. Or, comunismul, ateu fiind prin natura lui, a fost, în realitate, o formă de cădere în mitologie. Mecanismul victimei ispăşitoare a fost strălucit înţeles şi explicat de către René Girard aproape în toate cărţile sale. L-am urmărit şi eu, în cazul Ceauşescu, în A doua schimbare la faţă. Rezumând, toate energiile negative dezlănţuite, după un secol de demonizare a României, pe fondul mitologiei „legendei negre”, s-au canalizat, răzbunător, asupra cuplului prezidenţial, transformat, inevitabil, în ţap ispăşitor. În decembrie 1989, se ajunsese la realizarea condiţiei mitice toţi-contra-unu, prin unu, în cazul de faţă, înţelegându-se cuplul prezidenţial. Moartea sacrificială a ţapului ispăşitor s-a produs într-o zi simbolică pentru creştini: ziua de Crăciun. A fost semnul ocult care aviza că răzbunarea colectivă asupra victimei ispăşitoare se adresa deopotrivă lui Ceauşescu, dar şi poporului care se mai considera creştin încă, atrăgându-se atenţia că stăpânii rezultaţi de pe urma revoltei populare vor fi urmaşii primului val de comunism, acela înlăturat din prim-planul istoriei româneşti de către resurecţia spiritului naţional prin Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, în anii lor buni.

În pragul morţii, omul are o iluminare ultimă, adesea testamentară. Gheorghiu-Dej a lăsat moştenire Declaraţia de Independenţă, din 26 aprilie 1964. Nicolae Ceauşescu, pătruns de frigurile „legendei negre” în cursul „revoluţionarului proces” de tip mitologic, din ziua de 25 decembrie 1989, a avut o cruntă revelaţie pe care a formulat-o foarte agitat şi căreia nici un comentator al evenimentului nu i-a dat importanţă, tocmai pentru ca aceasta să se împlinească în culisele obscure ale istoriei: „Dar asta înseamnă nimicirea României!” Exact ceea ce a vrut să fie cândva testamentul comunist al lui Engels, care a descoperit în români obstacolul din calea „revoluţiei mondiale”, mit care a ţinut aprinsă făclia legendei negre în bolşevism. Acum, sosise vremea revanşei istorice pregătite de bolşevism sub acoperirea „autohtonă” a „magnificilor” Moscovei, prada fiind foarte uşoară nu atât prin trădarea mizerabilă a lui Nicolae Ceauşescu a propriei linii politice, cât prin reuşita remarcabilă a reeducării elitelor româneşti, începând cu „experimentul Piteşti” şi până la infuzia de rafinament cultural al urii de sine a românilor, ajunşi să-şi renege istoria, valorile în frunte cu Eminescu, cel care spusese premoniţios în Împărat şi Proletar:

Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

Iată esenţa „reeducării comuniste” a poporului român, începând cu 1944 şi până la 1989: realizarea hibridării culturale şi etnice de care se temea Mircea Eliade în 1953. Acum lucrurile erau coapte pentru saltul stadial al comunismului din doctrina kaghebistă a lui Valter Roman şi Iuri Andropov. Dubla natură a „revoluţiei din decembrie”: naţională, prin revolta populaţiei, şi internaţionalistă, prin cei care au acces la putere, copie fidelă a bicefalismului celor două cabinete din conducerea la vârf, arată toată grozăvia antitezei surprinse de Eminescu în versurile citate. A lovi în tine însuţi cu o mână şi a te apăra cu cealaltă, a face revoluţie şi a lăsa pe alţii să profite de ea, constituie uriaşa aberaţie istorică pe care a trăit-o poporul român în decembrie 1989. Ea aminteşte de un faimos experiment neuropsihic datorat lui Penfield, experiment pe care l-am mai invocat şi-n demontarea mecanismului straniu al Istoriei critice a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu[24]. Autorul îşi argumentează hibridul său cultural prin teoria scrierii istoriei literaturii române „la două mâini”, pornind de la o ciudată litografie din 1948 a lui Maurits Cornelis Escher, Mâini care desenează. Neuropatologul american Wilder Graves Penfield (1891 – 1975), cu multe decenii în urmă, a întrerupt, la un pacient, comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului. Efectul cu totul neaşteptat: subiectul a început să se agreseze cu mâna dreaptă şi să se apere cu cea stângă. Exact ca în viziunea eminesciană: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine… Sau şi mai bine, exact ca în revoluţia română din 1989. În fapt, e acelaşi fenomen ca în legenda mancurtului din romanul lui Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, a „reeducatului piteştean” care loveşte în propriul frate, a celui care nu ezită să-şi ucidă mama, fiindcă nu o mai recunoaşte. Fenomenul a dat roade monstruoase în Basarabia, unde românul nu se mai recunoaşte pe sine, nu mai ştie cine este, crezându-se „maldavan”, adică un hibrid etnic slavo-român a cărui misiune istorică este să-şi nimicească rădăcinile prin românofobie. Şi astfel ajungem din nou la Basarabia lui Eminescu: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”[25] Prevăzând nimicirea României, în pragul morţii, Ceauşescu nu şi-a dat nici o clipă seama că el o adusese în această primejdie, fiindcă prioritatea ideologiei sale rămăsese comunismul, nu naţiunea română. El n-a avut geniul de a sacrifica ideologia perdantă pentru România. „Geniul Carpaţilor” sfârşea ca un pigmeu. A fi sacrificat nu e totuna cu a te sacrifica, aşa cum au făcut-o, la vremea lor, Eminescu şi Stere.

Aceasta e întreaga chestiune a confruntării României cu legenda neagră. O intuieşte perspicace şi Larry L. Watts, pe care l-am luat ca martor imparţial al acestor ultime capitole ale cărţii de faţă: „în numai câţiva ani, «partenerii apropiaţi» aveau să transforme imaginea României şi a guvernului său din aceea a unui partener apreciat în Occident într-una de paria internaţional, «nu numai în faţa comunităţii internaţionale, dar şi a propriului popor». Cu astfel de prieteni, România nu avea nevoie să-şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara alianţei Pactului de la Varşovia.”[26] Ba, cred că România, după 1989, şi-a luat ca „prieteni” moştenitori ai Kominternului deveniţi, între timp, campioni „anticomunişti”, care vor duce la desăvârşire imaginea „legendei negre”, atât în lume, cât şi în Basarabia. Problema e că experimentul basarabean al Sovietelor se răsfrânge încă asupra întregii Românii, încât, fapt cu adevărat descurajator, eşecul revoluţiei române se conjugă cu o nouă pierdere a Basarabiei, dat fiind că noii lideri n-au făcut nimic esenţial pentru reîntregirea ţării, din pricina uriaşei spaime faţă de Rusia, cultivată cu tenacitate de Soviete, de la Săptămâna Roşie până la mandatele de preşedinte ale lui Vladimir Voronin şi mai departe. Spaima de Basarabia lui Yarrow e atât de mare, încât singurul arhetip uman românesc capabil să i se opună, întruchipat cu asupra de măsură eminesciană de către Paul Goma, a rămas acelaşi alungat din Ţară, condamnat să rămână apatrid până la sfârşitul biologic, foarte probabil. Aşa se face că sub ochii de stăpâni ai urmaşilor Kominternului, de la Silviu Brucan şi fricosul între fricoşi Ion Iliescu la Vladimir Tismăneanu şi vicleanul orgolios, orb între orbi, Traian Băsescu (copie-homuncul, degradată, a ultimului Ceauşescu), România a fost şi este, pas cu pas, nimicită economic, moral, spiritual, jefuită de resursele ei naturale, ameninţată de holocaustologi precum Elie Wiesel şi Radu Ioanid (ultimi colportori ai legendei negre), suportând, peste toate, un exod de populaţie, pricinuit de sărăcie şi de ură de sine, exod pe care nici regimul lui Stalin nu a îndrăznit să-l producă, încât viitorul acestei naţii pare pecetluit dacă nu se produce o ultimă resurecţie, inteligentă şi lucidă, a spiritului naţional eminescian, exprimat în termenii minte foarte rece şi inimă foarte caldă, trebuitoare unor adevăraţi patrioţi. Realitatea din ultimii douăzeci şi trei de ani arată că legenda neagră tinde să scoată de pe arena istoriei latinitatea orientală, cu ajutorul propiilor politicieni, care, orbi, n-au văzut că primul proiect naţional trebuia să fie reîntregirea Basarabiei cu patria-mamă, fără de care celelalte două proiecte: intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, nu puteau avea sorţi de izbândă fără dimensiunea naţională. Eliminarea acestei dimeniuni din reclădirea ţării după 1989, sub influenţa ideologiei „politicii corecte”, a înlesnit invazia corupţiei în întreg mecanismul social-politic şi cultural, încât românii s-au înjugat alături de asasinii economici internaţionali la nimicirea propriei naţiuni: prădătorii dinăuntru s-au solidarizat cu cei din afară. Încât orice reacţie de apărare în faţa acestora este contracarată de spectrul legendei negre: „ţigani” care nu respectă statul de drept, care ameninţă Europa civilizată, care nu merită a intra în „spaţiul Schengen”, care nu sunt buni decât pentru a renunţa la bogăţiile solulului şi subsolului, date pe nimic altora, până la români care exportă „tuberculorză” în Anglia (după tabloidul The Sun), ameninţând naţia engleză cu nimicirea etc…

Ca să nu mai vorbim de reaprinderea propagandei românofobe maghiare şi ruseşti în Ardeal şi la Chişinău, care vrea să demosntreze lumii întregi că „adevărata dragoste” de Transilvania şi de Basarabia o au ungurii şi, respectiv, ruşii, care se erijează în cei mai dăruiţi „patrioţi” ai celor două meleaguri. Paradoxal, dar se vehiculează că românii nu au nici pe departe dragostea aprinsă pentru Ardeal şi pentru Basarabia şi Bucovina, cum o au maghiarii, ruşii, transnistrenii şi ucrainenii. (Şi dacă au dreptate?!). Între Prut şi Nistru, vocea publică o stăpâneşte falanga voroniană intitulată „Patrioţii Moldovei”, susţinută de postul oficial de radio „Vocea Rusiei” şi de alte mijloace de informare în masă. La „Vocea Rusiei”, un oarecare transnistrean Andrei Safonov, afirma că „A sosit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!”, reluând sloganul clasicilor marxism-leninismului. Respectivul post de radio îşi exprima speranţa că proiectul se va realiza chiar în cadrul UE, decisă ca să neantizeze „statele naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin”. În acest fel, „patrioţii Moldovei” vor scăpa de „românismul agresiv”. „De aceea, – preconiza Agenţia de ştiri Regnum, din Rusia, la 7 octombrie 2010 – este necesar un bloc antiromânesc a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale.” Aceeaşi agenţie spera, pe 31 noiembrie 2011, ca „potaia” românească să devină atât de „bolnavă” şi de „antieuropeană”, încât UE s-o azvârle din sânul ei. În context, Republica Moldova trebuie salvată de pericolul românesc, după opinia preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, Kover Laszlo, care a mers special la Chişinău, declarând într-o conferinţă de presă, alături cu Marian Lupu, că Ungaria este aceea care se va lupta pentru integrarea Basarabiei în UE (deoarece o consideră, în regiune, „o ţară-cheie”), nu România[27]. Publicaţia YAM.MD (11 septembrie 2012), anunţa că „Patrioţii Moldovei” intenţionează să intenteze României un proces la Haga spre a fi condamnată „pentru distrugerea statalităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova”. Românii ar fi cei mai primejdioşi duşmani ai simbolului naţional al Moldovei, Ştefan cel Mare, pe care „patrioţii” şi-l iau ca scut şi emblemă. Aşa se explică de ce l-au invitat la „comemorarea” (sic!, gura păcătosului!) a 538 de ani de la bătălia de la Vaslui (1475) pe Csibi Barna, „secuiul”, adevăratul prieten al lui Ştefan cel Mare, la 10 ianuarie 2013, prilej cu care „aliatul” de azi al lui Ştefan a depus o coroană de flori la monumentul marelui voievod, alături de „patrioţii” din organizaţiile „Scutul Moldovenesc” şi „Mişcarea de Tineret Voievod”! Sunt doar câteva exemple.

Ceea ce nouă ar putea să ni se pară de ordinul caricaturii şi grotescului, este luat în serios cu fanatism, în spiritul „legendei negre” antiromâneşti. O minoritate substituindu-se cu viclenie unei întregi naţiuni spre a-i uzurpa existenţa şi a înlocui pe scena istoriei.

PDF

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Baia Sprie. Baza unui triunghi de iad, clădit cu grija regimului comunist care mai cuprindea minele din Cavnic şi Nistru. Gândite ca un loc de „dobândire a libertăţii prin muncă socialistă”, s-au dovedit a fi un loc de exterminare în masă. Un cimitir al celor vii, în care au ajuns elitele şi marii duhovnici ai acestui Neam. Astăzi, nimic nu mai aminteşte de vechea colonie şi de morţii de aici. GAZETA de Maramureş l-a găsit însă pe ultimul martor al infernului de la colonia Baia Sprie. Nicolae Chizbăian era şoferul Exploatării miniere. El este cel care i-a dus pe deţinuţi de la duba-vagon, la barăcile odioase, el este cel care ducea mâncarea în colonie şi care transporta răniţii la spital. Vă prezentăm un interviu document şi o poveste de viaţă fascinantă. 

O cruce, la baza unui deal, şi ruine. Cam atât a rămas din unul dintre cele mai odioase lagăre de muncă din „era comunistă”: Baia Sprie. Astăzi nimeni nu mai ştie nici măcar locul în care erau amplasate barăcile deţinuţilor. Iar despre teroarea acelor vremuri mai vorbesc doar cărţile de memorii.Foştii deţinuţi politici s-au stins. Iar fără martori, istoria se stinge şi ea. GAZETA de Maramureş l-a găsit pe ultimul martor al acestui episod sângeros. Nicolae Chizbăian. Un bătrânel de 82 de ani care trăieşte în Tăuţii de Sus. Acum mai bine de şase decenii era şoferul Exploatării miniere.

Cu camionul lui au ajuns deţinuţii politici de la vagoanele-dubă, la barăcile inumane, înconjuraţi de soldaţi şi mitraliere. În camionul lui au fost transportaţi bolnavii la spital. Şi tot el le ducea mâncarea în colonie. Lor, miliţienilor, soldaţilor, tuturor. După ce le-a plâns soarta în linişte, printr-un joc stupid al destinului a ajuns să împartă celula cu ei. Iar astăzi îi aminteşte la poveştile şi la rugăciunile de seară convinşi că fac parte din sfinţii acestui Neam. Nicolae Chizbăian are privirea omului împăcat cu viaţa şi cu lumea. Liniştit. Modest. Sincer. Nu se laudă, deşi e un om de bine şi nu judecă, deşi a cunoscut mulţi oameni răi. Îşi spune povestea pentru că nu mai are cine să o spună: „Nu ştiu dacă mai trăieşte careva prin zonă care poate să spună despre deţinuţii politici de la Baia Sprie”.

Pe vremea aceea era şofer. Era tânăr, nu făcuse încă armata şi s-a angajat la Exploatarea Minieră Baia Sprie. Nu ştia foarte bine ce se întâmplă „acolo sus, la mină”: „În 1950 au început să facă barăcile acolo sus la Mină. Erau barăci din scânduri. Când am întrebat pentru ce, mi s-a spus că vor aduce deţinuţi. Multe barăci au fost, era o colonie întreagă, vreo 40 – 50. După ce au făcut colonia, au făcut un gard înalt din sârmă ghimpată, apoi au făcut o fâşie cu nisip de doi metri şi un alt gard exterior tot din sârmă. Şi au pus observatoare cu santinele, militari în termen. În interior erau alţii care erau cu regulile interne”.

Primul contact cu deţinuţii politici i-a rămas în minte la fel de viu şi azi: „Eu i-am văzut prima dată când au venit cu vagoanele. Au venit în gara din Baia Sprie şi a trebuit să mergem acolo să îi ridicăm. Prima dată când i-am văzut m-a apucat mila. Nu ştiu de unde erau aduşi, dar ei erau deja condamnaţi. Trăgeam camionul în uşa vagonului, erau vagoane de marfă închise. De jur împrejur era cordon de santinelă militară cu mitraliere, toţi erau pe poziţii. Când s-a deschis uşa vagonului, ei erau în lanţuri, doi câte doi. Erau legaţi şi la picioare şi la mâini. Toţi erau slabi şi amărâţi, îmbrăcaţi în zeghe, uniforma aia vărgată de deţinuţi. Când i-am văzut, m-a apucat o milă… I-au urcat doi câte doi în camion şi i-au pus pe burtă, iar în spate era o bancă de lemn pe care s-au pus 4 militari în termen cu pistolul încărcat şi îndreptat spre capul lor. Ei erau cu faţa în jos şi nu aveau voie să se mişte. Am urcat cu maşina până la mină şi am tras cu spatele în poarta coloniei, unde erau barăcile, între prima şi a doua poartă. Le-au pus nişte bănci, că nu puteau sări jos din camion cum erau legaţi”. În colonie, regimul era draconic. Iar personalul fusese bine instruit să nu aibă milă faţă de „bandiţi” şi „duşmanii poporului”.

Dar vorbele securiştilor n-au putut să înăsprească sufletele calde ale soldaţilor. Şi nici a tânărului şofer care îi plângea mut: „La deţinuţi le spuneau bandiţi, iar înainte să merg după ei la gară mi-au spus că sunt bandiţi şi duşmani ai poporului, care uneltesc împotriva statului şi că sunt periculoşi. Ei au putut zice ce au vrut, că dacă ai cap şi când i-am văzut pe săracii cât erau de slabi şi amărâţi, cum să crezi ce se spunea de ei? Eu eram tânăr pe atunci şi aveam şapte clase, ceea ce era mare lucru pe atunci, mai ceva cum este acum bacalaureatul. Cei de la şcoala de ofiţeri tot umblau după mine să mă ducă la Securitate. Ar fi trebuit să fiu securist politic, dar tatăl meu mi-a spus să nu mă duc pentru că asta însemna să umblu noaptea să arestez oameni şi să îi bag în dubă”.Nicolae Chizbăian nu avea tangenţă direct cu ei. Era interzis să le vorbească, pentru că se considera „crimă împotriva orânduirii socialiste”. Dar mila şi omenia nu puteau fi interzise, nici măcar de comunişti: „Eu am avut tangenţă cu ei mai mult în perioada cât le duceam alimente. Asta era de două ori pe săptămână.

Unde este acum Spitalul Judeţean din Baia Mare, acolo era Unitatea Militară 7 Grăniceri. Şi de acolo mergeam şi alimentam toată colonia, şi pentru militari, şi pentru ofiţeri, şi pentru deţinuţi. Nu ştiu cum împărţeau ei alimentele, eu doar le transportam. De la brutărie luam pâinea, de la abator luam carne, intestine, labe de vită, burtă. De la Unitatea militară duceam marmeladă, murături, varză şi chestii de astea. Când ajungeam la Baia Sprie, intram cu maşina în poarta coloniei. Acolo urcam eu în maşină cu un băiat care era ajutor de şofer. Şi le dădeam noi la mână să descarce. Deţinuţii urcau doar când era vorba de butoaie cu varză sau ceva mai greu. În timp ce descărcam, ei discutau între ei. Nu discutau cu noi. Şi acolo auzeam că se adresau unii altora cu „domnul ministru”, „domnul academician” etc. Nu reţin niciun nume acum, dar absolut toţi erau numai intelectuali, numai spuma. Toţi aveau condamnări de la 20 de ani în sus. 20 – 25 – 30 de ani de condamnare sau muncă silnică pe viaţă.

Spun asta pentru că atunci când i-au băgat în colonie, acolo la poartă unde am oprit le făcea evidenţa şi am auzit condamnările. Fiecare pereche ce cobora din maşină cu lanţuri era identificată şi se citea condamnarea… şi toate erau 30 de ani, 25 de ani, muncă silnică. Erau acolo piloţi, avocaţi, academicieni etc.”

Bătrânul nu ştie însă câte din alimentele transportate de el ajungeau la deţinuţi. Cei care au fost închişi aici spun că n-am primit niciodată carne. Cel mult maţe, vene, copite… Tot el ducea la spital răniţii grav: „Îi duceam la Spitalul „de pe Baia Sprie” din Baia Mare, actualul Spital de Boli Infecţioase, că era singurul spital pe vremea aceea. Acolo băgam maşina cu spatele. Şi chiar dacă era un singur deţinut, era legat cu lanţuri groase la mâini şi picioare, şi flancat de cel puţin doi militari înarmaţi. Asta chiar dacă omul acela era pe moarte din cauza accidentului. Îl luau cu targa şi oricât de grav era, îl ţineau legat de pat cu lanţuri. Dacă se făcea bine îl aduceau înapoi, dacă nu, nu mai ştia nimeni de ei. Din câte ştiu, cei care mureau în mină sau în colonie nu erau aruncaţi în puţuri părăsite, ci duşi la crematoriu. Erau nişte reguli atât de stricte încât nici militarii nu ştiau detalii de acest gen”.

Apoi, viaţa l-a făcut coleg de celulă cu ei: „Nefericirea mea a fost că în armată am avut un accident. Eram la grăniceri la Oradea şi într-o noapte veneam din frontieră cu camionul şi erau vreo 20 de ofiţeri înăuntru. Cineva a omorât un om şi l-a pus în drum, iar eu am trecut acolo pe la două noaptea şi l-am văzut doar când eram la o distanţă mică şi am trecut peste el. Pentru asta m-au condamnat la un an de batalion disciplinar. Era ultimul drum pe care trebuia să-l fac de la Oradea până la Diosig şi urma să predau maşina, să vin acasă. Vă daţi seama ce ghinion? Ce ţi-e scris, aia o păţeşti!Fiind militar, am fost depus la Penitenciar la Oradea. Dar şi pe deţinuţii politicii îi judeca Tribunalul Militar. Cu toate că ei erau ţinuţi separat, am vorbit cu ei într-o cameră până ne-a chemat în Instanţă. Erau trei tineri şi mi-au zis „nu eşti Nicu Chizbăian, şoferul care ai aşteptat deţinuţii la Baia Sprie?”. Ba da! „Acolo am fost şi noi, de acolo te ştim!”. Vă daţi seama ce memorie aveau, că după 4 ani de zile mi-au reţinut numele şi cum arătam? Acolo mi-au spus că erau studenţi de la Bucureşti şi au organizat o trecere de frontieră. Au spus că în grup erau şi două fete, dar pe ele nu le-au arestat pentru că avocatul a argumentat că ele au fost convinse prin dragoste şi seduse. De aceea, pe ele nu le-au băgat la puşcărie, dar ei au primit câte 18 ani de puşcărie. Vă daţi seama? M-au recunoscut după 4 ani, deşi acum şi eu eram îmbrăcat în vărgate”.

Nicolae Chizbăian a fost martor şi la cele două momente istorice ale coloniei: evadarea şi Slujba de Înviere din adâncuri (vedeti marturia Parintelui Justin in baza materialului): „A fost o situaţie de evadare de la Baia Sprie, dar nu ştiu multe detalii, că eram militar atunci. Atunci au evadat deodată de la Baia Sprie, Nistru şi Cavnic. Eu duceam alimente şi la Cavnic, şi la Nistru, dar cu cei din Baia Sprie am avut mai multă tangenţă”. Bătrânul nu ştie după nume deţinuţii de atunci, dar cu unii, ca şi Parintele Justin Pârvu sau Bartolomeu Anania s-a întâlnit după Revoluţie. Ştie însă că povestea fiecăruia e o mare de lacrimi şi de suferinţă. O suferinţă la care el a asistat: „Toate întâlnirile cu deţinuţii erau şocante. Că pentru ei toată viaţa a fost un calvar. Iarna, când i-a adus, erau dezbrăcaţi şi în bocanci fără ciorapi, amărâţi, slabi, vai de mine! Erau distruşi fizic, dar au reuşit să se păstreze lucizi prin credinţă şi prin felul lor de a fi. Erau foarte demni. Tot de la ei ştiu că au fost cazuri că li s-au dat suplimente de hrană, dar nu au vrut să le primească pentru că „noi ne limităm la mâncarea câtă o primim, că azi ne daţi şi ne umflăm stomacul şi mâine nu vom avea nimic”. Erau de o corectitudine şi de o disciplină ei între ei de nu vă puteţi închipui. Aveau un respect reciproc de nu-i adevărat. Se ajutau unul pe celălalt că erau în stare să-şi dea viaţa unul pentru celălalt”.

„O întâmplare care a făcut valuri a fost că în noaptea de Paşti deţinuţii au ţinut liturghie în subteran. Erau preoţi între ei şi au ţinut slujbă în adâncuri. Lor le dădea marmeladă de merinde, şi în mină, fiind cald, au fermentat marmelada şi au avut vin – pentru slujba. Şi au făcut Slujba de Înviere în Mina Baia Sprie. Erau foarte mulţi preoţi arestaţi. Erau şi preoţi catolici şi de alte confesiuni şi toţi au suferit la fel că erau legaţi deolaltă. Ştiu episodul cu Învierea din adâncuri din discuţiile maiştrilor minieri. Până la urmă şi pe ei i-au îmbrăcat în uniforme de securişti, dar ei nu erau securişti. Au făcut o cruce din bârne, şi-au făcut altar şi au ţinut Slujba. Ştiau că vor fi pedepsiţi, dar pentru ei nu a contat asta. Au riscat pentru Slujba asta, dar până la urmă totul era un risc pentru ei. L-am auzit o dată pe unul când i-a spus unui securist: „dumneata eşti acum în funcţia asta pentru că aşa ţi-e conştiinţa, iar eu sunt aici pentru că asta mi-e conştiinţa. Eu asta cred şi asta fac! Dumneata eşti în funcţia asta acuma, vremelnic!”. Vorbeau cu foarte mare curaj. Erau închişi oameni foarte deştepţi şi pe mulţi i-au folosit ca specialişti pentru că erau ingineri, geologi etc. Chiar le-au dat funcţii, dar erau tot cu statut de deţinuţi.

Toţi comentau de Slujba de Înviere. Atunci toţi erau atei, iar acum toţi aceia se bat cu cărămida în piept. Am întâlnit oameni care pe vremuri erau mari secretari de partid şi mari colonei, iar acum toţi fac pe sfinţii. Toţi povesteau indignaţi de Dumnezeu şi s-au indignat de frica partidului că ăştia au făcut Slujba de Înviere în subteran. Erau printre ei convinşi că nu există Dumnezeu”. Când s-a desfiinţat colonia de muncă, Nicolae Chizbăian nu mai era şofer la mină. Dar ştie că: „tot aşa, au fost încărcaţi în vagoane.

Înainte de asta, fierarii din Baia Sprie au făcut lanţuri şi s-au dus sus să-i lege. Cu fierarii au fost încătuşaţi din nou, să nu se poată desface. I-au dus de aici prin ’55, după ce a murit Stalin”. Acum de acele vremuri mai aminteşte doar o troiţă trimisă de părintele Iustin Pârvu. Cărţile de memorii. Şi el. Ultimul martor al infernului din colonia Baia Sprie.

„Am auzit că sunt minuni cu moaştele foştilor deţinuţi politici, şi la Aiud. Domnule! Oamenii ăştia care au suferit pentru credinţă, pentru Iisus Hristos şi Dumnezeu, ăştia sunt mucenici! Ăştia şi-au jertfit viaţa pentru credinţă! Credeţi că Dumnezeu nu răsplăteşte oamenilor ăstora ce au făcut? Răsplăteşte 100%. Dumnezeu nu rămâne dator nici pentru cele bune, nici pentru cele rele. Şi Iustin Pârvu a suferit tot pentru credinţă şi politică, iar acum îmi pare rău că nu m-am dus să vorbesc cu el când am fost la Vatra Dornei. Şi Bartolomeu Ananie a fost închis aici şi la Cavnic. Cu el am vorbit când s-a făcut Episcopia în Baia Mare. M-a pus să stau lângă el când am luat masa să povestim despre acele vremuri. Mi-a spus ce a îndurat la Baia Sprie, dar eu în mare măsură ştiam”.

Nicolae Chizbăian: „După Revoluţie au rămas foarte puţini care ştiau de acele vremuri, iar înainte nu avea nimeni curajul să vorbească despre Lagăr. Îmi amintesc că într-o iarnă, cum nu se curăţa drumul, patinam. Şi trebuia să mă opresc pentru că nu aveam voie să mă apropii de Lagăr. M-a somat santinela, dar eu nu am oprit pentru că ştiam că nu mai pot porni maşina. Norocul meu a fost că a cunoscut maşina, dar el ar fi trebuit să tragă conform ordinelor. Puteam să fiu împuşcat în acea noapte. Din păcate nici astăzi nu-i schimbată mentalitatea despre deţinuţii politici. Mulţi nu ştiu istorie, iar alţii spun că şi-au făcut datoria faţă de patrie. Dar ce datorie e aia să îl legi pe om de sub coate şi de sub genunchi pe un par şi să îl bagi la rotisor să dai pe el ca pe sac? Sau ce datorie era să le striveşti unghiile cu cleşti? Şi aici au făcut de astea, că îi vedeam. Dacă făceau ceva, dacă spuneau ceva, îi băgau la izolare 7 zile, pe beton, legaţi cu belciug pe beton, oricât de frig era afară”. 

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Marturia Parintelui Justin: „În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.” – Interviu publicat de Monahia Fotini in Atitudini

Foto cu Parintele Justin: Cristina Nichitus Roncea / Precum-in-Cer.ro

PDF

GAZETA de Maramureş reacţionează la campania împotriva identităţii şi valorilor naţionale. Ne-am săturat să asistăm cum ne îngropăm trecutul, identitatea şi demnitatea în uitare. Pentru că identitatea acestui loc înseamnă în primul rând oamenii lui. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. Sase oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Recursul la demnitate „intentat” de GAZETA a devenit mişcare: Mişcarea pentru Demnitate Naţională! Numeroase persoane şi asociaţii ne-au transmis mesaje de susţinere şi au salut ideea de a propune acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.

Părintele Justin Pârvu spunea că adevărata smerenie nu înseamnă pierderea identităţii, dezagregarea personalităţii şi fruntea plecată. Ci dimpotrivă, demnitatea naţională şi păstrarea valorilor. Iar noi credem că ceea ce ne dă tria de a ridica fruntea şi de a ne îndrepta spatele e trecutul. Un trecut spălat cu jertfe, suferinţe şi sânge. O onoare pe care am dobândit-o cu un preţ scump. Preţul suprem. Viaţa celor mai buni dintre fiii acestui Neam.

Acesta a fost şi motivul pentru care săptămâna trecută GAZETA de Maramureş a propus şi intentat un recurs la demnitate. O demnitate care ne obligă să-i cinstim pe cei care ne-au dăruit-o. Am ales 6 personalităţi istorice care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan, la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu, la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt, la Târgu Lăpuş.

Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat.

Iata deja primele reactii:

„Consider că respectarea trecutului şi promovarea unor oameni care reprezintă cu adevărat modele pentru tânăra generaţie fac parte din obligaţiile asumate de orice administraţie publică locală. Din fericire, noi, sighetenii avem mulţi oameni de seamă, oameni care s-au născut, au trăit sau au murit aici şi care, prin modul în care au trăit, dar mai ales prin ceea ce au fost, reprezintă nişte repere. De aceea, salut iniţiativa acordării titlurilor de cetăţeni de onoare pentru Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan. Sunt, fiecare dintre ei un etalon, un exemplu de savant, istoric, episcop, om politic, profesor. Vom analiza propunerea în cadrul Consiliului Local” – Ovidiu Nemeş, primarul municipiului Sighetu Marmaţiei

„Îmi place ideea Gazetei de Maramureş să-l facem cetăţean de onoare postmortem pe Nicolae Steinhardt. Trimiteţi cererea şi referatul şi o luăm în considerare cu cea mai mare plăcere. O agreem! Mi se pare o idee foarte bună şi inedită, iar eu o agreez”. – Mitru Leşe, primarul oraşului Târgu Lăpuş

 „Salut iniţiativa voastră şi voi ştiţi că întotdeauna oamenii care au trecut prin Baia Sprie şi au lăsat o urmă ar trebui să fie cât de cât menţionaţi. De când sunt primar, eu nu am dat nicio diplomă de onoare, dar nu mă opun, sunt de acord, o discutăm în Consiliul Local şi cu mare plăcere aş vrea să-i dăm părintelui Justin Pârvu ce merită”. – Dorin Vasile Paşca, primarul oraşului Baia Sprie

“Asociatia Civic Media sprijina in totalitate demersul Gazetei de Maramures. Conferirea Cetateniei de Onoare Post-mortem Parintelui Justin va sfinti localitatea Baia Sprie si se va constitui ca un omagiu adus celor care s-au jertfit in minele de plumb si cupru, detinutilor politic, martirilor anticomunisti, Sfintilor Inchisorilor!
De asemenea, sunt convins ca intreaga comunitate a istoricilor patrioti din Romania va sustine demersul Dvs pentru martirul Gheorghe I Bratianu, geopoliticianul de geniu care a prevazut pericolul rusesc la Marea Neagra si l-a explicat cu atata acuratete pentru romanii de ieri, azi si maine. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!
Doamne, ajuta!” – Victor Roncea, presedinte-fondator Asociatia Civic Media

Portalul Ziaristi Online, care sustine total initiativa Gazetei de Maramures, va indeamna sa semnati adeziunea Dvs la adresa ioana.lucacel@gmail.com si la civicmedia.romania@gmail.com cu mentionarea urmatoarelor date: nume si profesie sau organizatie, contact, localitate/tara. De asemenea, puteti sa va adaugati semnatura la rubrica de comentarii de la acest articol.

Referatele şi cererea noastră vor fi depuse la cele trei primării, împreună cu o listă de semnături de susţinere. Avem convingerea că acordarea acestui titlu ne onorează pe noi, de aceea, aleşii locali din Sighet, Baia Sprie şi Târgu Lăpuş vor aproba propunerea noastră.

Cetatenie de Onoare post-mortem pentru martiri ai inchisorilor comuniste

Ca şi oamenii, locurile au destinul şi memoria lor. Maramureşul a purtat pecetea binecuvântării divine, dar şi un blestem al unei smerenii înţelese greşit. Cineva spunea că popoarele nu se deosebesc numai prin destinul lor. Ci şi prin modul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Noi, maramureşenii, n-am ştiut niciodată să găsim echilibrul între demnitate, mândrie şi modestie. Ne întâmpinăm oaspeţii cu pâine cu sare. Nu cu lacrimi, nu cu mândrie, nu cu bucurie. Există o mare apăsare în trecutul nostru şi un gol în prezentul nostru. O insuportabilă tăcere pe care suntem datori să o spargem. Nimeni nu ne poate contesta trecutul, demnitatea, mândria şi onoarea. Pentru că ele au fost câştigate cu moarte şi sânge. Iar cei care au plătit preţul înnobilării şi înveşnicirii Maramureşului sunt adevăraţii lui cetăţeni. Cetăţenii de onoare al acestui colţ de ţară pe care suntem datori în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să-i cinstim pentru că, cinstindu-i pe ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Am spus-o: Maramureşul e special nu numai pentru locuri, tradiţii, monumente, folclor, palincă şi peisaje. Maramureşul e special pentru oamenii săi. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Într-o perioadă în care ne negăm valorile şi identitatea şi retragem titluri de cetăţeni de onoare, GAZETA de Maramureş a pornit un recurs. Un recurs la onoare, demnitate şi memorie.

Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. 6 oameni care reprezintă un reper, un model şi o lecţie pentru generaţiile de azi. 6 oameni care ne îndreptăţesc să privim cu mândrie spre trecut şi cu responsabilitate spre viitor.

Începem recursul la memorie din kilometrul zero al demnităţii. Fosta Închisoare de la Sighet, transformată în urmă cu 20 de ani în memorial. Aici este mormântul elitelor din perioada interbelică şi maternitatea demnităţii noastre. Pe mormântul lor ne-am câştigat noi, cei de astăzi, dreptul de a privi în ochi soarta. Şi tot pe mormântul lor ne-am luat datoria de-ai cinsti cum se cuvine.

Până acum, niciunul dintre demnitarii morţi la Sighet sau foştii deţinuţi politici închişi aici nu au primit titlul de cetăţean de onoare. De aceea, îi propunem public primarului Ovidiu Nemeş, un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru patru personalităţi excepţionale închise la Sighet: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan.

IULIU MANIU sau „Sfinxul de la Bădăcin”

Iuliu Maniu reprezintă modelul omului politic, al remarcabilul om de stat. Cel care înfiinţase la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, şi apoi, după ce în 2 decembrie 1918 devenea preşedintele Cosiliului Dirigent al Transilvaniei, şi-a dus până la capăt rolul său hotărâtor pentru unirea Ardealului cu Vechiul Regat al României, iar, în continuare, prin social-politic luminata şi, naţional, înţelept integratoarea fuziune în 1926 a Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost părtaş la crearea în România Mare a unei forţe durabile de inspirare şi punere în practică a democraţiei parlamentare, pe temeiurile eticei creştine, ale cerinţelor de dreptate socială şi ale apărării intereselor naţionale, cu neabătută asumare de riscuri şi sacrificii, a fost întemniţat, unde a şi decedat în 5 februarie 1953, fiind apoi aruncat într-o groapă comună anonimă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet, unde se afla trist-vestita închisoare.

În acest an se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui şi 60 de ani de la moartea sa. Născut la 8 ianuarie 1873, în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. Şi-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. După unirea Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi constituirea Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu devine preşedinte al partidului şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică drept un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Se spune că i-au fost rupte picioarele pentru a încăpea în sac.

GHEORGHE I. BRĂTIANU

Gheorghe Brătianu este modelul savantului. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic. Viaţa sa este, de asemenea, o pagină de istorie. La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.

Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei.

În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva ani înainte. Abia în 1943 devine membru deplin al Academiei. În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.

În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.

Este autorul celebrelor cuvinte „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Şi el face parte dintre cei care s-au stins la Sighet, demonstrând că, uneori, credinţa e mai puternică decât viaţa. Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza.

Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează       cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată “O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947).

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal, iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse, se presupune că a fost bătut de un gardian până când a murit.

Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. În acest an se împlinesc 6 decenii de la moartea sa.

Episcopul IULIU HOSSU

Iuliu Hossu este prototipul omului care a sacrificat totul pentru credinţă. La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Sanctificat de Papă. Este omul despre care Arhiepiscopul Parisului spunea: «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare, în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate».

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti.

În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

AUREL VIŞOVAN

Aurel Vişovan este prototipul dascălului care nu se îngrijeşte doar de minte, ci mai ales de suflete şi caractere. Un om cu o tărie şi o generozitate imense şi o putere de sacrificiu pe măsură. Un om care a ştiut să păstreze flacăra credinţei aprinsă nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. Liderul primului lot de deţinuţi politici ai Maramureşului, fost profesor la Liceul Dragoş Vodă. Un voievod al demnităţii şi onoarei.

Este liderul primului lor de deţinuţi politici de la Sighet. Născut în 4 iunie 1926, a decedat în 2002 la Sighet, după o viaţă în care şi-a păstrat credinţa şi idealurile, plătind preţul greu al suferinţei. A fost întemniţat timp de 16 ani, trecând prin închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Culmea, Satu Mare. A fost nu doar un om cu o cultură imensă, ci mai ales un model de demnitate şi onoare. De două ori, la cele două procese înscenate de comunişti, a vrut să ia asupra lui întreaga „vină” pentru elevii arestaţi în lotul său. Degeaba însă. Şi-a scris memoriile după Revoluţie, argumentând că Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. La fel cum nici el nu a lepădat credinţa.

PARINTELE JUSTIN PÂRVU

Justin Pârvu este morala unei vieţi jertfite şi răscumpărate prin iubire. Jertfite pentru ceilalţi, câştigată pentru Dumnezeu. “O aşchie de om” s-a dovedit a fi un munte de smerenie, tărie, demnitate şi mai ales dragoste. Retras în munţi, a transformat muntele într-un muşuroi de credinţă. Fugind de oameni, oamenii l-au urmat. Şi luptând pentru veşnicia Neamului, şi-a câştigat el însuşi dreptul la veşnicie, adeverind cuvintele altui cetăţean de onoare: Nicolae Steinhardt, “dăruind, vei dobândi”.

Despre mina Baia Sprie, GAZETA a scris în numerose rânduri. Şi despre oamenii de excepţie supuşi aici unui regim de exterminare. Cel mai cunoscut reprezentant al lor era, poate, părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. În memoria lui şi a celor care s-au jertfit aici, primarul Dorin Vasile Paşca ridică anual, cu smerenie şi evlavie, un parastas. De aceea, îi propunem să facă mai mult. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria, să o aprecieze, îi propunem să-i acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Evident, nu-l putem uita pe NICOLAE STEINHARDT.

Steinhardt este prototipul intelectualului care a căutat cu mintea Adevărul pentru a-l trăi în final cu inima. Un om al paradoxurilor: evreu, botezat ortodox în închisoare, savant, erou şi creştin care şi-a găsit fericirea în cea mai cruntă suferinţă, pentru că tot acolo şi-a găsit credinţa, nădejdea şi dragostea.

Sfânt, savant şi erou deopotrivă. Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 101 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1989 în Maramureşul despre care spunea că „e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios”. Pentru ce a făcut, dar mai ales pentru ceea ce a fost, Steinhardt merită titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş. Pentru că cinstindu-l pe El, pe Ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Surse: Gazeta de Maramures si Ziaristi Online

PDF

Mariana Nicolesco încheie în apoteoză

ediţia Master Class 2013

Peste cinci ore a durat entuziasmantul maraton liric care a încheiat, la Brăila, ediţia 2013 a Cursurilor de Măiestrie Artistică oferite de soprana Mariana Nicolesco.

Publicul i-a aplaudat cu încântare, individual, sau în duetele, cvartetele şi concertatele în care Maestra, pe tot parcursul serii alături de ei, îi prezenta, îi susţinea, le cerea să reia câte un pasaj pentru a se apropia şi mai mult de perfecţiune.

Amintind cuvintele rostite recent la Reuniunea de la Paris în calitate de Ambasador Onorific UNESCO, Mariana Nicolesco a spus: «Dacă cel mai frumos lucru, cel mai nobil, e acela de a transmite mai departe secretele şi misterele artei pe care am avut şansa de a le descifra şi de a ni le apropria, daţi-mi voie să pronunţ un verb care, în limba română, exprimă ceea ce doresc să spun mai deplin decât orice echivalent în limbile pe care se întâmplă să le vorbesc, a preda, predare, definiţie perfectă a procesului de transfer al cunoştinţelor dobândite şi, prin urmare, al tradiţiilor».

În numele acestui ideal au venit la Brăila zecile de tinere talente din ţară, ca şi de peste mări şi ţări, şi publicul a putut observa că toţi erau pur şi simplu fericiţi, sentimentul de împlinire fiind subliniat de entuziaste aplauze generale.

După cuvântul de apreciere rostit de Radu Boroianu, Ministru Secretar de Stat în Ministerul Culturii, Mariana Nicolesco a oferit Diploma de Onoare şi Medalia Darclée unor artişti români care s-au distins prin arta lor, tenorul Corneliu Fânăţeanu (contactat prin telefon şi deosebit de emoţionat) şi tenorul Vasile Moldoveanu, prezent pe scenă, emoţionat şi el ca toţi artiştii care au primit în anii trecuţi aceste distincţii, “exemple strălucite pentru cei care fac primii paşi pe scena lirică”, pentru a relua cuvintele ilustrei amfitrioane.

Acompaniaţi la pian de Peter Kolcsar şi de Alexandru Petrovici tinerii interpreţi au strălucit într-un vast repertoriu, cea mai mică eroare vocală, ori de tempo fiind pe loc “sancţionată”, cu naturaleţe şi căldură, de Mariana Nicolesco, spre deliciul publicului.

Dincolo de marele repertoriu de operă, Mariana Nicolesco i-a pus în valoare pe tinerii artişti în cele mai variate domenii ale muzicii: cântece şi un dans specific interpretate de artistele venite din Armenia, în frunte cu Armine Vardanyan; o celebră canzonetă italiană Funiculi, Funicula, de toţi cunoscută, cântată de mezzosoprana Giuseppina D’Arienzo venită de la Salerno, lângă Napoli; muzică de jazz, interpretată magistral de soprana Silvia Micu, însoţită de baritonul Alexandru Constantin şi, surpriză, cu un remarcabil pianist de jazz: noul director al teatrului brăilean, Lucian Sabados.

De un mare succes s-au bucurat toţi interpreţii muzicii de operă, Marcelina Krolicka din Polonia şi soţul ei, David Beucher, din Franţa, Shuang Fang din China, Melanie Campbell din Statele Unite şi compatrioţii noştri Alida Barbu, care a strălucit într-o arie din Telefonul de Menotti pe care a descoperit-o şi studiat-o în aceste zile la Brăila, Emanuela Pascu, Adrian Dumitru şi, desigur, Adela Zaharia şi Bogdan Taloş, aceştia din urmă plecaţi anul trecut de la Brăila direct la Deutsche Oper Berlin.

Pe acest fond de încântare generală s-au desfăşurat în zilele precedente nu numai Cursurile de Măiestrie Artistică, ci şi toate celelalte manifestări, printre care Celebrarea Verdi – Wagner marcată de conferinţa susţinută de dr. Stephan Poen, ilustrată de interpretările wagneriene ale Mariei Slătinaru, ale Eugeniei Moldoveanu, ale lui Cornel Stavru şi ale Magdalenei Cononovici, contactaţi telefonic în direct de pe scena brăileană şi aplaudaţi de cei prezenţi. După care au urmat patru arii din capodopere verdiene interpretate de Mariana Nicolesco. Seara s-a încheiat cu un minunat Recital al tinerilor artişti.

Cu o zi înainte, în cadrul acestui formidabil for cultural, unic în lume în felul său, şi în prezenţa doamnei Vice-Primar Doiniţa Ciocan, tinerii artişti au luat parte la o splendidă ceremonie omagială Petre Ştefănescu-Goangă în casa în care acesta s-a născut, azi casă-muzeu, restaurată cu fonduri europene, ce poartă numele marelui bariton, în care a răsunat o selecţie de arii de operă interpretate de acesta, ilustrând cuvântul lui Stephan Poen din care cei prezenţi au putut afla că cel care l-a îndrumat spre cariera lirică pe “Bebe” Goangă a fost nimeni altul decât George Enescu.

Mariana Nicolesco a amintit de “marea tradiţie din care vine Petre Ştefănescu-Goangă, familiei sale datorându-i-se chiar teatrul Rally în care, la 1881, debuta Hariclea Darclée şi pe scena căruia din 1995 încoace au venit peste 2100 de talente din 47 de ţări şi 5 continente, în căutarea împlinirilor pe altarul artei sacre a cântului”.

Cursurile au loc in cadrul Concursul International de Canto Hariclea Darclée. Portalul Ziaristi Online a fost partener media al ediţiei 2013 a Cursurilor de Măiestrie Artistică oferite de soprana Mariana Nicolesco.

Vedeti mai jos fotografii cu cele doua dive si o inregistrare ProTv de la Braila, de la editia din 2012 a Concursului.

PDF

Domnule Director General,

Vă atragem respectuos atentia că evenimentul găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române în data de 9 august a.c. și intitulat “Tratatul de pace de la Bucureşti – 100 de ani. Consecințele acestuia pentru aromâni”, care se dorește a fi o dezbatere pe marginea respectivului reper din istoria aromânilor, este organizat de catre Federația “Liga Aromânilor din România” (FLAR) împreună cu Societatea Culturală Aromână (SCA).

Aceste doua entitati sunt cunoscute ca fiind printre promotorii de vaza ai curentului “neoarmânist”, care duce o campanie deșănțată de susținere a ideii deosebit de periculoase că aromânii ar fi un popor separat de cel român, vorbitor al unei limbi neoromanice separate de cea română.

Prin urmare, considerăm că Muzeul Național al Literaturii Române, ca institutie fundamentală a Statului Român, nu poate găzdui un asemenea atac la istoria națională si, mai mult, trebuie să se delimiteze clar de organizatorii acestei manifestari, care, in virtutea dreptului la libera exprimare in societatea democratică românească, ar putea avea loc la sediul uneia dintre cele doua entități amintite.

Considerăm că prezența domnilor lectori universitari doctori in istorie Marius Diaconescu si Enache Tușa, ca reprezentanți ai unor înalte instituții academice ale Statului Român, nu face decat să confere acestui eveniment prețioasa legitimitate dorită de catre cele două entități antinaționale, drept care solicităm public universităților la care predau (Universitatea din București, respectiv “Ovidius” din Constanța) să analizeze oportunitatea unor eventuale sancționări ale domniilor lor în conformitate cu statutul personalului didactic universitar.

Informăm pe aceasta cale publicul și mass-media că FLAR si SCA nu sunt sub nicio formă delegate să vorbească în numele tuturor aromânilor din România, care, in majoritate, se consideră parte a poporului român si vorbitori ai unui dialect al limbii române.

Vă rugăm totodată să luați act de acest protest al aromânilor din întreaga lume care se recunosc ca fiind parte indisolubilă a românismului, față de “infectarea” tot mai acerbă a instituțiilor fundamentale ale Statului Român, la cel mai înalt nivel, de catre periculosul curent “neoarmânist”, care, profitând de lipsa de informare a celor puși sa conducă astăzi aceste institutii, își permit să obțină legitimitatea necesară impunerii unor idei absurde și împotriva intereselor Romaniei și ale aromânilor.

Sursa: Zboarâ Niangrâpsiti  via Ziaristi Online

Cititi si

PDF

Bişnistoreasa

O Romanie condusa printre gratii

De ce ii spun asa, Bişnistoreasa, persoanei numita Irina Margareta Nistor? Pentru ca si-a insusit fara rusine un eseu genial al lui D.I.Suchianu, faimosul critic de film, omul-spectacol, caruia i-a dedicat o brosura, Magistrul (2006), iar articolul respectiv, un eseu despre moarte, l-a introdus in aceasta fituica, fara sa specifice nicaieri ca ii apartine Magistrului, iar cititorii care nu stiu acest lucru, il considera al ei si raman trasniti cat de geniala este “critica noastra”?!

De unde pana unde “critic”? Toata viata Bişnistoreasa a facut bisnita cu limba. Adica a fost traducatoare si le traducea la ureche lui Nicusor et co. filme americane, interzise pe piata romaneasca. Ea insasi a declarat in numeroase randuri ca traia din “afacerea” asta, castiga mai bine decat orice salariat din Romania. Ii lingea pe nomenclaturisti si traia bine! Foarte misto, bravo ei, vor zice unii, dar deodata, dupa ’89, a devenit “critic”, fara sa aiba o dovada in acest sens, poate criticul fara opera, criticul fara articole, criticul fara maini, criticul nerecunoscut de nimeni, de nici o autoritate critica. Exact ca fisa ei de pe Wikipedia. E goala. Nu are ce sa scrie. Nu are fapte, decat fapte de pe din dos sau pidosnice. Asa trebuie vazuta acesta femeie gonflata, goala.

Exista in Romania o tendinta bolnava, de a face din hoti, din puscariasi sau plagiatori, vedete.

In film, a existat mereu cate o “mama”, cum a fost Ecaterina Oproiu, apoi Tamara si Suzana, politruce cunoscute, despre care s-au scris si carti, apoi a aparut alta parasuta, o Voda in loboda, care a detronat-o pe Catrinel de la revista “Cinema”, apoi a ajuns la TVR, unde face de 20 de ani cea mai rusinoasa emisiune care s-a putut imagina vreodata, “Profesionistii”, compromitand total ideea de profesionist, fiindca daca Romania avea mii de profesionisti cati a inventat ea pe micul ecran, eram cel putin la nivelul Suediei. Cea mai aberanta emisiune, care a produs repulsie, a fost la un moment dat scoasa de pe post, dar imediat reintrodusa cu sprijinul ‘telectualilor lui Basescu, Plesu, Liiceanu et co. In cartea mea despre Sergiu Nicolaescu povestesc mai multe, inclusiv cum a fost inselat marele regizor de aceasta madam Voda Lustig.

Locul cronicaresei a ramas liber, trebuia o noua “mama”, trebuia ocupat de cineva, si a aparut Bişnistoreasa, o bisnitara profesionista, care e citata de toata mass-media ca vocea autorizata a Romaniei cinematografice! Ea insasi isi spune “Vocea Romaniei”, iar imberbii, ziaristii cu tulei, o gratuleaza astfel. Iata, frate, cu ce ne-am blagoslovit! Asta ii mai lipsea Romaniei, avea un Suspandel demis, dar n-avea voce. Iacata si vocea, care cica functiona, n-a sa credeti, inca de pe vremea lui Ceasca!

Dupa revolutie, au aparut tot felul de viteji, care se dau mari anticeausisti, desi nu s-au aratat in vreun fel, fiindca au stat mereu ascunsi in pivnita. Acesti inconstienti, criminali morali ai Romaniei, cocolositi de mass-media si de guvern, o rusine pentru orice tara, la noi defileaza, sunt vedete. In America vedetele sunt pozitive, modele, fiindca fac mari donatii. Ce donatii a facut Bisnistoreasa din sumele exorbitante pe care zicea ea ca le castiga din buzunarul PCR?! Acum se da drept Vocea Romaniei!

Dar cand noi ascultam Vocea Americii, unde era “Vocea Romaniei”? Statea ascunsa ca un sobolan in gaura de sarpe, iar acum se da dizidenta. Dizident vine de la dezicere. De ce se dezice ea? De clopotele pe care le tragea partidului, lui Nicusor et co.?

Din cate o cunosc eu, era o fata modesta, stearsa, dar presa are nevoie de Zavoance, de Andreei si Margarete, sa-si faca delirul. Alde Pataharbici nici nu existau in cultura romana inainte de ‘89, au aparut deodata pe barricade ca mari revolutionari. Si ce fac? Injura personalitati, repere ca Eminescu, Marin Preda sau Sergiu Nicolaescu. le cauta microfonul si in rahat! Sau au aprut tot felul de “istorici” care zic ca Pacepa a fost un derbedeu, un cretin etc. O fi fost, dar de ce n-au spus-o cand trebuia, cand puteau sa faca un bine tarii, o spun acum, cand a trecut o generatie de la razboi. Asa si Bisnitoreasa, nici nu stiam unde statea ascunsa “Vocea Romanei”, la TVR, cand facea emisiunile despre sarjele de foc ale socialismului sau la sala de vizionare de la Romaniafilm, cand le soptea lui Nicusor et co la ureche ce zice De Niro in Godfather.

O, ce tara minunata Romania! Cum ii tolereaza pe acesti viteji dupa razboi, care fac atatea valuri oarbe, care imprastie praful de la primarie la prefectura, de la parlament la guvern si viceversa!

Iar “Vocea Romaniei”, Bişnistoreasa, e doar un caz. Insa unul semnificativ. A tacut o vreme, sa vada dincotro bate vantul. A vazut apoi ca tot ai ei sunt din nou la putere si a scos capul. Gasca durdulie, care se da lebada, dar latra ca o pisica, adica miauna.

Nu stie nimic, e o amatoare, are o cultura de gaga, traieste din barfe. Recent a inceput sa-si barfeasca si fostii tovarasi, pe Nicusor et co. Sunt sute de cineasti care ar putea vorbi la obiect, in cunostinta de cauza, cum actiona cenzura comunista, dar nu, vorbeste ea, ei i se iau interviuri si spune banalitati, ca se cenzurau scenele de dragoste si tot ce reprezenta bogatie, conditii indestulate. Hai, continuati! Vor urma bisericile, actritele nomenclaturiste si altele. In loc sa bage capul in nisip, ca strutul, sa se ascunda de reflectoare, sa ceara iertare pentru pacate, Bişnistoreasa cauta numai reflectorul, e mereu pe micile ecrane, pe scenele cinematografelor, la premiere, la mese rotunde, patrate, tuguiate, e cea mai “activa” Suzana (seamana bine, o fi vreo reincarnare!) a vremurilor noi.

Daca Romania defileaza cu un prim-ministru care si-a scris lucrarea de doctorat prin plagiere, fapt cunoscut la nivel international, de ce sa nu aiba Romania si o “mama” care l-a plagiat pe Suchianu, ca tot l-a uitat lumea, si sa nu fie ea vioara intai la toate “mesele”, la Cannes si alte festivaluri internationale?!

Ar fi posibil asa ceva in America? Aici, orice om deconspirat ca a furat un fir de ata isi da imediat demisia. Sunt uluit de spectacolele si evenmimentele culturale non-stop care au loc la New York in plina vara, in plina canicula, unde cele mai grele nume ale artei americane participa la ele, oferind publicului larg nenumarate show-uri gratuit, fapt prevazut prin contract, desigur.

Evident, deloc gratuit indruga Bişnistoreasa brasoavele ei. Poceste limba cat cuprinde. Inventeaza cuvinte de tipul “cauciuiasca” – de la englezul coach, pentru care un George Pruteanu ar da-o afara din limba romana. Se alinta ca o vedeta de la Hollywood, desi nu are nici un strop de talent ca actrita. Dimpotriva, e ca o caracatita perfida, cu mii de labe, ca sa puna mana pe “lovele”. Comportament de bisnitar, nu de critic.

Mai nou, a devenit “mama” amintirilor din fostul regim ceausist, pe care l-a slujit la TVR prin zeci de emisiuni pupincuriste, regim de care a profitat desantat, fiind, evident, securista lui, o turnatoare ordinara. Aceasta e reprezentanta criticii romanesti post-decembriste. In loc de Suchianu, Ion Cantacuzino, Florian Potra, Ecaterina Oproiu, Mircea Alexandrescu sau George Littera, iata, romanii s-au blagoslovit cu o Bişnistoreasa, securista ajunsa disidenta. Daca Romania e condusa de securisti, de ce sa nu aiba si critica de film un reprezentat din aceasta tagma?!

Si unor critici ca Tudor Caranfil, Eugen Atanasiu, Calin Caliman sau Manuela Cernat, nu le este rusine sa defileze cu aceasta “mama”, ba sa-i si pupe poala, ca unei preotese. Mie mi-e rusine. Mi-e rusine sa ma reprezinte o gasculita care tot amesteca cele 5 mii de filme dublate, zice ea, producand un ghiveci non-stop, fiindca ea nu are pregatire, nu are concept, sa canalizeze informatiile. E total nesigura pe orice judecata de valoare. De aceea, si-a facut un limbaj “precaut”, de Cotofana hoata. Da, se poate lua de limba cu Doinita, monstruleata de la ICR New York. Una valideaza o hotie de proportii – furtul operelor lui Constantin Antonovici, dupa ce l-au bagat la azil si l-au omorat cu zile –, si e sefa la ICR New York, alta fura un eseu al lui D.I. Suchianu si se da drept imburghezita comunismului, dar e in toate juriile, comitetele si comitiile filmului romanesc, de, e “Vocea Romaniei”, autoritatea mieunata nr. 1 a cinematografiei, varza nespalata pe creier, glasul de bisnitareasa plangacioasa, in timp ce valori precum Ecaterina Oproiu mucegaiesc uitate, sfidate de spalacite preecum Voda in loboda. Pentru istoria filmului romanesc, femeile, cu exceptia unor actrite, au fost o mare belea, tzatze orgolioase, schizoide, disperate dupa glorie, avare, asa cum am aratat in cartea Amorul la binea.

Bisnistoreasa e prototipul veleitarului in fusta, o adevarata nenorocire pentru educatia tinerilor (cica e si profesoara, preda un curs revolutionar: “De-a plagiatul”). Mi-e rusine de o asemenea aratare pe ulita criticii de film, abonata pe veci la microfonul ei. Tie nu ti-e rusine, Valerica nene, care o faci pe Justitiarul, inca de cand duceai t(s)ava, adica erai turnator la “Contemporanul”!?

Ma dezic de Bişnistoreasa, m-am dezis public din 2006, de cand am prins-o cu rata-n gura, n-o consider critic de film, nici macar intelectual, fiindca un bisnitar nu poate fi atins de nimic nobil, el ramane o “fecali”. Locul ei este langa Gigi, care conduce din puscarie cea mai titrata echipa de fotbal a Romaniei, cu nume de stea. Ce vreti exemplu mai graitor despre soarta de azi a demnitatii romanesti!? Tradatori, turnatori, subtitrati, hoti, criminali. Ca maine, e posibil, pe aceasta cale bisnistoreasa, guvernul sau parlamentul vor fi o puscarie si Romania va fi condusa direct printre gratii. Un asemenea capitalism original inca nu s-a vazut! Mai stii, asa, in sfarsit, vom deveni model si pentru altii.

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York

Ziaristi Online

PDF

Dezinformarea domnului Pacepa. Operaţiunile României împotriva Vaticanului

de Larry L Watts

Fac foarte rar recenzii de carte. Totuşi, pentru că Ion Mihai Pacepa s-a adresat direct lucrărilor mele în ultima lui strădanie de co-autor – „Dezinformare: Un fost spion dezvăluie strategii secrete de subminare a libertăţii, atacare a religiilor şi promovare a terorismului“ – voi face parţial o excepţie, limitată la acuzaţiile, comentariile şi insinuările domnului Pacepa, referitoare la o cooperare româno-sovietică în domeniul informaţiilor.

Nota: Acest text a fost scris în data de 25 iulie 2013, înainte de interviul pe care Ion Mihai Pacepa i l-a acordat jurnalistului Andrei Bădin.

Dezinformarea are un titlu bun. Prezintă contextul detaliat şi o analiză complexă a unei campanii de dezinformare probabil sovietică, împotriva Papei Pius al XII lea, care îl potretiza în mod fals pe Suveranul Pontif ca fiind „Papa lui Hitler“. Prezintă de asemenea un exemplu excelent de dezinformare în sine, pentru că aproape toate afirmaţiile lui Pacepa referitoare la o implicare semnificativă a României în operaţiunile anti-Vatican, anti-americane şi anti-evreieşti după 1963, nu au nicio bază probatorie.

Secţiunile cărţii în care Pacepa se identifică prin folosirea persoanei I vor fi familiar cititorilor săi, întrucât ele repetă în mare parte cărţile şi articolele sale anterioare. Punctul central al cărţii este reprezentat de operaţiunile sovietice împotriva Vaticanului în timpul Războiului Rece. Luând în considerare faptul că volumul actual fost precedat de articolul său din 2007 – „Asaltul Moscovei asupra Vaticanului“ (National Review Online (NRO), 25/01/07) –în care înfăţişează România, regimul comunist şi fostul serviciu de informaţii externe drept actorii cheie în conspiraţia împotriva Papei, voi face referire atât la articol, cât şi la carte. Partea II a acestui articol de pe blog se va referi în mod similar atât la articol, cât şi la carte în presupusele operaţiuni româneşti comise împotriva Israelului şi a evreilor. Partea III va analiza relaţiile lui Pacepa cu KGB-ul şi impactul său asupra politicii SUA faţă de România.

Nota: Pana atunci, portalul Ziaristi Online va publica Capitolul dedicat agentului sovietic Ion Mihai Pacepa in lucrarea profesorului Larry Watts, “Cei dintai vor fi cei din urma“.

Având în vedere că Pacepa susţine că a introdus agenţi în Vatican la începutul anilor 60, trebuie consemnat că, în timpul perioadei în cauză, Pacepa s-a specializat în furtul de tehnologie vestică şi ştiinţă din Germania de Vest. Asta nu exclude posibilitatea ca el să fi primit ordine de la superiorii săi din KGB de a trimite „clerici-spioni“ de origine română la Vatican, pentru a fura documente care ar fi putut fi folosite pentru a-l compromite pe Suveranul Pontif. Dar sugerează totuşi că el realiza diverse misiuni pentru şefi diferiţi.

Pacepa susţine că i s-a dat misiunea de a plasa agenţi în sediile centrale ale Bisericii Catolice de către şeful informaţiilor externe ale KGB-ului. Motivul pentru care el şi serviciul său au fost aleşi pentru această operaţiune, conform articolului său din 2007, ar fi fost faptul că el fusese implicat recent în derularea unui „schimb de spioni“ (în 1959), când un prizonier politic din România, episcopul romano-catolic Augustin Pacha, a fost dat la schimb pentru doi ofiţeri români de informaţii încarceraţi în Republica Federală Germania. Întoarcerea episcopului Pacha „la Vatican via Germania de Vest“ se pare că i-ar fi câştigat lui Pacepa accesul special şi influenţa între oficialii Vaticanului (NRO, 01/25/2007).

Cu toate acestea, episcopul Pacha niciodată nu s-a întors la Vatican. Nici prin Germania de Vest, nici pe altă rută. El a murit şi a fost îngropat în România la scurt timp după ce i s-a oferit o amnistie cu cinci ani în urmă, în noiembrie 1954. Pacepa, care se ocupa de poliţia politică de pe plan intern la acea vreme, nu a avut niciun rol în eliberarea lui Pacha din 1954. (W. Totok, „Episcop, Hitler si Securitate,” Observator Cultural, 12/2004)

Această eroare a fost dezvăluită în mod public între articolul din 2007 şi actuala carte, iar volumul Dezinformarea o recunoaşte într-o notă de subsol, deşi la persoana a treia în locul propriei voci a lui Pacepa. Pacepa susţine acum că el a „negociat un schimb de spioni“ cu Sfântul Scaun pentru patru figuri proeminente ale catolicismului (un astfel de schimb a avut loc, într-adevăr) şi, drept urmare, „s-ar fi aflat într-o poziţie excelentă de a contacta Vaticanul“ pentru a avea acces la arhivele sale (paginile 111, 367).

Totuşi, acele negocieri ale „schimbului“ nu au avut loc cu Vaticanul, ci între guvernul roman şi cel vest-german – toţi ce încarceraţi în România erau etnici germane. Dacă Pacepa a fost implicat, atunci clar se poate aprecia că, în jumătatea de secol care s-a scurs de atunci, este posibil ca Pacepa să îl fi confundat pe episcopul Pacha cu un alt cleric închis. Este mult mai greu de crezut că el a uitat că „schimbul“ pe care susţine că l-ar fi „realizat“ şi „negociat“ a implicat nu unul, dar mai mulţi (patru) prizonieri români (inclusiv o femeie). Mai ales, din moment ce implicarea sa ar fi dăunat serios acoperirii sale de reprezentant comercial.

Verosimilitatea generală a dezinformării lui Pacepa se bazează pe faptul că URSS-ul a considerat Vaticanul şi pe Papa drept inamicii săi principali, şi KGB-ul a desfăşurat campanii majore de spionaj împotriva lor. Arhivele Mitrokhin ale KGB-ului conţin multe detalii ale campaniei derulate de Pactul de la Varşovia împotriva Sfântului Scaun. De asemenea, o mare parte din informaţiile referitoare la operaţiunile sovietice de discreditare a Papei Pius al XII lea au ieşit la suprafaţă, inclusiv printr-un volum scrisde co-autorul lui Pacepa, un specialist vechi ăn afacerile Vaticanului. (Vezi KGB vs. Oraşul Vatican, arhiva Mitrokhin, CWIHP; R. Rychlak, Hitler, Războiul şi Papa (2010))

Până acum toate bune.

Dar acum Pacepa depăşeşte limitele, compromiţând cercetarea solidă făcută de co-autorul lui, prin inserarea unor falsuri şi lucruri puţin probabile, începând cu încercarea lui de a explica cum el şi România deveniseră punctul central al operaţiunilor sovietic anti-Vatican. În 2007, el a făcut chiar afirmaţia exagerată că serviciul rus KGB nu avea un acces mai bun în Vatican decât prin el şi serviciile române de informaţii. Şase ani mai târziu, Pacepa susţine că „poporul român şi serviciul de informaţii externe, DIE, au fost rugaţi să ajute“ deoarece „România avea o comunitate relativ mare de catolici“ (pagina 111).

Dar romano-catolicii constituie numai 5% dintre toţi credincioşii din România, puţin comparativ cu aproape 90% în Polonia; 84% în Cehoslovacia; peste 50% în Ungaria şi 13% în Republica Democrată Germană. Este adevărat că, în 1959, catolicii însumau doar 4% din credincioşii din URSS. Dar tot era de aproape cinci ori mai mult în termeni absoluţi decât în România care, de fapt, are una dintre cele mai mici comunităţi de catolici din Europa de Est.

Alţi defectori din serviciile de informaţii ale blocului sovietic (inclusiv din KGB) – şi arhivele Pactului de la Varşovia- confirmă că din anii 50, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia aveau cel mai bun acces şi erau cel mai bine implicaţi în operaţiunile desfăşurate împotriva Sfântului Scaun. Operaţiunile poloneze anti-Vatican au depăşit în mod evident tot ce România ar fi putut să pună la cale. La începutul anilor 60, securitatea de stat a Ungariei era considerată fiind cea mai eficientă în „penetrarea ierahiei de la Vatican“. Bazându-se pe accesul total în Vatican, informaţiile ungare au fost desemnate de KGB să fie serviciile care să conducă toate operaţiunile Pactului de la Varşovia împotriva Vaticanului. (L. Bittman, KGB şi Dezinformarea Sovietică (1985): 32; L. Bittman, Jocul Decepţiilor (1972): 146; C. Andrew şi V. Mitrokhin, Sabia şi Scutul (2001): 503; A. Grajewski, „ Serviciile de securitate ale Republicii Populare Poloneze împotriva Vaticanului în 1956–1978” şi S. Bottoni, „O relaţie specială: Intelligence-ul Ungariei şi Vaticanul, 1961-1978” în Activităţile NKVD/KGB şi cooperarea lor cu alte servicii secrete din Europa Centrală şi de Est (2008))

În articolul său, Pacepa a declarat că, la începutul anilor 60, el a coordonat trei agenţi români aflaţi sub acoperire de clerici, cărora Vaticanul le-a acordat acces imediat la arhivele sale la cererea lui, şi că aceşti agenţi au furat „sute de documente“ de la arhivele Vaticanului. Dar noii veniţi din singura ţară latino-ortodoxă din lume, ar fi ridicat cu siguranţă mai multă curiozitate decât nişte spioni-clerici din ţările predominant catolice din blocul sovietic, care erau deja acolo. Operând cu rapiditate şi eficienţă, cum Pacepa pretinde, în condiţiile unor inevitabile suspiciuni ridicate, ar fi fost extrem de dificil, dacă nu imposibil.

Este puţin probabil ca KGB-ul să fi apelat la România luând în considerare lipsa relativă a acoperirii romano-catolice. Cum nu este nici mai puţin probil ca România să îi fi oferit pe cei câţiva romano-catolici – care erau în majoritate de etnie maghiară şi erau, de asemenea, ţinta operaţiunilor dese de penetrare realizate de serviciile maghiare de informaţii- pentru o asemenea misiune.

Pacepa descrie ca principală realizare a agenţilor săi, numai un posibil furt al unor hârtii cu antet care ar fi putut fi folosite pentru crearea unor falsuri folosite în campania derulată împotriva Papei Pius al XIIlea, sugerând rolul marginal al implicării române. Luând în considerare că foile cu antet folosite de intelligence-ul sovietic în campania sa de falsuri ar fi putut ajunge la KGB printr-o serie de surse, ceea ce pretinde Pacepa, în tradiţia unei bune dezinformări, este aproape imposibil de dovedit sau de dezaprobat. (Dezinformarea: 112-114, 125).

Orice altă afirmaţie legată de implicarea României în operaţiunile anti-Vatican de după 1956 este extrem de problematică. În 1960, Hruşciov s-a plâns anturajului său că „în România, chiar şi în rândurile Partidului Comunist, naţionalismul dăunător şi alete atitudini anti-sovietice încep să se dezvolte, şi trebuie tăiate din rădăcini.“ Deja până în 1961, tensiunea la nivelul serviciilor de informaţii devenise atât de pronunţată încât Bucureştiul încheiase în mod unilateral practicile comune, de altfel, din interiorul Pactului de la Varşovia (până în 1991) de a trimite ofiţeri de informaţii în instituţiile sovietice din URSS, pentru instruire. Şi, până în 1962, KGB-ul îşi limitase cooperarea cu serviciile de informaţii române şi le ceruse celorlate servicii din Pactul de la Varşovia să facă acelaşi lucru. (A. Şevcenko, Ruperea de Moscova (1985): 97; J. Sejna, Te vom îngropa (1982): 66)

În 2007, Pacepa a afirmat că şeful dezinformării KGB, Ivan Agayants, a călătorit în România în 1963 pentru a felicita Româna pentru operaţiunile reuşite împotriva Papei şi a Vaticanului. Totuşi, la acel moment România se retrăgea din operaţiunile de spionaj comune cu serviciile ţărilor Pactului de la Varşovia. În aceeaşi vară, Bucureştiul i-a cerut Moscovei să îşi închidă toate reţele de spionaj nu numai din România, dar şi în tot blocul sovietic. În timp ce poate Agayants s-ar putea să îl fi felicitat pe Pacepa la un moment dat pentru contribuţia sa personală, orice vizită din vara lui 1963 ar fi confirmat doar o scindare în colaborarea în domeniul intelligence-ului dintre români şi sovietici. (G. Herbstritt şi S. Olaru, Stasi şi securitate (2005): 66; Working Paper #65, CWIHP, wilsoncenter.org)

Pacepa nu a produs nicio dovadă – nouă sau veche- despre implicarea română în operaţiunile anti-Vatican în anii 60, alta în afară de propria şi contestabila lui declaraţie. Dar în 1958, regimul din România a autorizat deschiderea primul seminar catolic de limbă română de la Stalin până atunci. Arhivele Mitrokhin ale KGB-ului sugerează de asemenea rezinstenţa opusă de România de a se implica în asemenea operaţiuni. De exemplu, în 1967, românii au refuzat în mod explicit să participe în misiuni ostile de spionaj „împotriva Vaticanului“. Şi au refuzat chiar şi să participe la întâlnirile Pactului de la Varşovia referitoare la operaţiunile împotriva Vaticanului din 1970 şi 1975. (Andrew şi Mitrokhin (2001): 499-500, 645 notă de final 87)

Ca şi în cărţile şi articolele sale anterioare, Dezinformarea lui Pacepa pur şi simplu ignoră sau neagă scindarea României de informaţiile sovietice sau ale statelor din Pactul de la Varşovia. Într-adevăr, întreaga teză a lui Pacepa legată de implicarea României în aceste operaţiuni se bazează şi este dependentă de existenţa unei strânse cooperări între serviciile române şi cele sovietice. Din păcate pentru domnul Pacepa, deteriorarea relaţiilor sovieto-române în domeniul informaţiilor din 1963 este acum confirmată şi reconfirmată dincolo de orice îndoială, de arhivele fiecărei alte membre est-europene ale Pactului de la Varşovia, inclusiv de cele ale Comitetului Central Sovietic şi ale KGB-ului. (G. Herbstritt, „ Cooperare refuzată: Relaţiile Stasi – Securitatea şi Aspiraţiile Romaniei la Independenţă” în Activităţile NKVD/KGB (2008); WP #65, CWIHP) Cum s-au plâns amar liderii sovietici în 1964, a existat o „limitare evidentă a contactelor cu instituţiile sovietice” încă „de la sfârşitul lui 1962,” şi „începutul lui 1963, organele de informaţii ale României au încheiat de fapt orice fel de colaborare cu organele noastre de informaţii.” (Document 4 in e-Dossier #38, CWIHP)

Refuzul lui Pacepa de a admite această scindare, pentru care există acum dovezi incontestabile, ridică întrebări despre verosimilitatea celorlalte „informaţii de interior“ ale sale şi subminează şi cercetarea solidă de altfel, a co-autorului său, despre campania de distrugere a imaginii Papei Pius al XII lea.

(Va urma …)

În săptămânile ce vor urma voi publica şi un răspuns la atacurile lui Pacepa, Bădin şi Tismăneanu.

Surse: Adevarul si Ziaristi Online

PDF

Tradarea, blestem specific romanesc?

Ceea ce se intampla acum cu cazul Snowden seamana izbitor cu cazul Pacepa. Mi-aduc aminte ce s-a intamplat cand Pacepa, creierul serviciilor secrete romanesti, a tradat, a fugit la dusmani, la americani: Ceausescu era dat peste cap, turnatoriile lui Pacepa au dereglat tot sistemul securistic, l-au bulversat. E posibil sa le fi dereglat detot, una din cauzele caderii regimului sa fie si aceasta tradare.

Oricum, asta era opinia lui Sergiu Nicolaescu, care voia sa faca un film despre Pacepa. El imi zicea ca in structura poporului roman sta tradarea. A si scris-o in cartea sa Destin si film. Burebista a fost tradat de ai lui si ucis, la fel Decebal, tradat, nevoit sa se sinucida. Apoi Mihai Viteazul, tradat de ai lui si lasat sa fie decapitat de un calau ungur. Vlad Tepes, tradat de ai lui si ucis, Tudor Vladimirescu la fel, ridicat de Eteria sub ochii romanilor si ucis. Dar Lapusneanul? A ucis 47 de boieri tradatori, apoi a fost ucis si el, otravit de doamna sa, cu asentimentul mitropolitului. Si Nicolaescu i-a insirat pe toti eroii poporului roman, care au fost tradati de romani si ucisi, pana la Ceausescu, tradat de armata si securitate si ucis. Iar Pacepa este pus in fruntea lor. Simbol al tradarii absolute.

O asemenea icoana a Romaniei te ingrozeste.

Chiar si confesiunile unor apropiati ai lui Pacepa, din tagma viteji dupa razboi, care scriu acum ca a fost un bisnitar, un prapadit, fac parte din aceasta icoana, fiindca si ele confirma o forma de tradare: lasitatea.

Desigur, eu i-am dat regizorului revendicativ contraexemple, de frumusete si dumnezeire romaneasca, de la imparatia folclorului romanesc si pana la Brancusi.

Dar Miorita, sarea el, nu este cel mai bun exemplu de tradare? Sa-l ucizi pe cel mai bun dintre ciobanei! Si unde se arata asta? In chiar cea mai populara balada romeasca.

Ei, acum au si americanii un Pacepa, care a fugit, invers, la rusi, declansand un conflict ce va genera, fara indoiala, un nou razboi rece, fiindca Putin face parte din acele forte malefice, bolnave dupa glorie, un primitiv ca si Basescu. Care are in sange tradarea. Fapt care a iesit in evidenta, va aduceti aminte, imediat dupa suspendare, cand, impotriva evidentei votului romanilor de la Referendum, a sarit sa-i ia apararea… cine, cine oare!?, insasi madam Merkel. Din acel moment, s-a facut lumina: Romania era/este tradata la varf.

De la astfel de oameni se trag multe nenorociri ale istoriei si omenirea trebuie sa traga din greu ca sa le opuna energia pozitiva a artei, a creatiei, a credintei, a frumusetii.  Felul cum a amestecat Putin functiile de presedinte si prim-ministru incalca orice logica a democratiei. Este un abuz, asa cum abuz este sa fii demis si sa tronezi senin. Oare cum pot sa doarma astfel de oameni, stiindu-se atat de bolnavi?! Alo, Doamne, nu le trimiti de acolo un doctor cu o seringa?

Sigur, se poate spune ca Pacepa a tradat fugind pe poteca democratiei, in lumea libera, pe cand Snowden a ales o inchisoare supercorupta, un regim in care nu ai vrea sa traiesti, in care e bine ca omenirea sa nu se intoarca.

E de asteptat ca si Snowden sa-si faca opereatii estetice, sa devina de nerecunoscut, pana nu e prea tarziu. El nu mai are nici o sansa de a se reintoarce printre oameni. El a ales sa fie spion, sa lucreze intr-un serviciu ultrasecret. Cum de o face acum pe inocentul, ba pe eroul? S-a trezit sa faca bine omenirii, ca si cum nu am sti ca serviciile secrete se refac, precum caracatita sau coada de sarpe. Cele 20 de mii de documente pe care i le-a transmis prietenului sau din Brazilia demonstreaza ca acest act al tradarii l-a facut cu buna stiinta. Il avea in sange. Ca Nero, care a dat foc Romei. Vrea sa fie si el un nou Nero?

Unii justifica tradarea lui Pacepa, spunand ca a fost o tradare pozitiva impotriva unui regim satanic. Pe care insa l-a slujit o buna parte din viata. Da, dar si-a rascumparat pacatele turnandu-i pe dictatori. Ba partizanii lui sustin ca insasi cartea „Orizonturi rosii” e o cauza a caderii regimului, oricum, a fost o piedica la caruta. Dupa 89, generalul Pacepa a fost repus in drepturi, a fost facut erou, dar cei mai multi il considera tradator. Asta este eticheta cu care ramane in istorie, mai ales ca s-a cramponat de grade. Si pe el l-a tradat ambatul de a fi neaparat „dom’ gheneral”, cum ar spune Braescu. E grea soarta pentru cine face politichie si se baga cu ratul in hazna. Nici toate apele marii nu-l mai spala. Nu exista tradare pozitiva sau negativa, exista tradare.

In commedia dell’arte exista un personaj care sta cu granita intre picioare, cu un picior la rusi si cu celalat picior la americani. Si nu stie ce sa faca, incotro s-o ia.

Iar tradarea duce la lipsa de identitate. Oare Snowden e un tradator negativ pentru americani si pozitiv pentru rusi sau chiezi?! Cu sau fara operatii faciale, el nu mai are identitate, asa cum nu a mai avut nici Pacepa. Nicolaescu a fost imbrobodit de alde Lustig, un ingineras mort dupa drame comicoidale, care i-a tot amanat acest proiect, cu adevarat important. Un film despre omul cu o mie de fete sau despre „omul fara fete”, cum ii zicea el, ar fi facut senzatie. Si Nicoleascu putea sa-l faca, numai el ar fi putut sa faca spectaculos un asemenea film.

Am citit ca Tudor Giurgiu, si el un tradator si hot al TVR, vrea sa faca un film despre hotii de tablouri celebre din Olanda. De, hot la hoti trage! Mai bine ar face unul despre Snowden. E in stare, desi pentru asta i-ar trebui un Pacepa consilier.

O tara a tradatorilor ar fi oare posibila? Nu. Asa cum nu e posibila nici una a hotilor. Fiindca nu ar mai avea pe cine trada, pe cine fura. Snowden nu l-ar fi putut trada pe Pacepa si invers.

Extremele se resping, desi e posibil sa se si atraga. Dar, in fond, in orice directie se petrec, tot tradari. Tradatorii intre ei. Si tradarea atrage dupa sine o alta tradare si tot asa. Nu te poti astepta la nimic bun de la oameni care isi tradeaza patria, care sunt suspendati si demisi, dar ei continua s-o faca pe cocosii!

Grid Modorcea

Corespondenta de la New York pentru Ziaristi Online

PDF

C O M U N I C A T  D E  P R E S Ă

Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România îşi manifestă îngrijorarea faţă de modul cum este percepută, uneori, activitatea jurnalistică din ţara noastră şi, mai ales, faţă de generalizarea unor cazuri singulare de abatere de la normele Codului deontologic al ziaristului.

Din acest motiv, dorim să reafirmăm fermitatea noastră în a circumscrie orice gest jurnalistic principiilor acceptate în comunitatea jurnalismului democratic, în spiritul valorilor deontologice promovate constant în presa de la noi şi din străinătate.

Jurnaliştii pornesc de la recunoaşterea misiunii pe care o au, aceea de a informa corect, precis, echidistant şi echilibrat despre tot ceea ce se întâmplă în societate. Ei, jurnaliştii, aflaţi permanent în actualitate, în temeiul libertăţii de exprimare şi informare, conform prevederilor Constituţiei, dar şi a rigorilor profesionale, au datoria să monitorizeze şi să examineze critic şi responsabil orice posibile tentaţii şi derapaje de la conduită ale unor oameni aflaţi în funcţii publice, pe diferite paliere.

Misiunea jurnaliştilor este şi aceea de a veghea şi urmări permanent modul în care bunul public este administrat şi folosit, aducând la cunoştinţa comunităţii derapajele, dar şi faptele bune, în acelaşi spirit al corectitudinii profesionale.

Nu spunem o noutate afirmând că, în perioada postdecembristă, jurnalismul românesc s-a constituit şi dezvoltat ca o forţă incontestabilă în promovarea valorilor democratice, în consolidarea statului de drept.

Dezvoltarea spectaculoasă a „frontului” mass media, pe de o parte, prin creşterea numărului de publicaţii, de posturi de radio şi TV, prin ivirea resortului comunicării on-line, pe de alta, prin antrenarea unei cifre impresionante de ziarişti, a generat o consolidare impresionantă a presei în viaţa societăţii.

Există în Capitală şi în ţară ziarişti talentaţi, slujitori devotaţi, competenţi, investigatori de mare probitate, care îşi îndeplinesc meseria, nu odată pândită de riscuri şi sacrificii, cu suportarea multor privaţiuni, punându-se în slujba adevărului şi dreptăţii sociale.
Asistăm, uneori, cu regret şi la prestaţii care nu onorează breasla noastră, pe care nu suntem pregătiţi şi, în orice caz, nu suntem dispuşi să le privim cu detaşare. Nădăjduim ca asemenea situaţii care nu onorează breasla ziariştilor să nu pericliteze încrederea pe care oamenii o au în forţa presei.

Avem convingerea că opinia publică face distincţia între actul jurnalistic corect, realizat cu responsabilitate în presa scrisă, audiovizuală şi mediul on-line şi acele produse media „comerciale”, care încalcă deontologic, cu intenţie sau fără voie, pentru a influenţa sau manipula opinia publică.

UZPR se delimitează şi dezavuează orice asemenea comportament sau atitudine, care întinează statutul şi onoarea jurnalistului.
Nu vom ezita niciun moment să susţinem libertatea necondiţionată de exprimare a presei şi să luptăm pentru aceasta, având, totodată, grija şi responsabilitatea ca, prin comportamentul nostru profesional, jurnalismul să rămână pentru marele public o meserie credibilă, necesară şi respectată.

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania

PDF

Un Proiect al Asociatiei Pro Vita – Bucuresti

Detalii: AȘEZĂMÂNTUL SOCIAL „SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIIL” – Participați la cel mai recent proiect! Construirea unui adăpost pentru animale!

Fotografii: Cristina Nichitus Roncea

PDF

În epicentrul Istoriei

de Magda URSACHE

Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după primul război mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj NKVD, l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în ’46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului: glonţul”.
Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.
I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, România altfel (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe” (Jocul cu trecutul, Humanitas, 2013, p. 78). Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.
Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei RPR. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sorosisto-wizelizată, face din trădători disidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei cîrmaciului, ca Militaru, devotat KGB…
Dign, Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt alt fel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează?
Profesorul nu s-a temut de eticheta de… antisemit. A scris cu strîngere de inimă despre eroarea uriaşă de a se pune la dispoziţia Consiliului Memorial al Holocaustului din SUA arhivele M.Ap. Naţionale din anii ’38-’46. Trebuia semnat acel acord între ministrul Afacerilor Externe Mircea Duşa şi Paul Shapiro? Presa a taxat momentul ca „Turtucaia arhivelor militare” (Ion Măldărescu). S-au cedat în ce scop? Să se caute alţi criminali de război? A fost Holocaust în România pînă în ’46? Sau o fi vrînd Matatias Carp (cel care a scris negru pe alb că ţăranii români ungeau osiile căruţelor cu sînge de evreu şi-i membru – de onoare? – al Institutului „Elie Wiesel”) să afle probe despre românii „egalînd în cruzime Auschwitzul”? Experimentul Piteşti nu l-a egalat?
Profesorul nu s-a temut nici de eticheta de… ceauşist. În demersul său, istoricul onest compară, confruntă şi stabileşte ce-a fost şi cum a fost. N-a judecat, a explicat ca bun istoric. A mers pe linia documentelor în probleme de politică externă; predilect, relaţiile cu Israel şi cu SUA. Ceauşescu, a spus într-o luare de cuvînt, a fost ba exaltat, ba condamnat; ba geniu, ba monstru, însă istoricii, neînregimentaţi politic, trebuie să studieze epoca sine ira et studio. Şi a ţinut să sublinieze, fără ură, fără părtinire, că dictatorul a demolat Biserica Sfînta Vineri, nu şi Sinagoga Mare din Bucureşti, care găzduieşte acum Memorialul Holocaustului.
Mereu uităm trecutul (iar durata amneziei creşte şi creşte) sau îl corijăm à la Roller, à la Brucan, à la mincinoşii istorici de Partid unic, à la raportorul prim în Procesul comunismului, proces ce n-a condamnat nici un torţionar. Preocupat de falsurile din Raport (şi sper să nu fie final), Gh. Buzatu a văzut cum s-au minimalizat drama generalilor, drama elitei politice, drama presei libere, drama Bisericii, drama Academiei Române, din mereu obsedantul, criminalul deceniu, cînd o zecime din naţiune a fost trimisă în detenţie. În istoria tismănizată, de la 2 milioane de victime ale comunismului s-a ajuns la 350.000. Pentru unii, cifra victimelor creşte, pentru alţii, scade. Şi ce puţin se vorbeşte, în cele 666 de pagini ale compilului humanizat şi larg difuzat, de felul cum a fost spălată de laşitate şi de trădare faţa ţării, prin jertfa rezistenţilor din munţi, a celor care au suportat tortura „reeducării”, a exilaţilor, a rebelilor mineri din Lupeni ’77, a răzvrătiţilor braşoveni din ’87, a scriitorilor curajoşi, cel dintîi fiind Paul Goma… Vrînceanul Buzatu n-a ocolit chestiunile delicate, temele cu risc. Nefiindu-i frică să nu deranjeze pe careva, a rămas în epicentrul Istoriei. Îl privea în cel mai înalt grad ce se întîmplă cu etnia. Cei 30.000 de „turişti sovietici”, veniţi în decembrie ’89, n-au plecat decît în octombrie ’90; premierul Roman, cică, n-ar fi fost informat de Caraman, şef SIE. Există documente în acest sens? a întrebat Profesorul. Sau sunt la fel de credibile ca şi cele despre terorişti? S-a luptat cu alte şi alte categorii de rolleri, cu haustologii gata să comercializeze suferinţa, pînă mai ieri cercetători ai PCR, perioada Dej-Pauker, cu adezioniştii la evenimente trecute prin filtrul PC, cu antiunioniştii, reveniţi în forţă, vrînd să vadă România in pieces. Convins că istoria se repetă, a urmărit cum se neagă iarăşi rolul lui Cuza în formarea statului român. Avea pentru ei un nume generic: „cioflingheri”. De 24 ianuarie chiar, într-o foaie ieşeană, se făcea caz de episodul mişcării separatiste; unul dintre anti-unionişti, N. Istrati, are stradă centrală în Iaşi, locul Unirii Mici. Cine a făcut propunerea asta şi cine a aprobat-o? Ştiu, dar nu-l mai numesc, de silă: un „cioflingher”.
Pentru că a scris adevărul istoric româneşte despre Basarabia, cuvîntul Profesorului a trecut Prutul. Intelectualii de frunte ai celuilalt stat român l-au cinstit cum se cuvine. Pentru ei toţi, 22 iunie ’41 e „clipa astrală a istoriei naţionale”. Buzatu n-a putut să-l ignore pe marele actor al scenei istorice de atunci. Să fie clar: cărturarul nu-l vrea inocentat (v. şi Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului), dar, pentru o dreaptă înţelegere, ne pune sub ochi documentele semnate de mareşal, începînd cu celebrul ordin batjocorit de „cioflingheri”: „ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul [...]. V-o cere Neamul,  Regele şi Generalul vostru”. Pentru ca, în interviul luat de ziaristul Lamberto Sorrentini pentru „Il Tempo”, în ian. ’43, acest erou tragic să mărturisească: „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba” (v. Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, ed. Mica Valahie, 2002, p. 378-379).
La „proces”, în faţa „tribunalului” (ghilimelele îi aparţin Profesorului, fiind vorba de un anti-proces, într-un ne-tribunal) a rostit: „Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă”. Ce alt şef de stat a avut curaj să-i spună lui Hitler: „Nu îi dau pe evreii mei”? Mamei sale, n-a ezitat, în ultimul cuvînt adresat, chiar în ziua execuţiei, la 1 iunie 1946, să-i spună cu limbă de moarte: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De-ar fi să reîncep iar, aş face la fel”. A refuzat graţierea, ca să moară în ţară.
„Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim. Paul Goma, spre luare aminte, scrie cu majusculă Cedarea (din ’40). Iar Andrei Vartic, altă cruce de român, în Cealaltă Românie, număra un milion de români dispăruţi între ’40 şi ’52 din Basarabia. Şi-mi vin în minte întrebările formulate de Profesor: de ce, în loc de un armistiţiu care putea fi încheiat de Antonescu, Mihai I a întors armele fără condiţii? Din defetism, dacă vreţi a-i spune aşa? În fapt, termenul sună mai dur în cărţile istoricului care nu ascultă de tabu-uri. A urmat înţelegerea Churchill-Stalin, ca România să revină „măreţei” Uniuni în procent de 90%. Şi cum Comisia Aliată de Control (URSS, SUA, Anglia) era prezidată de Susaikov, peste el fiind Vîşinski, preşedintele Tribunalului Suprem, procentul de 90% a devenit 100%; cu tragicele consecinţe, în pofida faptului că România s-a plasat „în efortul militar antinazist” pe locul 4, după URSS, SUA, Anglia. Pumnul şi uşa s-au trîntit în nasul regelui, iar România a primit, la schimb de vieţi, bolşevizare forţată- Alte întrebări? De ce a încetat greva regală şi cum a reuşit Groza să-l determine pe rege să renunţe la grevă? De cei 300.000 de basarabeni „repatriaţi” în URSS ce s-a ales? Faptul că Mihai I s-a dus la Moscova, la 9 mai 2010, cu Duda după el în uniformă, ce semnifică?
Profesorul i-a iubit pe românii filo-români; i-a detestat pe românii anti-români. A perceput ca pe o mare răspundere, ca pe o datorie implicarea în stoparea „omului nou”, cel postdecembrist, globalizat transetnic, după alt dicteu. A urît, în egală măsură, şi trădările, şi pasivitatea, şi docilitatea românilor. N-a uitat să citeze, în Istoria să judece (ed. TipoMoldova, 2013) un articol apărut în „New York Times”, în 16 august ’53: „Nici un popor nu are mai multă repulsie faţă de comunism decît cel român şi nici unul nu face mai puţin pentru a-l înlătura”.
Pe blogul lui Ion Coja, sub pseudonimul Koba (apelativ pentru Stalin, un monstru al istoriei „superior” lui Hitler) oferea pilule de leac pentru boala supuşeniei. Una dintre ele: Vîşinski le-ar fi spus guvernanţilor roşii de la Bucureşti: „Vă dăm orice, în numele frăţiei cu URSS, numai lemn din Siberia să nu vreţi, că la voi sunt destule cozi de topor”. Avea umor Profesorul. Făcea haz de necaz şi de nehaz. Cu pîrele la Poartă, la Kremlin, la Bruxelles, la Casa Albă, s-a tot mers şi se merge, ba chiar concomitent. Pentru vechile cozi de topoare, ca şi pentru cele noi, primează interesul străin neamului.
Fireşte, textele sale cu fibră polemică au determinat atacuri dinspre „cioflingheri”. Mai nou, acuza de naţionalism, chiar bine temperat, se echivalează cu şovinismul. Pentru foştii agenţi de bolşevizare şi pentru fiii lor, acum multiculturalizatori, Gh. Buzatu a fost inamic redutabil. Şi-a pus la punct adversarii de idei fără a fi agresiv, cu competenţă profesională de netăgăduit. Echilibrat, dar ferm.
Mereu inconvenabil, Profesorul! A scos de sub lacăt Documente din Arhiva Codreanu (împreună cu Victor Roncea), de bază pentru cercetătorii viitori ai Mişcării Legionare, Documente ieşite din arhiva secretă a URSS, Documente privind „procesul” lui Ion Antonescu. S-a sprijinit nu pe ficţiuni, ci pe Documente după Documente. Mereu dezvăluiri importante, fundamentale, iar concluziile au fost limpezi, pe măsura documentării.
Documentul – Biblia sa – a fost mereu argumentul hotărîtor, imbatabil, împotriva istoriei corectate politic. Buzatu i-a căutat pe români în arhivele SUA, ale Moscovei, ale Angliei… Şi a pus accent pe faptul că, după deschiderea arhivelor prilejuită de căderea sistemului comunist în Est-Europa, multe probleme au apărut în altă lumină, presupunînd re-dezbateri. Iată de ce cordul său a rezistat cu greu la Legea Arhivelor. Rămînem cu copii xeroxate şi dăm emitenţilor actele originale? Asta distruge practic Arhiva Naţională, a spus el. În faţa Arhivei Statului din Iaşi cresc la propriu bălării – simbolic? – de parcă ar fi clădire părăsită.
Ultima carte pe care a ţinut-o în mîini Gh. Buzatu, chiar înainte de a se stinge, carte grea, mare, a fost Istoria să judece, care poate avea o variantă de titlu: Documentul să judece. Cabala mediocrilor, acţionînd mereu şi mereu în Universitatea iaşiotă, n-a găsit ore pentru Profesor. Prohibiţia istoricilor fără operă a funcţionat şi în cazul Buzatu, deşi, acolo, la catedră, îi era locul, binemeritat pentru erudiţia sa, dar şi pentru forţa sa de convingere. Studenţii n-au putut auzi lecţia Profesorului Gh. Buzatu, la comemorarea zilei negre, 28 iunie, 1940: Atenţie la România. I-au deschis drumul spre catedră nu Alma Mater Iassiensis, ci Universitatea din Craiova şi cea din Constanţa. N-a fost nici membru al Academiei, ca atîţia „elitişti”, „cu semnul minus”, cum le spune sociologul Ilie Bădescu.
Începuse să mi se pară firesc ritmul neobişnuit de lucru al Profesorului: primeam unul după altul semnal de carte nouă. N-am numărat, dar cred că are mai multe cărţi decît ani.
La înmormîntare a plouat. Cum să nu-i pară rău celui plecat cînd mai avea multe de spus/scris, pe orice temă (n-a cunoscut prudenţa laşă) din istoria ultimilor 100 de ani. „Toate, obişnuia, să repete, se află în arhive. Acolo e răspunsul pentru toate”.
Dintr-un acut simţămînt al binelui comun, şi-a sprijinit discipolii, oferindu-le un îndreptar. E rîndul „buzăţeilor” (aşa se numeau doctorii şi doctoranzii săi) acuma. Unul dintre cei mai apropiaţi, cercetătorul Corneliu Ciucanu, şi-a adus aminte că Profesorul, cînd pornea la drum pentru o lansare de carte, pentru o conferinţă (mereu captivantă) obişnuia să spună, în felul lui Petre Ţuţea: „Cu Dumnezeu înainte…, că Dumnezeu e român”.
Sunt şi victorii, Profesore. Una de care n-aţi mai apucat să vă bucuraţi e că tovii Institutului „Elie Wiesel” au pierdut: Sfîntului Închisorilor, cum i-a spus Nicolae Steinhardt lui Valeriu Gafencu, nu i s-a luat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, aşa cum a propus capul Institutului, Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian, agit-prop marxist. S-a întîmplat în 30 mai, 2013, graţie Fundaţiei Ogoranu, graţie Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, a tuturor luptătorilor anticomunişti împotriva celor care au decimat, au pustiit, au distrus ţara. Petiţia a fost semnată de Părintele Iustin Pârvu (învăţătura sa fiind: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi spre ce să te îndrepţi) dar şi de Dumneavoastră.
Primul ministru, adică V. Ponta, îl poate elibera din funcţie pe Al. Florian, numai s-o vrea, după o asemenea „acţiune” penibilă.
Trebuie să fim lăsaţi să ne comemorăm sfinţii şi eroii. Avem multe comemorări de făcut: Sighetul, Aiudul, Piteştii, Canalul, „Săptămîna Roşie”, 28 iunie-3 iulie 1940…
Oricum, victoria asta e un semn bun. Părintele Iustin Pârvu, plecat şi el în ceruri, a promis românilor că rămîne totuşi cu noi. Îl cred.

Nota: Dupa ce am trimis textul spre publicare, am aflat din adresa A.F.D.P.R., datata 2 iulie 2013, ca victoria care m-a bucurat n-a fost victorie. Inimaginabil, Consiliul Local al orasului Tg. Ocna a retras iarasi titlul de cetatean de onoare acordat lui Valeriu Gafencu, mort in temnita sinistra a Aiudului dupa ce l-a ajutat sa nu moara pe pastorul  Wurmbrand, cedindu-i streptomicina.

Acesti “chirurgi” ai Istoriei rezistentei romanilor la bolsevizare nu cedeaza. Capitulam?

P.S.
Un miles gloriosus al Securităţii, mînat de diavolul contestării, a apărut (invitat, neinvitat?) la comemorarea de la Academie din 6 iunie, cînd Profesorul ar fi împlinit 74 de ani. Mereu în eclipsă de bun simţ, măruntul conferenţiar, dîndu-se drept profesor universitar (în ce materie?; în de toate, ca shaorma) a găsit cu cale, că-i mai învăţat şi mai democrat să se delimiteze de ideile lui Gh. Buzatu. Venise momentul: istoricul nu-i mai putea replica pe loc.
Cine-i individul? O nulitate, cu apetenţa parvenirii prin pactul cu „Securiţica”. În pustiul cranian al vorbitorului despre orice şi nimic (se imaginează „cioclopedic”, deşi e de o ignoranţă multilateral dezvoltată), Profesorul apărea ca antonescian, codrenist, ceauşist…, numai pentru că se ocupase de aceste subiecte. Croitoraşul cel viteaz i-a trecut în revistă „erorile”, povestind adunării cum îl pusese el la punct pe alt istoric de elită, Larry Wats, prieten cu Gh. Buzatu. Unde? În America. N-a spus şi că ajunsese acolo pe locul unui coleg de catedră, al cărui paşaport fusese refuzat de Secu. Ştiţi cum se petreceau lucrurile: Ministerul Învăţămîntului zicea da, Secu ba, dacă refuzai să fii „lucrat” de ofiţerii operativi. Ei îşi trimiteau omul (pe Creţu Nicu) la post, gata instructat.
Lovitura mor(t)ală a dat-o susnumitul Croitoraş înfierînd înscrierea Profesorului în PRM. Tactul politic probat în perioada cînd Gh. Buzatu a fost vicepreşedintele Senatului n-a intrat în vederea lui N. Creţu. Măcar să fi citit dezbaterile pe marginea Tratatului româno-rus, din şedinţa istorică din 3 noiembrie 2003, editate in memoriam de Vicovia, sub titlul: Blestemul poziţiei geopolitice a României: «Suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu!».
De altfel, ca maestru al interpretărilor alba-neagra, „locotenentul” N.C. a fost gata să-i facă „dosar” de cadre lui Mircea Eliade, ca apoi să se re-plieze, încercînd să intre sub pielea lui Basarab Nicolescu. Oportunism? Ba lichelism sadea de „persoană de sprijin”.
De precizat că Gh. Buzatu a avut Dosar de Urmărire Informativă, sub numele Barbu, Bianu, Banu; că există ordine de izolare, de „destrămarea anturajului”, că i s-au interceptat scrisori, că i-au fost supravegheate relaţiile cu străinii, că s-a instalat tehnică operativă la locul de muncă, inclusiv mijloace video. În ’89, i s-a interzis semnătura prin ordinul Elenei Ceauşescu. De ce? Pentru că, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Portland, Oregon (v. nota informatorului, din 20 ianuarie ’89, din dosar) a prognozat că socialismul a învins în Est „printr-o greşeală” şi că regimurile socialiste, inclusiv cel din România, se vor prăbuşi fără întîrziere.
Cu un aer aproape justiţiar (parantetic spus: din 1968, ofiţerii erau înscrişi direct în anul al treilea la Drept, secţia FF; aşadar, Securitatea noastră, Justiţia noastră), debiloidul vorbareţ a încercat să deformeze, să denatureze, să lase bale, pretinzînd că ar fi în chestie. Nu-i niciodată.
A vrut să dea o lecţie… academică Profesorului, să deschidă ochii şi urechile asistenţei (ca membru al cooperativei „Ochiul şi Timpanul”) asupra minusurilor istoricului Gh. Buzatu? N-a fost decît jalnic. A plecat din adunare cu conştiinţa (?!) împăcată că şi-a îndeplinit misia. Infamantă. Cu Mihai Drăgan, ultimul eminescolog de ţinută europeană al Universităţii ieşene, i-a mers: a fost în fruntea omertei care l-a omorît cu zile, prin denigrări-defăimări.
Necruţător cu impostura, Cezar Ivănescu l-a înjurat spectaculos în plenul unei adunări, reproşîndu-i că a falimentat editura Junimea. Nici că i-a păsat. A continuat să cadă muscă-n lapte la zbateri şi dezbateri, făcînd, chipurile, lecturi critice, dar poluînd moral.
N-ar strica să ia o curăţenie, cum ar zice I.L. Caragiale. Sau să-i administreze una revistele literare ieşene, care nu se ştie de ce (ori ştie SIE?) îl mai publică.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea

PDF

ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINTĂ DIN ROMÂNIA

Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie

COMUNICAT

Sâmbǎtǎ, 20 iulie 3013, a avut loc la Focşani, simpozionul ştiinţific

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE (1958-1968),

organizat de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a AOŞR, în colaborare cu Muzeul Vrancei.

Lucrǎrile simpozionului au fost moderate de Ioan Scurtu, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a AOŞR.

Au participat circa 40 de profesori, cercetǎtori ştiinţifici, arhivişti şi editori din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Piteşti, Galaţi, Bacǎu, Focşani.

În comunicǎrile prezentate de Constantin Buşe, Jipa Rotaru, Liviu Ţǎranu, Andreea Pop, Cornel Ţucǎ, Constantin I. Stan, Luminiţa Giurgiu, Iulian Boţoghinǎ, Teodora Giurgiu, Horia Dumitrescu au fost analizate relaţiile internaţionale şi politica externǎ a României în perioada cuprinsǎ între retragerea trupelor sovietice (1958) şi invadarea Cehoslovaciei de cǎtre trupele Tratatului de la Varşovia, acţiune condamnatǎ energic de liderul politic român Nicolae Ceauşescu.

Prima parte a simpozionului a fost dedicatǎ istoricului GHEORGHE BUZATU, care a încetat din viaţǎ în urmǎ cu două luni, la 20 mai 2013.

Personalitatea marelui istoric a fost evocatǎ de Ioan Scurtu, Petre Ţurlea, Constantin Buşe, Valentin Ciorbea, Jipa Rotaru, George G. Potra, Nina Deşliu, Silviu Moldovan, Ioan Mitrea, Stela Cheptea.

În cuvântul sǎu, George G. Potra, dupǎ ce a evidenţiat bogata activitate ştiinţificǎ desfǎşuratǎ de marele istoric, a propus iniţierea unor demersuri pentru primirea lui Gheorghe Buzatu post mortem în Academia Românǎ.

Propunere a fost susţinutǎ de mai mulţi participanţi la simpozion, apreciindu-se cǎ acesta ar fi un act de reparaţie moralǎ pentru unul dintre cei mai mari istorici români.

Redǎm, în continuare, comunicarea prezentatǎ în cadru simpozionului de profesorul Ioan Scurtu, publicatǎ în revista “Convorbiri literare”, Iaşi, nr. 6 din iunie 2013:

GHEORGHE  BUZATU – AŞA CUM  L-AM  CUNOSCUT

Pe Gheorghe Buzatu l-am cunoscut în anul 1960, cu prilejul participǎrii mele în delegaţia studenţilor bucureşteni la festivitǎţile prilejuite de centenarul Universitǎţii “Alexandru Ioan Cuza”. Atunci am fost însoţiţi de câţiva colegi ieşeni, între care Gheorghe Buzatu. Am discutat multe şi de toate, mai ales cǎ amândoi ne propusesem sǎ  ne specializǎm în istoria contemporanǎ a României. La plecare, de la fereastra vagonului, i-am spus: “Pe cǎrǎrile vieţii ne vom mai întâlni”, iar Gheorghe Buzatu a întǎrit vorbele mele cu un salut ostǎşesc.

Nu ştiam atunci cǎ aceste cuvinte aveau sǎ devinǎ realitate. Dar este cert cǎ pe “cǎrǎrile vieţii” ne-am întâlnit de sute şi sute de ori. Când dânsul venea în Bucureşti mǎ vizita la Facultatea de Istorie sau la mine acasǎ. La rândul meu,  când ajungeam la Iaşi, mergeam la Institutul de Istorie şi Arheologie “A.D.Xenopol”, unde Gh. Buzatu era secretar ştiinţific. Mai întâi mǎ conducea la directorul Mircea Petrescu-Dâmboviţa, reputatul arheolog, care voia sǎ ştie “ce noutǎţi mai sunt în Bucureşti”.  Apoi în biroul sǎu, la o cafea fǎcutǎ de Valeriu Florin Dobrinescu, discutam probleme de istorie contemporanǎ. Eu mǎ specializam în problematica vieţii politice, iar Buzatu şi Dobrinescu în relaţiile internaţionale. Eram preocupaţi mai ales de evoluţia raporturilor dintre marile puteri şi implicaţiile asupra României. Doream sǎ “spargem” tiparele impuse “frontului istoriografic” de rigorile ideologice ale timpului, apelând la documentele de arhivǎ.

Şi am reuşit. Eu mi-am susţinut doctoratul cu lucrarea Întemeierea şi activitatea Partidului Tǎrǎnesc (1918-1926), iar Gheorghe Buzatu cu România şi trusturile petrolifere internaţionale pânǎ în 1929, pe care amândoi  le-am publicat înainte de 1989.

Am dat curs solicitǎrilor sale de a colabora la “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie <A.D. Xenopol>” şi de a participa la unele sesiuni ştiinţifice organizate de Filiala Iaşi a Academiei, dupǎ cum şi dânsul a fost prezent la acţiuni desfǎşurate în Bucureşti.

Iniţiativa colaborǎrii noastre ştiinţifice i-a aparţinut. Avea o puternicǎ forţǎ de convingere şi nu  putea fi refuzat. Astfel am devenit coautor la volumele Nicolae Titulescu şi strategia pǎcii, Actul de la 23 August 1944 în context internaţional, Românii în istoria universalǎ, coordonate de Gheorghe Buzatu.

Având posibilitatea de a studia în arhive din alte state, în primul rând din SUA, Gheorghe Buzatu a adunat o zestre documentarǎ considerabilǎ pe care a început sǎ o valorifice. Menţionez, cu titlu de exemplu, cǎ este istoricul român care a publicat toate variantele stenogramelor de la întâlnirile Stalin-Churchill-Roosevelt din 1943-1945, iar cartea sa Din istoria secretǎ a celui de-al Doilea Rǎzboi Mondial, publicatǎ  în 1988, s-a vândut 200 000 de exemplare.

Momentul Decembrie 1989 l-a gǎsit pe Gheorghe Buzatu în plinǎ forţǎ creatoare. În mod firesc, ar fi trebuit sǎ fie susţinut de cei pe care i-a ajutat, le-a publicat studiile, le-a luat apǎrarea ori de câte ori împrejurǎrile o cereau. Dar la români “recunoştinţa este floare rarǎ”, iar Buzatu a devenit ţinta  atacurilor  publice din partea unor colegi, deveniţi peste noapte anticomunişti şi monarhişti.

În acest context, Gheorghe Buzatu a decis sǎ pǎrǎseascǎ Institutul pe care la slujit timp de trei decenii. Cu sprijinul lui Cristofor Simionescu, preşedintele Filialei Iaşi a Academiei Române, a înfiinţat Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeanǎ, al cǎrui director a devenit.

Buzatu a fost însoţit de câţiva colaboratori de marcǎ, între care Valeriu Florin Dobrinescu şi Stela Cheptea, iar noua instituţie s-a impus rapid în viaţa ştiinţificǎ a României.

Deşi era un reputat specialist în istoria contemporanǎ, Gheorghe Buzatu nu şi-a gǎsit un loc la  nici o Universitate din Iaşi. Decis sǎ-şi construiascǎ o carierǎ didacticǎ, a  “peregrinat” la Sibiu şi Alba Iulia, reuşind apoi sǎ se titularizeze la Universitatea din Craiova.

Am satisfacţia de a fi fǎcut parte din comisiile care au decis ca Gheorghe Buzatu sǎ ocupe, prin concurs, postul de cercetǎtor ştiinţific gradul I şi cel de profesor universitar, precum şi de a i se acorda titlul de conducǎtor de doctorat.

Gh. Buzatu a fost pensionat, fǎrǎ ştirea sa, de Universitatea din Craiova, care a revenit asupra deciziei, dar profesorul a decis sǎ demisioneze şi s-a transferat la Universitatea “Ovidius” din Constanţa, continuându-şi activitatea în cadrul Şcolii Doctorale.

Înzestrat cu o mare putere de muncǎ, dar şi cu o voinţǎ de fier, Gheorghe Buzatu a abordat o tematicǎ tot mai complexǎ şi dificilǎ: extrema dreaptǎ  şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, România şi cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial, rolul mareşalului Antonescu, instaurarea comunismului în România etc. etc.

Pentru impostori şi politruci, Buzatu nu a fost un istoric comod, mai ales cǎ el apela de fiecare datǎ la documente de arhivǎ. Neputând sǎ-l combatǎ cu argumente ştiinţifice, respectivii au recurs la practicile lui Mihail Roller din anii stalinismului, urmǎrind sǎ impunǎ o “linie oficialǎ”  în abordarea problemelor de istorie.

Gheorghe Buzatu nu a fost primit în Academia Românǎ, deşi opera sa o depǎşea cu mult pe cea a oricǎrui membru al Secţiei de Stiinţe Istorice şi Arheologie. A obiectat  un fost membru al CC al PCR, care-l elogiase pe Nicolae Ceauşescu, inclusiv de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR. Drept “recompensǎ”, din membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România,  respectivul a devenit membru titular al Academiei Române.

O oarecare compensaţie a venit prin alegerea lui Gheorghe Buzatu, la propunerea mea, în calitate de membru al Academniei Oamenilor de Ştiinţǎ din România. Potrivit legii din ianuarie 2007, AOŞR este “for naţional de consacrare ştiinţificǎ”, reunind “personalitǎţi ştiinţifice reprezentative” din ţarǎ şi din strǎinǎtate.   Iar Gheorghe Buzatu era o asemenea personalitate.

Am primit cu bucurie propunerea sa de a elabora împreunǎ o lucrare amplǎ privind istoria contemporanǎ a României, întemeiatǎ pe documente, pentru a oferi profesorilor şi tuturor celor intersaţi o imagine corectǎ asupra acestei etape din evoluţia ţǎrii noastre. În 1999 a vǎzut lumina tiparului, la Editura Paideia, volumul Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), 685 pagini, autori Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu.

La rândul meu, am obţinut colaborarea lui Gheorghe Buzatu  la volumul VIII al tratatului  Istoria Românilor. România întregitǎ (1918-1940), pe care  l-am coordonat (2003, 856 p.).

Am colaborat cu multǎ plǎcere la volumele omagiale dedicate istoricului Gheorghe Buzatu, şi am fost onorat, la rândul meu, de contribuţiile sale la Omagiu  istoricului Ioan Scurtu (2000, 822 p.) şi mai ales la 1940. Iluzii, teamǎ, trǎdare şi terorism internaţional. Omagiu profesorului Ioan Scurtu (2 vol., 534 p.+  597 p.),  lucrare pe care a iniţiat-o şi coordonat-o, împreunǎ cu Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu şi Cristina Pǎiuşan-Nuicǎ.

Una dintre cele mai impresionante realizǎri ale istoricului Gheorghe Buzatu este editarea operelor unor mari înaintaşi, precum şi ale multor contemporani, reprezentând principalele domenii ale creaţiei intelectuale. A  avut şansa de a gǎsi un colaborator pe mǎsurǎ – Aurel Ştefanachi, diectorul Editurii Tipo Moldova. În ultimul deceniu au fost publicate ediţii anastatice din operele lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Andrei Şaguna, Dimitrie Cantemir, Vasile Pârvan, N.Iorga, Virgil Madgearu, Vintilǎ Brǎtianu etc. La Tipo Moldova au fost republicate cǎrţile lui Gheorghe Buzatu, dar şi ale unor tineri istorici, precum Florin Banu sau Sorin Liviu Damean. Mǎ regǎsesc şi ei în colecţia “Opera Omnia” îngrijitǎ de Gheorghe Buzatu cu 31 de titluri.

Deşi a avut de fǎcut faţǎ multor necazuri şi greutǎţi, a fost lovit cu urǎ de politrucii deveniţi peste noapte istorici, Gheorghe Buzatu şi-a pǎstrat optimismul şi generozitatea. A împǎrtǎşit din cunoştinţele sale nu numai prin scris, ci şi prin viu grai, în cadrul unor simpozioane şi conferinţe ştiinţifice, a unor emisiuni de radio şi TV etc. Intervenţiile sale erau urmǎrite cu  viu interes, deoarece, de fiecare datǎ, venea cu noutǎţi, bazate pe arhivele Kremlinului, ale SUA sau ale României. Era, ceea ce s-ar putea numi, un istoric spectaculos, expunerile sale dezvǎluind documente secrete, culise nedescifrate, situaţii limitǎ, pe care le prezenta ca un autor de romane poliţiste, concluzia venind dupǎ o amplǎ investigaţie a tuturor laturilor temei abordate.

Gheorghe Buzatu avea cultul prieteniei  şi al respectului pentru toţi cei care doreau sǎ cunoascǎ adevǎrul istoric. A dat curs tuturor inviaţiilor care i-au fost adresate, în ţarǎ sau în strǎinǎtate. L-am ascultat în zeci, poate în sute de ocazii – la Academia de Ştiinţe din Moscova, la Universitatea de Stat din Chişinǎu, la cursurile Universitǎţii de Varǎ de la Vǎlenii de Munte, la Clubul Istoricilor ”N Iorga” (organizat de Constantin Gǎucan), la Muzeul Vrancei (gazdǎ fiind Horia Dumnitrescu), la Universitatea din Craiova (moderate de Sorin Liviu Damean) etc .

Ultima datǎ am fost împreunǎ la Bârlad, dând curs invitaţiei adresate de profesoara Oltea Rǎşcanu-Grǎmǎticu, în ziua de duminicǎ, 19 mai 2013. Gheorghe Buzatu a fost în mare formǎ: documentat, combativ, convingǎtor. Ne-am despǎrţit la orele 16, el plecând  la Iaşi împreunǎ cu prietenul şi colaboratorul sǎu Corneliu Ciucanu, iar eu luând trenul spre Bucureşti.

A doua zi, luni, 20 mai, de la ora 9,  mi-a trimis mai multe e-mail-uri, ca de obicei la început de sǎptǎmânǎ. Dupǎ câteva ore, doamna Stela Cheptea m-a anunţat cǎ  “a murit Buzatu”.  Am rǎmas înmǎrmurit şi cu greu mi-am putut reveni.

Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lǎsat o OPERĂ nemuritoare, o adevǎratǎ şcoalǎ la care s-au format studenţii, masteranzii şi doctoranzii sǎi, o pildǎ de patriotism autentic.

Eu am pierdut un coleg, de prietenia cǎruia am beneficiat timp de cinci decenii şi un colaborator apropiat pe tǎrâmul istoriei contemporane.

Surse: Ioan Scurtu via Ziaristi Online

Nota: Portalul Ziaristi Online si Asociatia Civic Media sustin din toata inima initiativa Domnilor Profesori. Ar fi o onoare pentru Academia Romana ca sectia sa de Stiinte Istorice sa o transpuna in realitate. Dar oare o vor face?

Cititi si: Dosarul de Securitate al istoricului Gheorghe Buzatu. Victor Roncea: Uriasa personalitate a Profesorului nu va putea fi stirbita niciodata

PDF

Operatiunea din Taiwan prin care micul agent al lui George Soros, Remus Cernea – introdus in Parlamentul Romaniei pe sub usa, pe mainile murdare ale lui Victor Ponta si Radu Mazare – a incercat sa submineze interesele de politica externa nationala ale Romaniei se aseamana foarte mult cu tentativa extremistului Laszlo Tokes de a-l aduce pe Dalai Lama in “Tinutul Secuiesc”, cu consecintele ulterioare devastatoare pe latura relatiilor Romania-China, si asa aproape distruse de prioritatile agendei anti-nationale a presedintele demis al Romaniei, Traian Basescu. Parca pentru a-l completa pe Remus Cernea, prezidentiabilul lui Traian Basescu si al Retelei Soros, Mihai Razvan Ungureanu, recompensat de Ungaria pentru actiunile sale anti-romanesti din perioada scurtului sau mandat de prim-ministru, acum face pe compasionatul fata de situatia – ungurilor?, romanilor? – din Harghita-Covasna, din postura consacrata de mini-Ceausescu.

Tristetea presei de limba romana din tara noastra este ca pare sa nu mai aiba deloc nici interes si nici specialisti in decriptarea si explicarea unor mesaje si initiative anti-nationale intrevazute in miscarile politicienilor din Romania. De exemplu, recentele multumiri aduse de presedintele demis al Romaniei presedintelui Ucrainei, Viktor Ianukovici, in contextul existentei unei campanii sinistre de deznationalizare la adresa romanilor din Transcarpatia, nordul Bucovinei, Tinutul Herta si sudul Basarabiei cat si a unor atacuri repetate si sfidatoare la adresa statului UE si NATO Romania – vedeti decapitarea bustului lui Mihai Eminescu si declararea pe capete ca persona non grata in Ucraina a unui numar ridicat de jurnalisti, scriitori si activisti romani in ultimii doi ani – au ramas total neanalizate. Domnul presedinte s-a dovedit un veritabil PR-ist pentru un KGB-ist, la fel cum predecesorul sau, Emil Constantinescu, s-a gandit sa ofere cea mai inalta decoratie a statului roman – Steaua Romaniei – unor alti doi dusmani recunoscuti ai tarii si natiunii noastre: Leonid Kucima si Piotr Lucinski, ambii formati la scoala KGB. Dar nu-i bai: si Basescu l-a decorat pe Tokes cu aceeasi distinctie nationala. Desi acum, in campanie agresiva “pro-romaneasca” cu unic scop euro-electoral, se face ca a uitat cu cine si pentru ce a stat la masa la Baile Tusnad.

In acest cadru transpirat public, de amicitie brusca si fierbinte Basescu-Ianukovici, declaratiile presedintelui Romaniei din cadrul aceleiasi reuniuni de la Sulina, privind reanalizarea situatiei vizelor pentru cetatenii Republicii Moldova, par sa aiba mai mult legatura cu recenta cerere a Ucrainei adresata imperativ Romaniei, de ridicarea vizelor pentru cetatenii ucraineni, ceea ce ar face ca raketii ex-sovietici sa intre in UE ca in branza, de pe teritoriu romanesc, cu parafa tovarasului de drum de la Cotroceni. Nici efuzia de testosteron si circul lui Basescu din praful santierului Autostrazii Arad – Nadlac nu au fost analizate in presa, in context international, desi, in practica, Autostrada A1 face parte din coridorul pan-european IV, al carui scop trasat este sa conecteze portul Constanta de… Ungaria via Bucuresti. Iar ungurii, se vede treaba, isi cunosc interesul. Deci, pentru cine se agita, de fapt, presedintele demis al Romaniei? Pentru romanii din Moldova sau pentru Ucraina? Pentru Romania sau pentru Ungaria? In cazul de mai jos, analistul de politica internationala Dan Tomozei, vede de la Beijing ceea ce responsabili de securitate nationala par sa nu vada din propria ograda. (Z.O.)

COMENTARIU | Mihai Răzvan Ungureanu vs. Remus Cernea

Ungureanu şi Cernea se suprapun ca mesaj dacă privim cele două teme. Ungaria revendică zona din România în care locuiesc români de etnie maghiară, China susţine principiul existenţei unei singure Chine, considerând Taiwanul parte integrantă a statului. Fireşte, situaţiile diferă consistent. Niciunul dintre cei doi reprezentanţi ai Parlamentului României (şi nu doar ei) nu au judecat efectele pe care le pot produce prin susţinerea unor acţiuni şi declaraţii în spaţiul public, uitând că sunt parlamentari, de la intrarea până la ieşirea din mandat.

“Este limpede că starea de sărăcie economică şi socială în nordul judeţului Harghita este programată politic. (…) Asistăm, de fapt, la o aparentă incapacitate de absorbţie a fondurilor europene. Nu cred că acest lucru este real, cred că, din păcate, în mod voit, nordul judeţului Harghita este păstrat în afara oricărei şanse de prosperitate economică, iar acest lucru, replicat şi în alte zone ale României, dă dimensiunea exactă a incapacităţii administrative a unei părţi din clasa politică românescă şi, nu în ultimul rând, ne arată cât de îngust şi de meschin este calculul politic la nivelul aleşilor locali” – Mihai Răzvan Ungureanu, senator – România, august 2013

“De asemenea, indiferent de ceea ce ar spune reprezentanţi ai autorităţilor române sau ai altor state, avem deplina îndreptăţire politică de a efectua şi alte noi vizite în Taiwan pentru a ne întâlni acolo cu oricine dorim. Este o atitudine nepotrivită, de oriunde ar veni ea, aceea de a sugera în vreun fel restricţionarea drepturilor noastre cetăţeneşti de a vizita Taiwanul şi drepturile noastre politice de a avea opinii şi iniţiative şi a deschide un dialog, în calitate de deputaţi, pe orice temă şi cu oricine considerăm de cuviinţă. Personal îmi voi apăra aceste drepturi în orice fel de circumstanţe” – Remus Cernea, deputat – România, august 2013

Doi domni care se luptă cu statul român, în condiţiile în care ei reprezintă statul român, din ale cărui buget se hărnesc confortabil. Eroarea de a confunda libertatea de opinie, dreptul la cuvânt, în fond democraţia, cu inconştienţa unor declaraţii care pun persoana înaintea statului, nu este specific doar celor doi. În aceeaşi situaţie se află şi preşedintele Traian Băsescu, şi premierul Victor Ponta şi mult prea mulţi foşti sau actuali reprezentanţi ai României. Această situaţie anormală, aflată pe un punctaj personal, nicidecum pe lista unei priorităţi naţionale (dacă tot reprezinţi şi eşti în plata statului român) este demonstraţia simplă a faptului că România la nivel de stat nu deţine controlul niciunui compartiment al societăţii, iar comunicarea este realizată la nivel de “eu sunt, eu ştiu cel mai bine”.
Fără îndoială, cetăţenii Ungureanu şi Cernea au dreptul de a face orice afirmaţii, la fel cum pe orice petec din acest univers este liber să exprimi ceea ce gândeşti. Problema este cum şi unde te exprimi, dar mai ales de pe ce poziţie faci afirmaţiile. Niciunul dintre cei doi nu lasă fie şi o minimă şansă echilibrului şi dialogului, judecând exclusiv potrivit interesului personal. Ungureanu se află în disperată campanie electorală, preluând de la preşedintele Traian Băsescu subiectul “ungurimii”, Cernea se află în căutare de sine …

“Este limpede că starea de sărăcie economică şi socială în nordul judeţului Harghita este programată politic”. Această afirmaţie ar trebui să devină cap de listă în preocuparea Parchetului General al României şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), având în vedere gravitatea faptelor reclamate. Până acolo, însă, senatorul Ungureanu a descoperit şi afirmat situaţia într-un context evident oportunist, fapt care anulează din start obiectivitatea. Totuşi, în condiţiile în care, vreme de aproape cinci ani, Mihai Răzvan Ungureanu a deţinut funcţia de Director al Serviciului de Informaţii Externe (26 noiembrie 2007 – 8 februarie 2012), ulterior cea de premier (9 februarie 2012 – 7 mai 2012), nu trebuie explicat mai mult gradul de oportunism al declaraţiei, fie ea extrem de gravă. Tradus simplu, senatorul Ungureanu susţine că, în România, o parte a populaţiei este supusă unui regim de opresiune programată. Gravă afirmaţie, din păcate nesusţinută cu argumente. Afirmaţie similară aceleia cum că toţi românii care ajung în Europa sunt ţigani, construită pe aceleaşi considerente de oportunism electoral.
Riscul unei astfel de afirmaţii ajunsă pe masa decidenţilor Uniunii Europene pune, din nou, România pe lista cazurilor negative speciale, pentru că, aşa cum s-a demonstrat în 2012, când un oficial de rang înalt al statului (Ungureanu este unul dintre ei) face afirmaţii grave la adresa democraţiei şi libertăţilor, Uniunea reacţionează (obiectiv sau profitând de situaţie).

“…indiferent de ceea ce ar spune reprezentanţi ai autorităţilor române sau ai altor state, avem deplina îndreptăţire politică de a efectua şi alte noi vizite în Taiwan pentru a ne întâlni acolo cu oricine dorim”. Cu alte cuvinte, Parlamentul sau Ministerul de Externe sunt ale statului român, reprezintă interesele naţionale, dar Remus Cernea nu dă doi bani pe instituţii. Educaţia politică, cu precădere în materie de politică externă, îl recomandă să spună “statul sunt eu”, sfidând la nivelul cel mai obraznic sensibilităţile şi eforturile de construcţie în relaţia dintre România şi R.P. Chineză.
Cernea nu este primul şi nu va fi ultimul care tratează spaţiul asiatic, în special China, similar unui protest ecologic sau anti-religios derulat în România. Ce nu înţelege deputatul Cernea este faptul că, în calitatea sa oficială, nu se mai reprezintă doar pe sine. Că afirmaţiile sale nu mai produc efecte relative doar la nivel mediatic. Acum, deputatul este tratat ca reprezentat al statului român, învestit cu responsabilitate şi echilibru, argumente care îi lipsesc, din păcate.
Încerc să nu fac referire la detaliile vizitei în Taiwan, aşa cum au fost prezentate de deputatul Cernea în spaţiul public, însă, fie şi numai privind imaginile, este uşor de înţeles că reprezentantul României s-a trezit peste noapte într-o altă realitate care i-a succedat capacitatea de procesare. Educaţia politică, interesul pentru cunoaşterea realităţilor fiecărui spaţiu (ţări, comunităţi) în care ajungi, echilibrul declaraţiilor şi reţinerea permanentă de la gesturi şi comportamente excesiv relaxate ţine de maturitate, iar asta lipseşte deputatului Cernea care se manifestă în spaţiul public românesc şi mondial aidoma unui copil pierdut în raionul cu jucării, fiind permanent mirat până la isterie.

Cele două cazuri, succedate în numai câteva zile în spaţiul politic românesc, demonstrează o serie de vulnerabilităţi ale României în domeniul comunicării şi poziţionării în relaţiile cu partenerii externi.
Ungureanu şi Cernea se suprapun ca mesaj, dacă privim cele două teme. Grupări politice din Ungaria revendică zona din România în care locuiesc români de etnie maghiară, în vreme ce R.P. Chineză susţine principiul existenţei unei singure Chine, considerând Taiwanul parte integrantă a statului. Fireşte, situaţiile diferă consistent. Niciunul dintre cei doi reprezentanţi ai Parlamentului României (şi nu doar ei) nu au judecat efectele pe care le pot produce prin susţinerea unor acţiuni şi declaraţii în spaţiul public, uitând că sunt parlamentari, de la intrarea până la ieşirea din mandat.
Cele două evenimente, din nefericire, produc efecte pe care le resimt numai cei din mediul diplomatic şi economic, nicidecum cei doi amfitrioni dominaţi exclusiv de interese şi prejudecăţi personale.
În aceste condiţii, câtă vreme democraţia românească este confundată cu libertatea de a face şi spune absolut orice în baza unei prost înţelese imunităţii parlamentar-politice, fără a exista nicio formă de sancţiune, nu avem de ce să ne mirăm de izolarea şi ridicolul cu care România este tratată în spaţiul internaţional.
Şi totuşi, măcar de la Mihai Răzvan Ungureanu aveam pretenţia că înţelege cât de mult rău poate face prin declaraţii şi poziţii publice relaţiilor politico-diplomatice, eforturilor depuse de mii de oameni pentru construirea parteneriatelor la diferite niveluri.

Dan Tomozei, Beijing / Ziaristi Online

REFERINŢE >>>
Ambasada Chinei în România: Sperăm ca deputaţii care au vizitat Taiwanul sa evite repetarea întamplărilor ce ar dauna relaţiilor chino-române

COMENTARIU – Adio, domnule MRU!

PDF

Altă pildă le-a pus lor înainte, zicând: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. (Matei 13:24)

Dragii noştri abonaţi,

Îndrăznim ca în “țarina” sufletelor voastre să plantăm și noi o mica “sămânță”: revista Familia Ortodoxă pe luna august, cu tema “Împărăția lui Dumnezeu”. Aceasta va fi expediată luni, 12 august 2013. Dacă în termen de 5 zile nu o primiţi, vă rugăm să vă adresaţi dirigintelui oficiului poştal de care aparţineţi. De asemenea, pentru adresele din străinătate, revista va fi expediată la începutul săptămânii viitoare, iar termenul de livrare se prelungeşte până la 2 săptămâni, în funcţie de destinaţie.

Crâmpeie de cuvinte vii de la Gheron Iosif Isihastul sau de la Arhimandritul Emilian Simonpetritul, îndemnuri simple şi tari de la Părintele Arsenie Muscalu şi amintiri de foc despre Părintele Arsenie Papacioc, sfinţi români, dăltuiţi în veşnicie şi peste toate, multă, multă bucurie!

Iar pe CD vă aducem mai aproape personalitatea demnă a maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), care, prin statura cuvintelor sale, ne trimite în casa Tatalui nostru, având ca merinde de drum rugăciunile şi scutul Maicii Domnului!

Lăsând sămânţa să se prindă
şi să crească,

Cu drag,
Familia Ortodoxă
Numărul 55 cu tema Împărăţia lui Dumnezeu
CD Zoe Dumitrescu Buşulenga, Maica Benedicta: Să nu pierdem verticala.
Puteţi asculta AICI un fragment din CD.
Dacă aveţi întrebări pe care doriţi să le adresaţi dl. dr. Virgiliu Gheorghe ne puteţi scrie pe adresa de email diana@familiaortodoxa.ro. Întrebările vor fi folosite pentru pregătirea unui material cu dl. dr. Virgiliu Gheorghe în paginile revistei noastre.Dr. Virgiliu Gheorghe este secretar ştiinţific al Institutului pentru Cercetări psihosociale şi bioetică şi autor al cărţilor “Pornografia maladia secolului XXI”, “Efectele micului ecran asupra minții copilului”, “Știința și războiul sfârșitului de civilizație”, “Revrăjirea lumii” şi “Efectele televiziunii asupra minții umane”.

•  Pentru probleme legate de abonamente, semnalări de neprimire a revistei etc. vă rugam să ne ne scrieţi pe adresa: abonamente@familiaortodoxa.ro
• Pentru probleme legate de difuzarea revistei, puncte de difuzare, colaborări pe linia difuzării etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: difuzare@familiaortodoxa.ro
• Pentru probleme legate de redacţie, articole, comunicări, fotografii etc. vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: redactie@familiaortodoxa.ro
• Pentru oricare alte probleme diferite de cele prezentate mai sus vă rugăm să ne scrieţi pe adresa: contact@familiaortodoxa.ro

Adresa de corespondenţă

Str. Constantin Rădulescu Motru nr. 23, Bl. 35, Sc. 1, Ap. 2,

cod postal 040361, Sector 4, Bucureşti
Telefoane

021.312.61.38 ; 0733.319.609

0741.933.264; 0766.500.985

Program de lucru

9:00 – 17:00

FAMILIA ORTODOXA

PDF

S-a stins din viata, pe soptite, in plina verva publicistica, la 94 de ani, Prof. Univ. Dr. Doc. Ion Gherman, inimosul presedinte al Societatii Culturale “Tinutul Herta”, cel care a tinut vie flacara drepturilor istorice ale romanilor asupra pamanturilor romanesti inrobit de Stalin si urmasii sai. Autor neobosit a zeci de articole de presa si lucrari stiintifice despre Tinutul Herta, Profesorul Ion Gherman va ramane el insusi o constiinta vie in memoria celor care au datoria sa-i continue lupta, pentru “dreptatea ce va sa vina”.

“Faptul că, pe lângă o criză materială, trecem şi printr-o criză spirituală, este demonstrat de multe din cele ce se petrec în prezent sub ochii noştri. Este destul pentru aceasta să menţionăm, de pildă, că ceea ce n-a putut să facă totalitarismul comunist (prin concepţia materialistă despre viaţă şi prin ateismul pe care l-a propagat), încearcă acum să facă societatea capitalistă. (…) Aceasta o vedem, printre altele, în campania pentru ateism începută în Marea Britanie la sfârşitul lui 2008, când pe autobuzele şi în staţiile de metrou din Londra şi din alte oraşe mari au apărut afişe cu mesajul „Probabil nu există Dumnezeu. Aşa că acum ar trebui să nu-ţi mai faci griji şi să începi să-ţi trăieşti viaţa“. Îndemnul pare să fie făcut cu intenţia de a-i determina pe oameni să se îndoiască de existenţa unei forţe supranaturale divine şi a unei vieţi viitoare (în care am putea fi judecaţi pentru ceea ce am făcut sau n-am făcut şi ar fi trebuit să facem aici pe Pământ), creând astfel o iresponsabilitate şi o stare de confuzie generală, făcându-i pe unii să creadă că pot face şi pot avea aproape orice. Dacă occidentalii nu au vrut ca în Constituţia lor să recunoască rădăcinile adânci pe care le-a avut în civilizaţie creştinismul, noi, românii, nu suntem dispuşi să nu recunoaştem ajutorul acestuia în istoria şi formarea noastră.” – scria Prof. Univ. Dr. Doc. Ion Gherman, in Viata Medicala.

“De obicei, când se vorbeşte sau se scrie despre teritoriile româneşti anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940, sunt menţionate Basarabia şi nordul Bucovinei (formulă de preferat „Bucovinei de Nord”, care nu reprezenta o unitate teritorială sau administrativă); se uită astfel că, în acele zile tragice, România a pierdut şi ţinutul Herţa. Un inimos român – şi herţan! -,  prof. dr. doc. Ion Gherman, s-a străduit, după Decembrie 1989, să păstreze în memoria românilor acest colţ de ţară, având şi astăzi o populaţie covârşitor românească. Citez dintr-o lucrare a sa: „Ţinutul Herţa este un vechi şi dintotdeauna pământ românesc care, cu o suprafaţă mai mică de 400 km², era situat în fostul judeţ Dorohoi, în partea de nord-est a României (Vechiul Regat)”- (Prof. dr. doc. Ion Gherman, Cartea Albă a unor vechi teritorii româneşti condamnate la înstrăinare, Bucureşti, Ed. Cerna, 1999)” – il amintea regretatul Profesor Florin Constantiniu in articolul Cum a ocupat Armata Rosie Tinutul Herta.

Portalul Ziaristi Online ii evoca memoria cu un articol de referinta, despre tradarea romanilor din Ucraina, de la Hitler si Stalin la Constantinescu si Basescu:

Despre unele “despagubiri” si dreptatea ce va sa vina

In ultimele sase decenii de istorie contemporana, teritoriile de veche traditie romaneasca ale Tinutului Herta, Nordului Bucovinei si Basarabiei au fost, in mod oficial, tradate de mai multe ori.

Primul act de tradare s-a savarsit in anul 1940, cand, cu exceptia rezistentei spontane, intampinate la Herta, sovieticii, prin cedarea noastra, obtinuta sub amenintarea cu razboiul, dupa Basarabia, ne-au ocupat si Nordul Bucovinei si Tinutul Herta, acesta din urma neprevazut in Pactul Ribbentrop-Molotov si facand parte din Vechea Romanie.

A doua tradare, pe seama acelorasi teritorii romanesti, a avut loc la Conferinta de Pace de la Paris, din anul 1947, cand sovieticii, dupa ce au recurs la un evident fals de drept international, fara nici o reactie din partea romanilor sau a altor tari semnatare, au devenit din nou stapanii acestor teritorii romanesti.

O a treia tradare oficiala s-a comis in anul 1997, cand politicienii si diplomatii nostri, ajutati de “istorici de serviciu”, prin Tratatul de pace incheiat cu Ucraina, acorda practic legitimitate odiosului si nedreptului Pact Ribbentrop-Molotov.

Dupa asemenea acte de tradare, inregistrate “la nivel inalt”, si noi romanii din tara, originari din aceste vechi teritorii romanesti, am avut frecvent prilejul sa constatam ca suntem marginalizati, ocoliti si ignorati.

In incercarile noastre de a ne ajuta fratii de dincolo, ca sa-si pastreze neatinse identitatea de neam, de limba, de credinta si de traditie romaneasca, n-am fost ajutati in mod sustinut, asa cum s-ar fi cuvenit.

Iar acum, cand zilele ni s-au scurtat, cand numai in ultimii zece ani peste jumatate dintre noi ne-au parasit pentru totdeauna si, cand, astfel, am devenit tot mai putini si tot mai singuri, ni se intinde o momeala, sau mai bine zis, o capcana, in ideea ca, prin aceasta, se va scrie ultima pagina a acestui tragic capitol din istoria tarii noastre, ai carui victime suntem si noi.

Daca acesta, sau altul asemanator, este mobilul “despagubirilor” ce ni se ofera pentru ceea ce am lasat noi dincolo de granite, apoi trebuie sa se stie ca, asa cum am declarat in presa si altadata, noi nu suntem dispusi pentru un asemenea “targ”. Ceea ce am lasat noi acolo face parte organica din viata si din sufletul nostru, nefiind nici de vanzare, nici de cumparare.

Nu trebuie sa se uite ca, in cazul nostru este vorba si de un teritoriu din Vechiul Regat, care n-a fost niciodata ocupat si cu a carui definitiva instrainare noi, bastinasii din acest teritoriu, nu suntem si nu vom fi niciodata de acord.

Noi suntem constienti ca prin aceasta i-am trada pe acei care, in 1940 si 1944, nedespartiti de glia stramoseasca, riscand, au ramas pe loc, i-am trada pe aceia care, pentru a recupera aceste teritorii, au murit cu arma in mana, la Tiganca sau la Cotul Donului, si suntem constienti ca, pe langa propria noastra constiinta, i-am trada si pe aceia, care, timp de decenii intregi, au trait impreuna cu noi cu speranta la o “dreptate ce va sa vina”.

Convinsi ca, asa cum se spune, “nimic nu este definitiv”, noi, atatia cati suntem, nu vrem sa ne pierdem libertatea de a crede si spera. Putinul acesta pe care-l mai avem nu-l dam pentru cativa arginti. Chiar daca am inceput sa traim intr-o societate corupta, incercam sa ne pastram demnitatea si sa respectam linistea la care au dreptul inaintasii nostri, acolo, dincolo de moarte.

Un fapt ca acesta, prin care noi nu vrem sa facem un obiect de schimb din pamantul cu care parintii nostri au fost improprietariti dupa primul razboi mondial, nu impiedica actuala conducere si putere politica sa repare din greselile care au dus si duc la instrainarea acestor vechi teritorii romanesti si la eventuala pierdere a Insulei Serpilor.

Este normal ca diplomatii nostri sa apeleze, in acest scop, la tot ce actuala legislatie europeana permite, pentru ca numeroasele comunitati romanesti din zonele de peste granite, sa nu-si piarda identitatea etnica si culturala. In acelasi timp, intrucat partea ucraineana nu-si respecta obligatiile ce si le-a luat prin tratatul incheiat, ne-ar putea determina sa avem in vedere neprelungirea acestuia, in anul 2007 (1).

In sfarsit, romanii herteni, saluta si ei intentiile Guvernului de a li se acorda niste inlesniri asemanatoare cu acelea de care se bucura in prezent detinutii politici si veteranii de razboi.

Din pacate, in conditiile in care multe arhive s-au distrus, formalitatile pentru ei, ca refugiati, sunt atat de dificile, incat va trebui sa se
prapadeasca si cealalta jumatate dintre ei, pana cand se va ajunge la inlesnirile respective.

De asemenea, consideram ca n-ar putea fi luat drept un abuz daca am solicita ca hertenii, bucovinenii si basarabenii din tara sa fie reprezentati in Parlament, asa cum sunt reprezentate atatea alte etnii.

Prof. dr. doc. Ion Gherman

Presedinte al Societatii Culturale “Tinutul Herta”
text publicat in Romania libera – ALDINE – 27 iulie 2002

Nota Victor Roncea: (1) Ticalosul Tratat cu Ucraina semnat de Emil Constantinescu cu KGB-istul sinistru Leonid Kucima – distins pe deasupra si cu Ordinul National “Steaua Romaniei” -, sub supervizarea lui Zoe Petre si Adrian Severin, la 2 iunie 1997, putea fi denuntat in 2007 si, din nou, in 2013, sub regimul Traian Basescu, conform Articolului 27 din textul pactului de vanzare a romanilor din Ucraina: “Prezentul tratat se incheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungeste automat pe noi perioade de cate 5 ani, daca nici una dintre partile contractante nu va incunostinta in scris cealalta parte contractanta despre intentia sa de a-l denunta, cu cel putin un an inaintea expirarii perioadei de valabilitate respective”. Aceasta nu s-a intamplat. In schimb, Traian Basescu – altfel foarte guraliv la TV pe tema Tratatului si a “slugilor” care l-au semnat -  isi exprima recunostinta si multumirile fata de actualul presedinte al Ucrainei, KGB-istul reformat Viktor Ianukovici, sluga lui Vladimir Putin. Vedeti Basescu, PR-ist pentru un KGB-ist. Pentru cine lucreaza, de fapt, presedintele tuturor ungurenilor: pentru Romania sau pentru Ucraina si Ungaria? Sau pentru muma lor? Sluga ca sluga, dar sluga slugii cum se numeste?

In Memoriam Profesorul Ion Gherman va prezentam un extras important din lucrarea sa - Istoria tragica a Basarabiei, Bucovinei si Tinutului Herta

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Ziaristi Online

PDF

La 7 august 2013 s-a ridicat în Ceruri scriitorul Petru Ursache.

Etnolog, estetician şi istoric literar, Petru Ursache s-a născut la 15 mai 1931, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Iaşi în 1956, a obţinut titlul de doctor în filologie în 1971. Trecând prin toate gradele catedrei universitare, între 1992 şi 2001 a fost profesor de literatură română şi literatură comparată la Universitatea din Iaşi. Începând din 1972, a publicat nenumărate volume pe teme folclorice, de estetică, antropologie, teologie etc. Colaborator al mai multor reviste cu articole, studii şi eseuri, Petru Ursache s-a îngrijit, în colaborare cu Magda Ursache, de apariţia a peste 20 de antologii şi ediţii critice. Printre premiile literare obţinute, amintim Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor Filiala Iaşi în 2001 şi 2006, Premiul Opera Omnia acordat de revista „Convorbiri literare“ şi acelaşi premiu acordat de Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu“ din Buzău. În cărţile şi publicistica sa, Petru Ursache a combătut virulent dispreţul unor contemporani pentru valorile spirituale create de români, a denunţat lipsa de preocupare pentru suferinţele omului în timpul regimului comunist, regim care încă n a fost supus unui foarte necesar şi îndreptăţit proces al crimelor abominabile pe care le-a comis: lichidarea elitei intelectuale româneşti în închisorile comuniste, torturarea şi umilirea fiinţei umane în timpul „obsedantului deceniu“ etc.

Revista „Pro Saeculum“ via Ziarul de Vrancea

PETRU URSACHE, SAU LUPTA PERIFERIEI PENTRU ZIDIREA CENTRULUI UNIC

de  Andrei Vartic

Îi suntem datori profesorului ieşean Petru Ursache cu o întârziată, dar înaltă, preţuire academică. Fiindcă a re-descoperit, re-dimensionat şi re-definit, dar pentru condiţiile Globalizării, uriaşa forţă a tradiţiei româneşti. Într-o Europă în care folclorul a murit pe la 1900, inclusiv ca domeniu al cercetării, iar tradiţia nu este mai veche decât tiparul lui Gutenberg, redescoperirea vivacităţii tradiţiei româneşti, şi încă a unei tradiţii care se „manifestă acum” (Saeculum, nr. 2, 2006, p. 45) nu doar în planul distracţiei rurale sau orăşăneşti, ci şi în cel al politicului (vezi Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, Timpul, 2000), al etnosofiei, etnomoralei si etnoesteticului (Etnosofia, Institutul European, 1998), al filocaliei (Ursache, P., Mic tratat de estetică teologică, Junimea, 1999) şi antropologiei (carte în curs de apariţie), iată o faptă academică admirabilă. Cităm din Petru Ursache despre „acum”-ul tradiţiei româneşti: „Ei se revendică de la tradiţia savantă, bazată pe scriere şi pe sistematizare ştiinţifică a cunoştinţelor: noi ne revendicăm de la oralitate şi, prin intersectare, de la experienţa cărturărească dobândită încă din evul mediu târziu, pe cale bisericească şi cronicărească”. Arătând cât de periculos este pentru cercetare, dar şi pentru noul context al manifestăriii tradiţiei româneşti „tonul laudativ, dulceag şi sentimental, ce se aude cu orice prilej, îndeosebi la emisiuni televizate”, Petru Ursache arată, mai întâi pentru „Doina” lui Eminescu, uriaşul depozit de variante populare, dar şi necontenita lor actualizare, atât prin intersecţia oralităţii cu politicul activ, necruţător, cât şi cu modalităţile de arhivare prin scris a acestui impact (vezi în „Doina” evoluţia variantelor lui Eminescu şi armonizarea lor cu „Scrisoarea a III-ea”). Deşi are în urmă un şirag uriaş de savanţi (Russo, Cogălniceanu, Densuşianu, Caracostea, Iorga, Blaga, Eliade, Noica, Mircea şi Romulus Vulcănescu, sau, mai încoace, Bernea, Herseni, Vrabie, Stahl, Fochi etc), Petru Ursachi reînvie de pe poziţiile etnologiei contemporane nu doar tradiţia cercetării oralităţii, ci tradiţia însăşi, cu accent pe monumentala ei reprezentare „acum” a Adevarului (etnosofiei), Moralei (etnomoralei) şi Frumosului (etnoesteticii).

Puterea bocetului ritual, viu încă în tot spaţiul românesc, diversitatea colindei, care din fenomen rural a devenit şi unul activ urban, profunzimea vie a proverbelor şi zicalelor (altceva decât gândurile „profesorilor” europeni) şi, mai ales, doinirea (arhivată ca „teroare a spaţiului” şi prin superbe interpretări profesionale, cum ar fi cele ale Mariei Tănase sau ale lui Grigore Leşe) pun întrebarea cu privire la acum-ul metafizicii populare româneşti, comparabilă cu metafizica cea mai savantă a lumii. Fiindcă „Mioriţa” a ieşit demult din comunităţile păstoreşti, iar „Meşterul Manole” este conştientizat ca o re-zidire sacră, permanentă, sacrificială a locului unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu, tradiţia populară românească, prin ce miracol nu ştim, este cu certitudine altceva decât „cântecele ţesătorilor, marinarilor, de nuntă, de seceriş” ale breslelor medievale şi renascentiste din Europa. Ea este, arătă Petru Ursache, altceva şi decât metafizica contemporană, bazată pe arhivarea alfabetică a fiinţării şi pe inversarea rolului creaţiunii, care, nu mai reprezintă manifestarea catafatică a Creatorului apofatic, ci pe cea pragmatică a omului. Oralitatea românească face posibilă, astfel, şi o nouă antropologie (profesorul Ursache a şi predat unei edituri un studiu al acestui fenomen), dar şi un nou model de fiinţare spirituală în pragul intoxicării lumii cu pragmatism alfabetic şi economic. Fiindcă, în timp ce cercetarea metafizică s-a încurcat în metodologii iluzorii de cunoaştere a Lumii şi a lui Dumnezeu (accentuată în ultimii ani, mai ales la Bucureşti, prin studii ce desfiinţează vechimea manifestărilor noastre spirituale), tradiţia românească, fie şi alfabetizată, păstrează legătură cu alt tip de cunoaştere, de vechime primordială, cunoaşterea mistică. Prin bocet sau colindă, prin doinire sau joc căluşăresc, prin geometrizarea simbolurilor sau noima proverbelor, zicătorilor, sentinţelor, prin tradiţia „căsniciei sedentare” (Alecu Russo) şi „măreţia istoriei” (Al. Hâjdău), chiar prin oralitate excesivă (manifestată mai ales în teatrul străzii), prin descoperirea unor noi straturi şi substraturi ontologice în cântecul bătrânesc (de pildă, în Chira sau Doncilă, Balaurul sau Iordachi a Lupului), actuale şi în viaţa omului din Globalizare, românul, deşi acceptă şi participă la schimbare, rămâne şi pe firul comunicării directe cu Dumnezeu şi pe făgaşul cunoaşterii Lui mistice. Tradiţia românească transformă „dimensiunea românească a existenţei” (Mircea Vulcănescu) nu doar în model al unei tradiţii moarte, ci în unul viu, proiectat puternic spre viitor, nu doar pentru rosturile de mâine ale neamului românesc, ci şi pentru cele ale întregii comuniuni europene (cel puţin). Iar asta reiese din faptul că Globalizarea va subţia considerabil alfabetizarea şi va orienta preocupările ontologice ale omului tot spre vechea „artă a nemuririi” de care vorbeşte Socrate, citând sofrosinic pe „medicul lui Zalmoxis”.

Îi datorăm, aşadar, profesorului Petru Ursache meritul de a fi demonstrat puterea metafizică a oralităţii româneşti, comparată şi cu alfabetizarea recentă a lumii, şi cu globalizarea ei (devenită imposibil de pronosticat în ultimii ani din cauza „nefricii de moarte” a radicalilor musulmani). „Ideea de cultură a individului din mediul tradiţiei orale, neştiutor de carte, trebuie regândită” (Etnoestetica, p. 43), fiindcă „analfabetismul (respectiv alfabetismul) reprezintă o chestiune formală: ni se indică modalitatea prin care cineva şi-a însuşit un anume tip de cultură, orală/scrisă. Analfabetismul nu înseamnă lipsă de cultură. Oralitatea, depozit uriaş de cunoştinţe, are posibilitatea, prin mecanismele ei bine puse la punct şi instituţionalizate, să asigure individului cultura de care are nevoie…”. Mai mult, am putea spune că oralitatea, prin cuprinderea ei uriaşă, are mai multe şanse de supraveţuire în cazul unor catastrofe nucleare, ecologice, biologice, cosmice etc, decât biblioteca sau calculatorul. Iar posibilităţile „puterii sufleteşti” (folosim o sintagmă curat românescă) încă nu au fost întrecute de maşină şi nici nu dau şanse omului care s-a lăsat în voia maşinii. Culturile analfabete, arata profesorul Ursache „nu au echivalent în cultura alfabetă, nici printre cititorii cu cea mai solidă lectură”. Arătând relaţiile obiective ale rupturilor timpului cu ontologiile domninate în spaţiul carpato-dunărean (definite de Mircea Eliade ca „teroare a istoriei”), Petru Ursache mai descoperă, hermeneutic, o ruptură tragică a fiinţei româneşti: cea spaţială. Atunci când aceiaşi fiinţă etnică locuieşte şi la munte, şi în zona „mioritcă” a lui Blaga, şi la câmpie, efortul ei de se ţine la un loc este unul cu adevărat tragic. Adică putem vorbi şi de o „teroare a spaţiului”, teroare a sinelui românesc, care s-a manifestat, mai ales, în polarizările formaţiunilor prestatale şi statale româneşti. Interesant este că întotdeauna, atunci când aceste polarizări puteau anihila neamul românesc, a intervenit un fenomen excepţional, afirmă Petru Ursache, care a salvat unitatea lui, şi anume, relaţia creatoare dintre Centru şi Periferie (care simte cel mai dur „teroarea istoriei”)

Dacă pentru umanitate această relaţie este una violentă şi distructivă (vezi, de pildă, invazia armatelor lui Genghis Khan asupra Asiei şi Europei), în planul fiinţei româneşti ea este benefică. Centrul politic, ca regulă legat de munte (vezi descălecarea Basarabilor şi a Muşatinilor), are nevoie de un unic centru sacru pentru a-şi realiza menirea, şi acest Centru, adevărat axis mundi, este construit de meşterii de la Periferie (aromânul Manole, în „Meşterul Manole”, Toma Alimoş, de pe malul Nistrului, păstorul „străinel” din „Mioriţa”). Petru Ursache extinde, însă, domeniul acestor re-zidiri a Centrului sacru nu doar spre construirea unei unice mănăstiri a neamului („mânia Domnitorului şi trufia lui Manole au fost greşit interpretate”, Domnitorul nu putea să mai construiască un alt axis mundi care ar fi clătinat „responsabilitatea misonară de domn ales de divinitate să păstorească seminţia cu frică şi cutremur”, Etnoestetica, p. 276), ci şi pe cel al re-zidirii tradiţiei unice în noile condiţii ale Lumii anume de către zonele periferice ale neamului românesc. „Periferia ne apare ca forţă creatoare şi stabilă în fiinţa românească, nu distructivă şi intinerantă ca în alte culturi” (op.cit., p. 277) susţine profesorul ieşean, arătând meritul ardelenilor şi al basarabenilor în întregirea lingvistică şi mesianică a neamului românesc. A venit, astfel, timpul, ca şi şcolii basarabene, periferică prin excelenţă, reprezentată de Hâjdăi, Stamati, Donici, Russo, Stere, Vasile Stroiescu, Pan Halipa, Paul Goma, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Eugen Coşeriu, Victor Spinei, Alexandru Gonţa, Mihai Cimpoi etc) să i se recunoască sacrificiala calitate de ziditor al centrului unic al neamului românesc.

Şi fiindcă pe 15 mai 2006 profesorul Petru Ursache, autorul unor excepţionale cărţi de etnosofie şi etnoestetică, va împlini 75 de ani, oprim aici investigaţia operei Domniei sale cu gândul la un simpozion ştiinţific „Petru Ursache şi etnosofiile lui” pe care ştiinţa fundamentală românească ar trebui să-l organizeze măcar în Iaşul cel universitar. Fiindcă prin opera lui ştiinţifică, spaţiul cultural românesc este şi centrul unei noi antropologii, bazată şi pe tradiţia primordială, şi pe realitatea necruţătoare a fiinţării acum. Fiindcă el dă noi dimensiuni spiritualităţii româneşti (de importanţa căreia a vorbit atâta Al. Hâjdău, vezi „Epistola către români”, 1859), mult mai veche decat recentul encilopedism bucureştean, nihilist şi demoralizator. Fiindcă tradiţia românească, susţine Petru Ursache, creşte viguros din rădăcinile misticului primordial, ea ni se releva acum şi prin artă profesională (Eminescu, Brâncuşi, Enescu), şi prin gura unor geniali anonimi, pentru a nu se pierde in urâciunea luptei politice şi a nesaţului globalizator frumuseţea ei europeană. Şi fiindcă numai binele este cauza frumosului, spune Petru Ursache, citând pe Dionisie Pseudo-Areopagitul, să-i dăm şi lui binele pe care îl merită pentru a se înfrumuseţa tot edificiul nostru comunitar.

NY Magazin via Ziaristi Online

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Cititi si Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache

PDF

Sursa: SRI/Intelligence via SSI/Ziaristi Online